Marți

„Flooooriii, ai unde să ții cheile de la mașină?”

„Daaa, loc sigur, special în rucsac. Niciodată nu le-am pierdut de acolo. Eu n-am pierdut niciodată nimic. Doar mănuși. Dă cheile încoace.”

Dar cheile de la mașină aveau alte planuri. De când am desfăcut prima dată rucsacul au vrut să cadă. ”Să am grijă să nu le pierd!”

Și seara, scuturând bine rucsacul (ba chiar întorcându-l pe dos) au căzut toate cele, numai cheile, nu. Nici seara, nici a doua zi, când am refăcut traseul, PE TOT, nu au vrut să apară. Cheile de la mașină nu mai erau. Deci, practic nu mai aveam nici mașină. Noroc că nici nevoie nu mai aveam de mașină, sau aveam? Măcar ca să plecăm acasă când s-o termina tabăra.

Joi (îmi este greu să îmi dau seama în ce zi sunt):

Ne hotărâm de cu seara să vizitam Alba Carolina, și pe urmă să mergem la cățărat. Sau era întâi cățăratul și pe urma Alba. Mai multe variante ca să ne încurcam și iar să ne încurcăm. Nu e buna democrația. Purcedem. Aaa nu, că încă nu e gata Doru. E artist. S-a discutat abandonarea Dorulețului pe tron, da’ a fost numa’ o variantă.

Alba- niște ziduri, două biserici, două porți, o convorbire între Max cu joben și Doru cu pălărie, înghețată multă și muuuuult soaaaaaare. Atât am apucat.

De data asta mirobolantul soare ne-a schimbat planurile. Bătuți în cap, în țeastă, în sfeclă, în mansardă de către astrul ceresc, am hotărât să oprim pe malul gârlei.  Clipocitul apei, mâlul, lătăușii, burțile, chetrele au creat o atmosferă de basm. Ceva de vis. Cine nu știe ce-s ăia lătăuși, să caute în DEX.

Seara, când am văzut poze la alții, prin ce locuri frumoase au trecut, m-am burzuluit, și am zis: gata- mâne mă duc să văd cheile de lângă tabără și casele moților. Eram pornită rău.

Ziua de vineri.

Mă trezesc și io, și când ajung la masa ocupată de noi, e agitație mare (masa e la 5 m de cort). Au dispărut patru (4) scaune. Cele mai bune. Scaunul Irinei și al lui Cezar au rămas. Avea și omul colector prestanța lui. Ce să facă cu un scaun din anii '80, și cu unul mititel. Funduri mari și nesimțire și mai mare. Nu au mai apărut scaunele.

Programul pe ziua de vineri- chei (trei bucăți), cățărare-concurs, și gârlăăă. Ce a ieșit....

Aflăm că cățărarea (da, cacofonie) este la ora 2. Mă duc să întreb pe Mihai, pe Cosmina, pe Ozn. Nu de alta, să fiu sigură. Am întrebat de trei ori. Pornim spre chei. Cu mașina. Și mergem și mergem și mergem. Oprim, întrebăm. Oprim, întrebăm. Oprim, întrebăm. De trei ori. Cică sunt mai jos. Întoarcem, și ne dăm seama că cele trei chei sunt niște stânci nici prea mici, nici prea mari, de o parte și alta a drumului (adicătelea, a șoselei). De supărare, am oprit la birtul din sat.

Ajungem înapoi la campare să ne pregătim de cățărare și apoi de baltă. Cățărarea nu mai e la ora 2, e la ora 3. Nu mai e nici la ora 3, e la ora 4.

Cățărarea cred că mai bine începea de la șosea, că până am ajuns la funie, eram toți rupți.

Această probă a fost discriminatoare. Un traseu de fete, unu’ de băieți. Nimic deosebit. Doar niște bolovani dislocați, și niște fete zburate. Și gata și cățăratul, și se pare că și balta, că doar urmează culturalul.

Ne apropiem de cultural. Mi se dă misiunea să particip la scenetă, interpretând rolul persoanei care a pierdut cheile de la mașină. Lucru pe care l-am refuzat categoric. Nu pot să copiez acea persoană.

Culturalul ca de obicei: Doru se supără, da’ îi trece, sceneta are o mulțime de variante, și rezultă altceva, poezia e și ea acolo. Imnul e pe mai multe tonalități. Noroc de na-na-na-ul lui Doru.

După cultural, a urmat eliberarea emoțiilor. Aici un rol deosebit l-a avut pălinca lu’ Otto. Ca să cităm din public, „eram mangă, da’ bine”. Gata și ziua de vineri.

Amu, ziua de sâmbătă.

Ne pregătim serios de regularitate: fructe, brânză, slănină și alte învârteli de pe un scaun pe altul (alea antice și mici care nu au fost furate), până la ora de start 11.40 trecute fix (am scris ora ca să se înțeleagă cât muncim noi pentru renumele clubului- adică căldură mare, monșer).

