Acesta mi s-a parut cel mai potrivit nume pentru excursia noastra in Muntii Trascaului: Victoria prieteniei.
Desi am fost doar 4 iacomisti: Nico, Robert, Roxana si Max, cred ca am reusit sa reprezentam cu cinste clubul, sa exploram o viitoare destinatie si sa aratam inca odata ca noi credem in prietenie!
In prima zi am navigat printre ceturile si zapezile din Cheile Bicazului, padurile din muntii Gurghiului, dealurile domoale ale Podisului Transilvaniei si relieful spectaculos al vaii Galdelor din Trascau. Nu am scapat ocazia (datorita lui Robert si norocului de al intalni pe patron) sa vizitam castelul din Cetatea de Balta (unde si Stefan cel Mare a avut un domeniu) si crama Jidvei. Aici am primit si un cadou, 2 cutii cu sticle de vin.
Muntii Trascaului ne-au intampinat cu stanci impresionante si mici casute, foarte pitoresti, cu acoperis de paie. Dupa ce am ajuns in tabara si am facut cunostinta cu organizatorii, cluburile din Alba, reprezentate de Adriana imbracata in costum popular, am plecat in explorare, atrasi de frumusetea deosebita a turnurilor de calcar cu forme ciudate si a portalurilor spectaculoase.
Seara, prima parte a culturalului ne-a produs o surpriza foarte placuta la focul de tabara: virtuozitatea neobisnuita a cantarilor dar, mai ales repertoriul ce ne-a adus aminte de tinerete si de cantecele lui Puiu. Ceva deosebit de celelalte cupe, mai rafinat, mai profund. ...continue reading →

Cupa nu-i ca Lira, zicea cineva. Să nu vă închipuiți că o să aveți timp de ceva. Să nu vă imaginați că trebuie musai să aveți sarcini de dinainte, totdeauna se va găsi ceva de făcut.

Și așa, cu cățel cu purcel, cu cort, copii și echipament de cocoțat, încărcate în Dacia noastră cea mult-încercată, coborâm drumeagul spre Falon. Dăm de masa „comitetului de primire”, amenajată sub un copac, eee, cum să nu jucăm un pic de teatru, să mimăm o primire, păcat că nu putem rămâne acolo sub copac unde e umbră și odihnă și prieteni, căci avem cortul de pus.
Dăm zor cu cortul, că e treabă de făcut. Gata, totul e pregătit, unde e nevoie de mine? Nicăieri, se pare. Vin tot timpul mașini, oameni necunoscuți pentru mine. Mă învârt prin fața cabanei, nu prea știu ce să fac.  I-auzi, cineva cu dulcele accent ardelenesc, ia să mă dau mai aproape, că îmi era dor să aud așa ceva. Pe unde-or fi copiii?

Copiii, vreau să zic toți copiii taberei, sunt la mine în cort. Fetele – în compartimentul de somn, băieții – în antreu. Stau dezarmată în prag. Ce să le mai zici? „Grijă mare la fermoare!” că deh, noroiul se spală, iarba uscată se scutură, daune permanente să nu apară!

Unde-i toată lumea? La masa de întâmpinare, sub copac. Veselie mare în jurul pălincii, vin din când în când maşini, uite, vin cei de la Borca, hai cu colacul, hai cu tava cu păhărele. Şi cu zâmbete lăţite, de bucurie, de pălincă, nu mai contează. Ar trebui să facem o şedinţă tehnică, de ce n-o facem pe loc, oricum suntem toţi aici, deja, comitetul de întâmpinare Iacomi format din toţi membrii prezenţi. În cinci minute-i gata, cea mai scurtă şi mai eficientă şedinţă, hai să ne apucăm fiecare de treaba lui: care cu cazanul, care cu hărţile, care cu corzile, care cu trofeele.

...continue reading →

„În secretariat e cel mai urât, cea mai mare descărcare nervoasă, acolo am nevoie de niște oameni!”

SĂ TRĂIȚI! Aici sunt, cu sete de muncă și entuziasm, unde-i mai greu acolo-i de mine, sunt gata să fac din înscrierea concurenților o joacă de copii, să ung toate rotițele, să scriu cu o mână, să împart tricouri cu cealaltă, în timp ce cu a treia să încasez banii, și toate astea cu bună-dispoziție neabătută!

Le am pe toate aranjate din timp: M-am învoit la serviciu? Învoit. Mi-am aranjat transportul? Aranjat. Făcut bagajul? Făcut. La cinci fără zece ne înființăm echipați, toţi voluntarii de la Iacomi, cu cafeaua băută, la secretariat. Multă lume, mulți voluntari, uite tricouri, uite scaune, uite și listele, chitanțierul, briefing-ul e scurt, algoritmul o să mi-l fac din mers, rutina se va instala abia la sfârșit, când nu va mai fi nevoie de ea.