Începem cu așezatul pe scaune pentru proba teoretică. Combinăm trei creiere și iese un premiu întâi. Da! Am câștigat! I-am bătut pe toți! Lucru pe care l-am aflat mai târziu în noapte.

Echipele pentru traseul de regularitate erau făcute încă de ieri, de dinainte de cultural. Misiune ce îi revenise Danielei. Zânii și Urșii. Ne-a combinat, de s-a amețit singură, că s-a combinat în echipă cu Don Prezidente, care de felul lui fugărește pe toată lumea la deal. Ceea ce s-a întâmplat și acum.

Primesc harta pentru traseu de la domnișoara blondă. Mă uit pe ea (pe hartă, nu pe domnișoară) și văd acolo scris de 2 ori PFA.

Nesemnificativ, am zis. Întreb dacă sunt arbitri în toate posturile, și mi se răspunde că da. Și pornim la drum. Mergem, mergem pe șosea. Trecem pe lângă un post ca din ăla de orientare, da’ nu era arbitru. Așa că mai mergem puțin. Până realizăm că trebuie să ne întoarcem. Io cred că de fapt obiectivul nostru era acel birt din sat și berea rece de acolo.

Bun, ne întoarcem, și pe drum ne întâlnim cu Radu-fiul ploii, și îmi spune că postul ăla de orientare era de fapt PFA-ul nebăgat în seamă de mine. Adicătelea, POST FĂRĂ ARBITRU.

Alergăm să prindem postul, da’ nu mai era la șosea. Urcăm, urcăm pe chetre, îl găsim la „mătură” și punem ștampila.

Frumos peisajul, frumoase chetre, da’ soarele ne-a iubit cu patimă și năbădăi.

Trecem fericiți de postul 1 (fericiți că am depășit și noi niște concurenți), iar la postul 2 îl găsim pe Doruleț, de la echipajul Urșii, leșinat la umbră. De fapt nu prea leșinat, doar o mică indigestie. Care de fapt nu a fost o indigestie, ci altceva, nu mai știu ce, că am pierdut șirul.

Priveliști frumoase, păcat că erau locuite de soare, cum bine spusei mai sus în fabulă.

În sfârșit am ajuns și noi în postul cu apă, H₂O, lichidul ăla incolor și inodor. Acolo aflăm că echipajul nostru de suflet, URȘII, au vizitat, împinși de hărți și aplicații, și cătunul de lângă post. Emoțiile pe care le-au trăit vizitând acea zonă au fost pe măsura așteptărilor noastre, noi, ăștia de la Zâne. Și și le-au exprimat așa de frumos, încât noi nu am putut decât să ne hlizim, să râdem cu gura până la urechi. De parcă noi am fost mai descurcăreți. Da’ pe noi nu ne-a văzut decât Radu-pioletul, și asta nu se pune.

Despre Parâng (care de fapt a fost Cluj), despre chei pierdute și negăsite, despre bujii (opt la număr – da, OPT, la o singură mașină), despre altceva care începe tot cu „b” și se pune acolo lângă bujii, am tot vorbit până amu’ de s-a răsuflat.

Așa că vă zic noapte bună și, până la următoarea amețeală, bujii curate vă doresc. (Flori Gherghel)

“Dacă plouă nu merg!” zice Alex.

„Nu plouă!!!” Mama ei de ploaie. Cod de ploaie a fost data trecută. Acum e un cer fără pată. Numai bun pentru Noaptea Licuricilor, o să fie o noapte cu cer senin plin de stele. Precum în cer așa și pe pământ. Stai, ăla era titlul unui film de groază, As Above So Below. Acum o să fie ceva în cel mai bun caz o feerie și o frenezie de lumini, în cel mai rău caz o plimbare memorabilă: dacă nu miriade de stele pe cer, măcar un număr oarecare de lanterne mai mult sau mai puțin clipicioase mișcându-se încoace și încolo, săltând, tremurând și respirând odată cu mine și cu întunericul.

Dar până la întuneric avem lumină aurie și o mână de oameni. Pe coasta de deal unde e locul de întâlnire, soarele de octombrie, spaima șoferilor, cade ca o miere grea peste toți, o mângâiere caldă pe obraz: „Ce mă enervează soarele ăsta de toamnă care mă chiorăște la volan! În fiecare dimineață!!!” Da, dar uite ce frumoase poze ies!! De parcă îi pasă cuiva de poze. Numai Aspirantului, care a descoperit fascinația story-urilor pe Facebook, și de asemenea ce știe să facă acest telefon mobil și filmările lui. Ce e oare Noaptea Licuricilor dacă nu pui pe Facebook, după cum urmează: un live; o poză cu o captură smart; un story cu o muzică cool; o poveste cu Aspirantul (asta e în dezbatere cu sine deocamdată). Aspirantul nu a descoperit încă Insta și TikTok, el e mai dinozaur ashea.

Deocamdată stă cocoțat pe o spinare de pământ și absoarbe tot cu încântare. Îmbrățișări, glume, ocheade, până aici totul ca data trecută, minus... minus ceva. Ce? Minus insigne, minus bandane (Florin a primit una, nush' cum s-a învârtit), minus discursuri, minus... minusul ăsta e un mare plus, de fapt. E multă relaxare aici, e multă bucurie aici, și faptul că mi-am uitat tricoul de club acasă, dintr-o dată nu mai contează: nu suntem cluburi, găști și bisericuțe, suntem doar un grup de oameni bucuroși și mai pe democrație, gen. Trupa albastră a câștigat în dezinvoltură și măsură, se mișcă firesc, fără prea multe speech-uri și pompă, dar cu niște neașteptați și refreshing blugi, asumați cu zâmbet până la urechi de purtătoarea lor. Câteva cuvinte despre blugi. Să nu disprețuim blugii, oameni buni, și aspirantul și-a început gloria pe munte în blugi, și doar aspirantul e un etalon de fițe și harfe în echipament. De fapt, să fim sinceri, toți ne-am cam început cariera pe munte în blugi, și uite ce departe am ajuns! Vivat blugii! (Gata, mi-am făcut datoria de influencer!!!).

O jumătate de discurs mai târziu (doar atât a durat discursul), pornim deșirați și dezlânați prin apusul ăsta năucitor. Suntem mulți, așa mi se pare mie, cu capacitățile mele superioare de a estima greșit cantitățile și numerele. O să aflu mâine câți am fost. Acum știu că suntem câți trebuie, fiecare dintre noi și-a dorit să fie aici. Fără vreo organizare specială (ci doar necesară și suficientă), însă cu o dorință comună cu mai multe chipuri și mai multe modalități, nu mai pornim ca data trecută toți deodată, ci care cum îl ține demarajul. Fiecare cu firma lui, cu crezul lui, cu capitalul lui. E un suflu comun în tot exodul ăsta zburlit și dezordonat, o tihnă și o bucurie potolită, iar la picioarele noastre, ca o pictură, o seară la țară.

Mergem fiecare în legea lui, n-am fost niciodată pe drumul ăsta,  uite poiana de data trecută, colo, peste sat! Acolo am primit suc și brățări colorate! Acolo a fost coregrafia cu drona! Uite drumul pe care am mers spre Horaița! Uite fumul! Uite mânzul! Uite, uite, uite!!! Și aspirantul trebuie, dar TREBUIE să pună un story pe FB!!! ”Sara pe deal, buciumul sună cu jale....” murmură aspirantul cu nasul în telefon și împiedicându-se la fiecare piatră, cine-a pus pietre pe drumul ăsta pietruit merită să trăiască în epoca de piatră, nu în epoca nasului în telefon. Sincer!!!

”Gata” și ”Distribuie”, și aspirantul dă cu nasul într-un soi de regrupare cu o pungă cu must (!!!), poposită pe o pantă (de fapt regruparea e mai sus, dar aici s-a oprit mini-trupa Iacomi în jurul mustului). Narci, vrei niște must? A, nu? Aha, doar împreună cu niște șervețele. Totuși dă-mi, ce dulce e!!! E pasteurizat! Hai, că s-au pus în mișcare! Cât timp s-a distribuit story-ul aspirantului, soarele blând și năucitor s-a făcut crepuscul cu siluete în contre-jour.

Licuricii încep să se aprindă și se înșiră în sus pe deal. Oare ce îndemn, ce imbold îi pune în mișcare? Ai citit tu o carte odată, aspirantule, despre dinamica roiurilor și ciudatul comandament-a-o-mie-de-capete-într-o-singură-intenție, dar asta a fost demult, acuma nu mai ești erudit, nu mai ai teorii de scos din mânecă, acuma pui story-uri pe Facebook și urmezi cuminte mainstream-ul și coada șerpuitoare a șirului de luminițe. Aspirantul, după multă metamorfoză, trecând prin validarea superficială din partea rețelelor de socializare, ajunge și filozof, se pare. Mai bine rămânea pitic de grădină.

Și de ce nu? De ce să nu urmezi cuminte pe alții, de ce să nu-ți ajungă atât?  Aerul s-a răcit, dar e uscat și miroase liniștitor și reconfortant, ba a balegă, ba a fum. E o seară de început de poveste de Creangă, e o seară de început de epoca bronzului, e o seară de început. Toate sunt aici, la locul lor. Lumea s-a redus la elementele de bază. Noaptea (când s-a făcut noapte, bre?), pădurea, răsuflarea, pașii. Frunzele.

Pășind prin frunze, Aspirantul zâmbește amintindu-și de toate planurile concepute cu entuziasm pe bandă rulantă și, pe bandă rulantă, ne-duse la bun sfârșit, pentru această noapte: baloane de săpun fosforescente (fail), baloane cu heliu vopsite fosforescent (epic fail), altă idee de feerie luminoasă, a altcuiva (ultimate fail). Am încercat, n-am reușit, își spune aspirantul, fără urmă de părere de rău. E un timp pentru toate, dar acum este timpul pentru pășit prin frunze și atât. Acum e de călătorit printre licurici și atât, cu inima împăcată, cu inima în propriul piept și nu în altă parte în această pădure. Toate și toți sunt la locul lor în această noapte.