Vine primul concurent, care va fi și marele câștigător. Vorbește încet, ori e muzica prea tare, îl întreb de trei ori cum îl cheamă. Vin și alții, se astupă orizontul. Încep să șovăi printre liste. AAADDDIII! Vreau un număr de concurs! Adi nu e, coada se mărește. Poftiți, completați vă rog declarația. Dumneavoastră? Ați achitat? A, nu? V-ați înscris pe site dar nu ați plătit. Am înțeles. Nu vă găsesc pe listă. Nu-i nimic, vă înscriu acum. AAAADDDIII! Vreau un număr de concurs!!! Bună ziua, ați achitat? Aha, mergeți vă rog la colegii mei! Nu uitați de taxă! Tricoul vi-l trimitem prin poștă. Gata declarația? Minunat, acesta e kit-ul dumneavoastră, vă rog semnați-mi că l-ați ridicat. Și vă rog verificați dacă numărul corespunde cu cip-ul. Bună ziua! Completați-mi și mie o declarație! Totul e în regulă? Mult succes vă dorim! Adi a venit și iar a dispărut și nu mi-a dat număr de concurs!!! Bună ziua, cum vă numiți?

Lângă mine, Flori zâmbește calm și face glume, cu o mână scrie, cu cealaltă împarte kit-uri de concurs în timp ce cu a treia încasează banii. Eu adun oameni la coadă. Eeee, chiar vreau un număr de concurs, ia uite, acolo pe masă, un teanc, ia să-mi iau singură unul, să fluidizez traficul din hol. Vezi că te descurci! Trebuie doar să vrei! Zâmbesc, caut pe liste, semnez, zâmbesc, alerg după kit-uri, alerg după numere de concurs, am și eu propriul meu maraton la scară mică, mă înveselesc, fac și glume. Concurenții curg, dar nu-i nimic, de-acum mă descurc, m-am prins, e simplu, cine a plătit se cheamă că e înscris și primește pungă, cine nu a plătit nu s-a înscris, dar dacă e pe listă s-a înscris pe site, însă nu e considerat înscris, până nu achită, ce poate fi mai simplu? ...continue reading →

„De data asta mergem cuminți, să facem treabă. Numai că mi-e ciudă că o să ne plictisim.” Și mai e și frig. Eh, asta e, oare nu merită Ceahlăul nostru un sacrificiu? Nu mai zic că avem copii cu noi, să le dăm exemplu de veselie forțată și fals chef de muncă.

Mănuși nu primim, dar primim saci, de două feluri, și …OOOO! Uite greblele, oare am vreo șansă? Sunt doar două, ni le oferă rangerul de la parc. Prima e luată imediat. La a doua …ezitări? Dați-o-ncoa’! Uraaa! Am greblă! Ce bine!

Suntem înarmați cu toții cu varii obiecte de tehnică de curățenie. Nici nu trec câteva minute, și inaugurăm primul sac. Tot atunci are loc primul atentat la grebla mea, dintr-o lungă serie ce avea să urmeze: „Hai să-ți duc grebla, nu vrei?” Nu vreau, grebla e ca un băț de tură, mă sprijin în ea, îmi croiesc cărare, nu mai zic de gloria asociată purtătorului de greblă în comparație cu purtătorul de sac.

Primele PET-uri apar pe cursul apei. Traseul e curat, pieptănăm poteca ca o frăție a mănușilor albe de cauciuc și când ajungem la Poiana Maicilor, avem deja doi saci plini-plini. Hai să-i urcăm sus pe indicatoare, să nu-i împrăștie câinii, eu nu ajung, trebuie cineva mai înalt, ia stai, nu sunt resturi de mâncare în sac, n-or să vină câinii, ba nici urșii curioșii, lasă-i jos și Doamne-ajută!

De aici ne întâlnim cu traseul lung de la Bate Toaca. Ia uite, un plastic mare agățat în copac, vai, ce urât, să-l băgăm la sac! Aoleu, e marcaj de la Bate Toaca! Vai, ce era să fac! Mai bine rămân la greblă, acolo nu prea am cum să dau greș!
„Nu vrei să mai dau și eu cu grebla?” NU! tot nu, nu și nu, plus că eu am război vechi și personal cu conurile de brad. Și cu crenguțele subțiri și dure, care îți trag cărarea de sub picioare, precum creioanele fiică-mii uitate pe parchet. Greblez cu dușmănie conurile de potecă, si imi amintesc de episodul din Rahan - seria veche, când tot dintr-o căzătură pe niște crengi rotunde a învățat Rahan cum să transporte lucruri grele în plan orizontal.