E minunat să mergi noaptea prin pădure într-un grup mare. Misterul există, feeria, bătaia de inimă și înfiorarea basmului sunt acolo grămadă, dar lipsește rânjetul mârâit al fricii. Suntem peste o sută de oameni, fără doar și poate, pe această potecă. Și totuși ești doar tu singur și cercul de rază al lanternei, iar universul tău se reduce acum doar la această spărtură rotundă și galbenă a întunericului și la foșgăitul unor zeci de pași în jurul tău. Îi simți, le auzi vocile împrejur. Astea sunt alți licurici, alte universuri, fiecare cu mica lui fărâmă de lumină într-un cer de întuneric. Ești tu singur cu tine în siguranță, ca în pântecul mamei, și alții sunt singuri cu ei în siguranță în cercul lor de lumină, și toți suntem singuri, dar împreună, și ne simțim ca atare. Aspirantule, acu chiar te-ai împotmolit cu filozofia, e plină de găuri și de fundături și nu mai știi să continui. Dar până aici a sunat bine, nu? Fâș, făș, sute de pași mai mici sau mai mari, să punem un pas înaintea celuilalt și să rămânem la toate rece, vorba poetului.

Pe aici am mai trecut! Pe bune. Frunzele astea. Panta asta. ”Aaaaleeex! Nu pe aici am fost noi cu copiii? Da’ invers...” „Ba da” STIAM EU!!!!! Și deja aspirantul coace alte ture, din astea, piticești, licuricești, bătrânești, ca după buletin ”Trebuie să te duc și pe tine. Să mergem la iarnă pe Bobeica și Prihodie!” „Drumul ăsta, din seara asta, voi l-ați ținut minte?” „fără probleme”, „eu așa zic” vin răspunsurile, dar aspirantul deja e doi pași înaintea răspunsurilor „să mergem la iarnă, când e doar așa, un pic pudrat, un pic de zahăr, nu zăpadă mare...!” viața crește în pieptul aspirantului și încolțește în întunericul acestei nopți precum cartoful în beci, și produce câteva idei albinoase și anemice, dar îndărătnice să devină realitate, la lumina spulberată în o mie de licurici.

Iar s-au grupat licuricii. Au ieșit din pădure și sunt într-o poieniță deasupra orașului. La observator se agită un roi bâzâitor și năuc de luminițe. De ce trebuie năuc? Unde sunt indicațiile de data trecută „Priviți în sus! Acum priviți încolo! Ridicați pancartele! Fluturați eșarfele!”... stai! Nu-i bine!!! Astea două din urmă sună într-un fel.... nu a bine. Sună de pe vremea filmărilor comuniste. Adică era bine și cum era pe vremea lui Ceaușescu, în copilăria mea, pe stadioane și pe străzi, dar e bine și cum este acum, o democrație sălbatică a licuricilor în care nu poți găsi un metru pătrat de coerență, de „geometrie și teologie” (hai că ai mai citit și tu o carte în ultima vreme, aspirantule!)

Observatorul abia se observă el însuși, un schelet vag și întunecat într-o latură, iar sub el, mii de destine, un oraș întreg. Portavocea anunță că s-a găsit un buff special, cine l-a pierdut să vină la portavoce să-l revendice. Credem că l-am pierdut noi, buzunărim rucsacul lui Marcel pe la toate fermoarele și încheieturile, nimic, și Marcel pleacă în pas alergător spre portavocea de sub observator. Curând vom pleca mai jos, spre plăcinte, pe drumul brăzdat de șanțuri, pe lângă copacul cel ciudat peste malul de argilă, pe lângă locul cel periculos cu drum îngust și groapă mâncătoare de copii, și-o să ne bată inima de tulburare, de bucurie.

Deja motivația difuză și nedeslușită a coloanei de licurici se canalizează într-un freamăt și un suflu nou. Un cuvânt călătorește pe buzele tuturor, și acela este „plăcinte” Fluxul de luminițe se despletește în curenți de adâncime, formează valuri care bat în mal, ba chiar și ape care băltesc. Aspirantule, recunoaște, vrei și tu plăcinte!!! Ce dacă nu sunt de post, vrei și tu, astăzi și acum, celebrele plăcinte! „Unde se dau?” „Cred că am trecut pe lângă ele” „Nuuu, mai jos” „Lucian are cheia de la plăcinte” „Cum, sigur că vreau plăcinte!!! cum să nu vreau” „Plăcintele sunt la liceul Auto” (auzi ce zvonuri!!!!) Și aspirantul se încăpățânează, pare singurul din mica trupă Iacomi care vrea plăcinte, dar vrea cu cerul și cu pământul. Mai jos, pe drumul dintre case unde s-a oprit mașina cu plăcinte, privind de pe margini roiul de licurici care împresoară cuprinși de frenezie portbagajul cu pricina ”PLĂCINTE!!!”, aspirantul enunță tare, într-o renunțare eroică și încruntată ”Să ia copiii, să le ajungă lor, eu sunt om mare”. Dar nu se clintește, nu zice hai să mergem, ci stă așa, cu speranța adunată toată în ochii care privesc portbagajul cu bunătăți, atacat din toate părțile.

Ce credeți, a luat aspirantul plăcinte, sau nu? DOUĂ! S-a dus nu o dată, ci de două ori la portbagajul generos și și-a umplut inima de bucurie. Ce-or avea, frate, plăcintele astea? Nu știu, dar, sincer, uite, vreau și eu. Sunt om în toată firea și mamă de copii mari, și vreau plăcinte. Și vreau să mă plimb noaptea cu licuricii. Și vreau să pășesc prin întuneric prin frunze, multe frunze. Și da, Tavi, vreau să scriu, chiar vreau să scriu din nou despre licurici, a doua oară poate-i cu noroc.  Sigur e cu bucurie, și merită să încerc din nou, pentru că m-am bucurat. Și pentru că am primit plăcinte (Irina Rusu).

„Nu mi-a fost frică. Pentru că dacă mi-ar fi fost frică, voi, poate, m-aţi fi simţit.” Asta a zis Călin. Şi când te gândeşti, fiecare dintre celelalte roluri din tura aceasta au avut voie să simtă frica. Şi începătorul, dornic să se afirme. Şi Berci vioara a doua, cu ale sale leaps of faith şi vorba măsurată sub fruntea atât de senină, atât de tânără. Şi cei experimentaţi, stâlpii încrederii, care s-au simţit datori, sau au simţit că e bine să râdă, să glumească, să cânte pe alocuri, să pornească fără ezitări ca să arate că e bine. Încrederea se împleteşte în jurul liderului din toate aceste gesturi de curaj, şi în plus, de simplul gând că ai voie să-ţi fie, la o adică, frică. Doar liderul nu are voie să se teamă, cheia de boltă nu are voie să cadă. O să cadă tot edificiul, toată coeziunea grupului o să se ducă pe apa sâmbetei. Ce diferenţă între cum mi-a fost greu mie, aspirantului oarecum experimentat, sau cum i-a fost greu începătorului cu entuziasm invers proporţional cu anduranţa, şi cum i-o fi fost greu lui Călin, responsabil, pe lângă toate celelalte, cu climatul grupului, de care climat putea depinde, la un moment dat, însăşi siguranţa fizică a tuturor. Ce-ar fi însemnat un singur atac de panică în acele condiţii? O cădere? Un cuvânt aspru? Bravada? În condiţiile alea.

Ce condiţii, aspirantule? Ai de gând să şi povesteşti ceva, sau ţi s-a urcat paharul acela de vin la cap şi filozofezi? Păi, condiţiile ar fi aşa: Tură tehnică de iarnă cu coardă. Grup de opt oameni, relativ omogen. Condiţii de vizibilitate foarte redusă, de vânt şi zăpadă mare. Plusurile ar fi frigul, care dă zăpada ideală. Grupul antrenat şi experimentat. Motivaţia corectă. Pregătirea impecabilă a liderului şi încrederea pe care el o inspiră tuturor. De minusuri mai bine să nu vorbim.

Pornim prin binecunoscuta oală cu lapte a Rodnei. (Note to self: trebuie musai să vin şi vara aici). Ce amestec orbitor şi colorat de glorie, echipament fudul, căşti şi fiare colorate! Suntem cu toţii nişte zmei, foarte tehnici bineînţeles şi pregătiţi până în dinţi, grozavi şi transpirând munţomanie prin toate orificiile. Ne străduim să ţinem pasul cu Călin, care n-are timp de fiţele noastre, pentru că cineva trebuie să găsească drumul şi să se uite, din când în când, la ceas.

Panta se aspreşte, apar pioleţii, beţele trec pe rucsac. Ne oprim, în poziţii ciudate, într-un picior, pe o pantă categorică. Grijă să nu scapi pioletul. Ce se întâmplă? Călin întinde o coardă. Ai început să îngheţi? Te-ai pudrat peste tot cu chiciură! Dar suntem veseli şi entuziaşti, este doar prima aşteptare dintr-un şir lung de aşteptări care avea să dureze până la patru după-amiaza. Noi însă nu ştim asta încă, doar glumim. E rândul meu să urc pe piatra de lansare. Am încercat să securizez capătul de jos al corzii după un bolovan. A venit Berci şi a terminat bine treaba începută prost de mine. „Asta nu mai pleacă de aici!” Dar se propune Prusik, nodul-minune cu calitatea sa de a culisa pe coardă şi de a se strânge doar în caz de cădere. „Uite aşa se face şi-aşa şi pe dincolo” – e un nod uşor, iar rush-ul de adrenalină ne ajută pe toţi, să explicăm clar, să pricepem uşor.