Uite Clăile lui Miron! Bre, ce ceață înghețată s-a lăsat! E frig, nu se vede mare lucru împrejur, doar ce e uriaș, adică Clăile. Nu ne vedem unii pe alții bine și ne împresoară ceața asta lipicioasă și rece, parcă am băgat mâna în congelator!

Dintr-o dată suntem mărunți și fragili, ceața ne face să dispărem și să amorțim de frig, și totuși în neființa noastră aparentă, gerul ne pișcă și priveliștea de înfiorează, ne simțim vii și sinceri. Pe vreme ca asta probabil că ies zânele!

Bine că nu ține mult! Ceața aleargă la deal, la vale, în jurul Clăilor, ne mai taie calea de vreo două ori, apoi pleacă să coacă planuri mai serioase împotriva noastră, las’ că v-arăt eu vouă, curajoșilor! Curajoșii târâie disciplinați saci sau greble, uitându-se cu jind în jos spre Zaruri, în sus spre Brâna Estică, dar azi am promis să fim cuminți!
De cuminți ce suntem primim ceai gratis la cabană, mâncăm scurt și hai, că nici la jumătatea zilei nu am ajuns!

Vai, ce-i prin jnepeniș! Sacoșe cu gunoi ascunse acolo, dacă tot le-au adunat, de ce nu le-au dus, frate, la cabană, sau măcar să le fi lăsat în potecă! Ce echilibristică facem după câte o doză lucitoare, ca să descoperim că acolo a fost party, a, ba nu cred, uite și un pampers! Cineva dezgroapă o găletușă albastră din plastic, intactă și, aparent, nouă la momentul accidentului. „Pe asta o iau acasă să plantez flori în ea!” Uite o idee de reciclat, dar ce te faci cu mulțimea de borcane din sticlă, doze colorate și alte o mie și o sută de chestii, pe astea clar le paște groapa de gunoi!

Treaba devine scârboasă, așa că mă dedic iarăși conurilor și crenguțelor, bine că am o portiță de scăpare! „Nu ți-e grea grebla, nu vrei să mai dau și eu?” Sigur, cum să nu, în gândul meu, să dau grebla curată pe mănușa de cauciuc și pe PET-urile picurătoare și mirositoare, nu? Bodogănesc harnic și dau mărunțel din greblă, uite că am ieșit din pădure, na! și ploaia, ne-a făcut-o până la urmă ceața aia dușmănoasă, nu s-a lăsat.

Suntem pe drum deschis, în plină ploaie. Toată lumea produce haine de ploaie de varii culori și lungimi, parcă suntem ouă de paște. Cine nu are, să-și facă! Bine că au rămas saci nefolosiți, așa căpătăm un Max-turned-Darth Vader-turned-KuKluxKlan, o vestă matlasată de designer pentru Doru, diverse șaluri și eșarfe, toate negre și plăsticoase.

Și mergem, plici-plici ploaia, fleoșc-fleoșc picioarele, ce încape pe gâtul unei sticle de lapte, din alea vechi? Un gândac, un gaz, un ghiul, un gunoi, un gând.

În Poiana Stănile deja picurăm mai dihai ca ploaia însăși, n-am niciun locșor uscat pe mine să-mi șterg o clipă mâinile, iar acu mai avem și noroi de gestionat, hai că devine interesant. „Eu nu mai greblez!” zice Florin, bine că mai are putere să glumească, deh, unii sunt uscați sub pelerine de ploaie bune, aspirantul e ud leoarcă și un pic cam descurajat, patinează prin budinca maronie și zice mersi că măcar în bocanci e uscat și cald. Nimeni nu mai strânge gunoaie, și astea s-au înecat și au dispărut, de fapt, dar și dac-ar fi, toți suntem preocupați să ne păstrăm pe două picioare, sau unul, în fine, nu pe fund, dacă se poate, vă rugăm frumos, în clefăiala asta generalizată și gălbejită de noroi, până ieșim din nou la iarbă.

La iarbă e mai bine, mai curat, mai sigur sub picioare, dar deja nu îmi mai pasă, m-am pus la încărcat și tac cu îndărătnicie. În poiana cu saci nu mai sunt sacii! „I-o fi luat Andrei, că nu avea cine altcineva”. Nu ne pare rău, ne-am scăpat și de ceilalți saci, i-am trimis la plimbare cu mașina, suntem liberi să clănțănim în voie și chiar să cădem cu fundul în bălți dacă vrem.

Ne ajustăm cu toții echipamentul de ploaie, și uitându-mă la ei toți, uzi, înfrigurați și totuși curajoși și prefăcându-se veseli, sau poate nu prefăcându-se, ci chiar veseli, mă cuprinde duioșia deodată, ce dragi îmi sunt, ce oameni buni, care au lăsat confortul și planurile de duminică numai ca să trudească, în ploaie și anonimat, pentru o cauză dreaptă!  (Irina Rusu)