Pornesc, şi vibraţia grea a corzii mă linişteşte, pe tine te ştiu de mult, coardă! Noi facem echipă bună. Gata, a început distracţia. Inima bate nebuneşte în piept, de amintirea altor ierni, altor corzi, altor prezenţe de altădată, acum absente. Aspirantul manevrează carabiniera oarecum stângaci cu mănuşa. În mai puţin de o oră, o să-ţi fie a doua natură să faci prusik-ul cu mănuşi de  schi şi să repeţi în minte „Dă, Doamne, să nu se ducă! Să nu plece! (zăpada, adică) Doamne, ajută!”. Traversee, urcări, coardă, regrupare, hai şi la liber, iar coardă, iar regrupare, iar aşteptare… ne obişnuim.

Am ajuns acum la o traversare pe o pantă care ţipă „avalanşă”.  Grijă, aspirantule, calcă pe urme, nu secţiona foaia de zăpadă, între două rugăciuni mai uită-te şi împrejur. Ai venit pentru ceva peisaj, chiar dacă ceţurile astea mişcătoare şi pişcătoare nu ajută prea mult. Măcar nu-ţi tremură picioarele, nu încă.

Na,  cum treci pe sub stânca asta răstită? Nici nu ştii ce e în jos, nici nu-ţi mai bate capul. Bun pioletul, elegant, buni şi genunchii, cel mai bun e târâşul pe coate, caraghios şi sănătos, cu şirul de bolboroseli în barbă „Doamne, ajută. Aşa. Hai încet, uite o priză, mânca-o-ar mama! Bună priză, bună. Aşa, hai şi piciorul. Băga-mi-aş, s-a agăţat! Doamne, ajută…” Ca un şir de gândaci stângaci cu aripi prea mari şi băţoase, ne târâim pe sub stânca aia cu cine ştie câte sute de metri sub noi, cu credinţă nelimitată în coarda subţire şi în îngerii noştri, sigur foarte competenţi şi fără îndoială foarte răbdători.

Ne înşirăm pe o brână îngustă, ca la balcon, şi pentru câteva minute, ceţurile se spulberă şi zările se dezvăluie. Crestele Rodnei, scânteietoare sub un cer incredibil de albastru, cu fuioare de ceaţă vânturate încoace şi încolo, cu verticale categorice şi neînduplecate. Poezia aspră a muntelui…

Doamne, uitaţi-vă un pic în jos!!! Pe aici am urcat? Aspirantul se înfiorează şi simte înţepături în noadă. Ce colţi ascuţiţi şi răstiţi, muntele cu fălci deschise gata de mestecat glorie, alpinişti şi fiare deopotrivă. Coarda îşi pierde dintr-o dată valenţa de glorie şi devine unul din elementele esenţiale vieţii: oxigen, apă, căldură, coardă. Merge şi fără căldură, ne lipsim şi de mâncare, o vreme, coardă să fie!!!

Scuturarea blândă a corzii ne trezeşte. Călin e plecat de mult mai departe, ne-a lăsat să ne bucurăm cu groază de privelişte, dar acum e timpul să mergem. Continuăm să combinăm şi să recombinăm aceleaşi elemente, aşteptare, prusik, urcare, regrupare, urcare la liber, aşteptare interminabilă, mai o glumă, mai o poză. Moralul e bun, deşi începe să se uzeze răbdarea. Radu dă glas unui gând amărui care ne ciocăneşte din adânc în trapa pivniţei: „Păzeşte-l, Doamne, pe Călin, că e singurul care ştie drumul! Dacă păţeşte ceva, rămânem toţi pe-aici!”

Dar Călin nu păţeşte. Călin ştie, cumpăneşte şi îndrăzneşte, cu asprime uneori şi vorba fără anestezie, dar cu infinita lui generozitate pe care  nu şi-o poate ascunde şi cu simţul de răspundere care ne dă, de fapt, tuturor încredere. „O veste bună şi una rea, pe care o vreţi prima?” zice Călin. Auzim doar eu şi Adriana, restul sunt în urmă, asurziţi de viscol. „Pe aia bună” cere aspirantul. „Am ajuns în şaua aia unde am crezut că am ajuns acu’ o oră. Asta a fost vestea rea. Vestea bună e că am ajuns la urcarea verticală. Sus e Pietrosul.”

Na-ţi, Aspirantule, veştile în ordine. Călin a şi plecat în sus, cu coarda legată de el. Aspirantul şi Adriana exersează prusikul corect, deja clănţănind mărunţel, aşteptând semnalul de sus, OOPS! „Se termină coarda!!!!! Călin!!!! Se termină coarda!!!” S-a oprit. La fix! Hai, Adriana, tu urmezi, apoi Aspirantul. Berci trece pe lângă noi la liber, cu coarda de rezervă în spate. După atâtea urcări şi traversări, nu mi se mai pare dramatică panta. Doar dacă nu mă uit în jos…  Nu mă mai uit în jos!!! Ajung la capătul corzii, de unde pleacă următoarea, cea adusă de Berci. Hai mai departe, nu pare de speriat rău, încă câţiva metri, gata.

Cum, gata? Adică am ajuns? Adică abia mă încălzisem. Şi apoi bucuria, crescând ca un taifun în inima aspirantului: AM FĂCUT PICIORUL MOŞULUI!!! URAAAAA! Ai reuşit, micule aspirant!!! Încă cineva şi încă cineva şi gata, toţi suntem sus, pe creasta căldării glaciare a Pietrosului, îngheţaţi şi înfierbântaţi de emoţie şi exaltare… Ne regrupăm un pic, ies la iveală ceva gustări şi termosuri, se filează corzi … „Mai mergem pe Pietrosul ?” „Eu nu ţin neapărat” „Nici eu” „Eu pentru asta am venit, cum nu?” „Aş merge şi eu” Suntem atât de aproape… „O jumătate de oră ocol”.

Pornim spre Pietros, şi mersul pe orizontală pare din altă lume, după atâtea ore de verticală. Iată şi staţia meteo abandonată, maimuţa. Nu mă duc la maimuţă. Nu-mi trebuie poză cu vârful. Aspirantul, înfrigurat acum şi flămând, s-a umplut deodată de smerenie, nu-i trebuie glorie, nu-i trebuie nimic. Suntem abia la jumătatea drumului, urmează întoarcerea. Teoretic, căldarea e geometrică şi simplă. Practic, va fi curând noapte şi sigur, viscol. Întuneric şi vizibilitate zero. Pe lumină  poate nimereşti cărarea. Dar aşa…. sper că ştie Călin.

Cineva, mezinul grupului în ale experienţei, glăsuieşte un adevăr „Deja lumina scade!”, cu o tensiune nemulţumită ghicindu-se în dosul vorbelor! „Ne-a trebuit vârf… am pierdut jumătate de oră!” E momentul când, după exaltarea vârfului, entuziasmul şi dopamina lui îşi coboară nivelul, şi omul realizează cu gravitate că nu, nicidecum nu s-a terminat, nicidecum nu suntem în siguranţă, mai avem. Momentul e critic, clacarea psihică a scos căpşorul smochinit şi puturos de după colţ şi rânjeşte la noi. E momentul acţiunii. Ne punem în mişcare, nu cu vioiciune, ci cu urgenţă. Vântişorul afectiv al momentului s-a întors şi s-a răcit simţitor, dar acţiunea trebuie să rămână neşovăitoare, şi calmul neabătut.

„Mi s-a rupt un colţar! Are careva o pereche de colţari în plus?” E o glumă, nu? Cum să se RUPĂ un colţar? Sunt din fier…. Mihai a rămas despotcovit la un picior, şi totul se complică pentru el, dar Cenuşăreasa de Mihai are experienţă şi un munte de încredere explozivă… „Aia e, merg fără”. Issue dismissed. Dar altcineva se poticneşte şi bodogăne în barbă chestii alarmiste. Şi Aspirantul îşi adună toată experienţa şi calmul şi spune răspicat: „O să fie bine! Nu are cum să fie rău! Călin are experienţă. Toţi suntem întregi. Vremea e destul de bună, nu-i foarte frig! O să fie bine, o să vezi. E normal ca după atâta timp să scadă „drive-ul”, dar o să fie bine!”

Tu crezi ce spui, Aspirantule? Ţie nu ţi-e teamă, un pic? Nu, nu ai voie! Nu acum, nici nu te mai gândi! Ce e aia, n-am auzit în viaţa mea de teamă, de şovăială. Poate cânţi un cântec vesel? Trebuie să respiri optimism prin toţi porii. Nu există pericol, nu există nici noapte, nu există decât încredere, şi acest apus orbitor, care, din nou, pentru jumătate de minut, ne-a deschis o fereastră portocalie cu peisaj blând şi ultimele raze ale zilei. Uite, Mihai, ia şi pioletul meu, să ai doi pioleţi, un colţar şi doi pioleţi, cam neobişnuită distribuţia, dar tot trei fiare. Când s-a făcut noapte?

Noaptea cea temută. O fi frig? Cine mai ştie? Nu ştim decât luminiţa celui din faţă. Parcă păşeam pe o pantă. Dintr-o dată, e stâncă verticală şi nu ştim ce-o fi sub ea. O traversăm ca pe un brâu, pas adăugat, pas chinuitor cu pas chinuitor, cu braţele îmbrăţişând cu disperare stânca. Colţarii nu se înfig în piatră, normal, unde-i zăpada aia până la gât de acu o jumătate de oră? Sperăm să fie undeva sub noi, dacă cumva ne prăbuşim…. stânca alunecă sub mănuşă… ce bun era pioletul acela acum, doar n-o să-l ceri omului înapoi!! Da, Aspirantule, dar dacă cazi cumva, nici că mai ai cum să te opreşti, fără piolet… Simt o picătură de transpiraţie rece pe ceafă. Nu vorbi!!! Ok, ţi-e frică, dar nu vorbi. Hai, încă un pas, i-ai blocat pe cei din urmă, îi sperii cu şovăiala ta! Unde ţi-e vitejia? „O să fie bine. N-are ce să fie rău!” Ba bine că nu!!! Aspirantul are cel puţin zece scenarii catastrofale în minte în momentul acesta, şi încă vreo zece nefavorabile… Măcar dacă ar intra vârful colţarului undeva…. traverseu pe picioare, fără coardă, fără piolet, fără degete… Clasa a opta de alpinism în doar doi metri … gata! Am trecut pasul…

Şi Aspirantul, dezbrăcat de optimism şi de fudulie, tremură în genunchi, în întuneric, cu respiraţia scurtată, cu sânge sub unghii, cu transpiraţia înnodându-i-se în barbă. „Mihai…. mi-e frică fără piolet!...” Doamne, ce ruşine! „Da’ de ce n-ai zis? E ok, eu mă descurc!” Mihai sună optimist şi calm. Îmi recapăt pioletul şi conştiinţa propriei condiţii, şi mă târâi cu umilinţă între ceilalţi.

Mai încolo, într-un cerc de lumină, se dezbate direcţia de urmat. E un moment de bâjbâială şi de ghici. Dar hai. Să facem alegerea. În jos pe pantă. Aspirantul nu crâcneşte, execută fără ezitare, până când Călin se opreşte. „Nu-i bine. Dar de-acuma coborâm pe aici. E cam abrupt. Ce ziceţi, e nevoie de coardă?” Berci tace. Ceilalţi sunt în urmă. Aspirantule, e rândul tău să hotărăşti. Dar nu te fuduli cumva! Dincolo de cercul frontalelor, e un hău negru unde nu ştim ce este. „Eu aş vrea coardă. Cred că e mai bine pentru noi. Suntem obosiţi şi cu coordonarea varză. Hai să punem coardă. Cu cabestan pe carabă” Vezi? N-a fost greu. N-ai murit fără glorie. „Cine coboară primul?” „N-am curajul”, zice Aspirantul. „Merg eu”, zice Berci. Cu cât scade fudulia, cu atât creşte calmul şi stăpânirea de sine a Aspirantului.

Între timp au ajuns şi ceilalţi. „Cine urmează?” „Eu”. Încrederea a urcat din nou în inima Aspirantului, şi siguranţa de sine. Coboară într-un fel de descăţărat amestecat cu un rapel frânt şi împiedicat, până se enervează Călin: „Fă rapel, fată! Eu de ce stau aici să asigur? Ce faci, descaţeri în piolet?” Aşa-i. „Scuuuuzeeee!” Am ajuns pe un balcon, unde aşteaptă Berci. S-a înseninat, sunt stele pe cer, e tăcere. Şi o desăvârşită linişte.

Gata, s-a terminat. Toată aventura mea s-a împotmolit apoteotic în acel amuzat şi enervat „Rapel, fată!”. Târâş, grăpiş, pe coate, cu frică, cu încurajări reciproce şi tăceri, am ajuns cu toţii aici, în piscul nostru, vârful şi încununarea aventurii de azi. În zece minute vom intra în cabana cea caldă cu supa-surpriză cea minunată, de care acum nu ştim. Acum am terminat rapelul, ultima încordare.  Abia acum putem spune cu adevărat: gata, am făcut vârful!! (Irina Rusu)

... O zi care pentru unii dintre noi, pământenii s-a dovedit fenomenală. Astfel, chemarea muntelui ne-a reunit într-o formulă inedită, într-un portal temporal fiind călăuziți de grandoarea anotimpului imaculat.

     Timpul geologic, decupajele din legendele Ceahlăului, prezentul agitat au croit o cărare spre desfătarea simțurilor, spre rememorarea locurilor dar și pentru a testa dârzenia oamenilor. Prin urmare, pe versantul estic, se deschide perspectiva conexiunii cu NATURA - forma pură a frumuseții când îmbrățișăm cu privirea fiecare reper de pe traseul lung de 7,5 km: Curmătura Lutu Roșu (1020m)- Stânca Dochiei (1185m)- Jgheabul cu Hotaru - Platoul Cetățuia - Cabana Dochia (1750m).

    Pe poteca străbătută cu entuziasm molipsitor am avut parte de soare, ninsoare și, sus, pe platou - scena unui spectacol atemporal, măreția viscolului ne-a ghidat spre căldura unui adăpost - Cabana Dochia.

        Am savurat fiecare clipă din tihna mult râvnită și din atmosfera de calm ne-am rostogolit pe drumul de întoarcere... spre lumea din care am evadat. Generozitatea muntelui m-a copleșit cu tandrețea brazilor, surâsul zăpezii și mi-a îngăduit să prind in palmă un strop de bucurie. Am fost parte din poveste dar fiecare dintre noi spune o poveste...

Din viteza Timpului trăirii noastre cu admirație pentru "Iacomi- laolaltă" !

Sonia I.