“Dacă plouă nu merg!” zice Alex.

„Nu plouă!!!” Mama ei de ploaie. Cod de ploaie a fost data trecută. Acum e un cer fără pată. Numai bun pentru Noaptea Licuricilor, o să fie o noapte cu cer senin plin de stele. Precum în cer așa și pe pământ. Stai, ăla era titlul unui film de groază, As Above So Below. Acum o să fie ceva în cel mai bun caz o feerie și o frenezie de lumini, în cel mai rău caz o plimbare memorabilă: dacă nu miriade de stele pe cer, măcar un număr oarecare de lanterne mai mult sau mai puțin clipicioase mișcându-se încoace și încolo, săltând, tremurând și respirând odată cu mine și cu întunericul.

Dar până la întuneric avem lumină aurie și o mână de oameni. Pe coasta de deal unde e locul de întâlnire, soarele de octombrie, spaima șoferilor, cade ca o miere grea peste toți, o mângâiere caldă pe obraz: „Ce mă enervează soarele ăsta de toamnă care mă chiorăște la volan! În fiecare dimineață!!!” Da, dar uite ce frumoase poze ies!! De parcă îi pasă cuiva de poze. Numai Aspirantului, care a descoperit fascinația story-urilor pe Facebook, și de asemenea ce știe să facă acest telefon mobil și filmările lui. Ce e oare Noaptea Licuricilor dacă nu pui pe Facebook, după cum urmează: un live; o poză cu o captură smart; un story cu o muzică cool; o poveste cu Aspirantul (asta e în dezbatere cu sine deocamdată). Aspirantul nu a descoperit încă Insta și TikTok, el e mai dinozaur ashea.

Deocamdată stă cocoțat pe o spinare de pământ și absoarbe tot cu încântare. Îmbrățișări, glume, ocheade, până aici totul ca data trecută, minus... minus ceva. Ce? Minus insigne, minus bandane (Florin a primit una, nush' cum s-a învârtit), minus discursuri, minus... minusul ăsta e un mare plus, de fapt. E multă relaxare aici, e multă bucurie aici, și faptul că mi-am uitat tricoul de club acasă, dintr-o dată nu mai contează: nu suntem cluburi, găști și bisericuțe, suntem doar un grup de oameni bucuroși și mai pe democrație, gen. Trupa albastră a câștigat în dezinvoltură și măsură, se mișcă firesc, fără prea multe speech-uri și pompă, dar cu niște neașteptați și refreshing blugi, asumați cu zâmbet până la urechi de purtătoarea lor. Câteva cuvinte despre blugi. Să nu disprețuim blugii, oameni buni, și aspirantul și-a început gloria pe munte în blugi, și doar aspirantul e un etalon de fițe și harfe în echipament. De fapt, să fim sinceri, toți ne-am cam început cariera pe munte în blugi, și uite ce departe am ajuns! Vivat blugii! (Gata, mi-am făcut datoria de influencer!!!).

O jumătate de discurs mai târziu (doar atât a durat discursul), pornim deșirați și dezlânați prin apusul ăsta năucitor. Suntem mulți, așa mi se pare mie, cu capacitățile mele superioare de a estima greșit cantitățile și numerele. O să aflu mâine câți am fost. Acum știu că suntem câți trebuie, fiecare dintre noi și-a dorit să fie aici. Fără vreo organizare specială (ci doar necesară și suficientă), însă cu o dorință comună cu mai multe chipuri și mai multe modalități, nu mai pornim ca data trecută toți deodată, ci care cum îl ține demarajul. Fiecare cu firma lui, cu crezul lui, cu capitalul lui. E un suflu comun în tot exodul ăsta zburlit și dezordonat, o tihnă și o bucurie potolită, iar la picioarele noastre, ca o pictură, o seară la țară.

Mergem fiecare în legea lui, n-am fost niciodată pe drumul ăsta,  uite poiana de data trecută, colo, peste sat! Acolo am primit suc și brățări colorate! Acolo a fost coregrafia cu drona! Uite drumul pe care am mers spre Horaița! Uite fumul! Uite mânzul! Uite, uite, uite!!! Și aspirantul trebuie, dar TREBUIE să pună un story pe FB!!! ”Sara pe deal, buciumul sună cu jale....” murmură aspirantul cu nasul în telefon și împiedicându-se la fiecare piatră, cine-a pus pietre pe drumul ăsta pietruit merită să trăiască în epoca de piatră, nu în epoca nasului în telefon. Sincer!!!

”Gata” și ”Distribuie”, și aspirantul dă cu nasul într-un soi de regrupare cu o pungă cu must (!!!), poposită pe o pantă (de fapt regruparea e mai sus, dar aici s-a oprit mini-trupa Iacomi în jurul mustului). Narci, vrei niște must? A, nu? Aha, doar împreună cu niște șervețele. Totuși dă-mi, ce dulce e!!! E pasteurizat! Hai, că s-au pus în mișcare! Cât timp s-a distribuit story-ul aspirantului, soarele blând și năucitor s-a făcut crepuscul cu siluete în contre-jour.

Licuricii încep să se aprindă și se înșiră în sus pe deal. Oare ce îndemn, ce imbold îi pune în mișcare? Ai citit tu o carte odată, aspirantule, despre dinamica roiurilor și ciudatul comandament-a-o-mie-de-capete-într-o-singură-intenție, dar asta a fost demult, acuma nu mai ești erudit, nu mai ai teorii de scos din mânecă, acuma pui story-uri pe Facebook și urmezi cuminte mainstream-ul și coada șerpuitoare a șirului de luminițe. Aspirantul, după multă metamorfoză, trecând prin validarea superficială din partea rețelelor de socializare, ajunge și filozof, se pare. Mai bine rămânea pitic de grădină.

Și de ce nu? De ce să nu urmezi cuminte pe alții, de ce să nu-ți ajungă atât?  Aerul s-a răcit, dar e uscat și miroase liniștitor și reconfortant, ba a balegă, ba a fum. E o seară de început de poveste de Creangă, e o seară de început de epoca bronzului, e o seară de început. Toate sunt aici, la locul lor. Lumea s-a redus la elementele de bază. Noaptea (când s-a făcut noapte, bre?), pădurea, răsuflarea, pașii. Frunzele.

Pășind prin frunze, Aspirantul zâmbește amintindu-și de toate planurile concepute cu entuziasm pe bandă rulantă și, pe bandă rulantă, ne-duse la bun sfârșit, pentru această noapte: baloane de săpun fosforescente (fail), baloane cu heliu vopsite fosforescent (epic fail), altă idee de feerie luminoasă, a altcuiva (ultimate fail). Am încercat, n-am reușit, își spune aspirantul, fără urmă de părere de rău. E un timp pentru toate, dar acum este timpul pentru pășit prin frunze și atât. Acum e de călătorit printre licurici și atât, cu inima împăcată, cu inima în propriul piept și nu în altă parte în această pădure. Toate și toți sunt la locul lor în această noapte.

E minunat să mergi noaptea prin pădure într-un grup mare. Misterul există, feeria, bătaia de inimă și înfiorarea basmului sunt acolo grămadă, dar lipsește rânjetul mârâit al fricii. Suntem peste o sută de oameni, fără doar și poate, pe această potecă. Și totuși ești doar tu singur și cercul de rază al lanternei, iar universul tău se reduce acum doar la această spărtură rotundă și galbenă a întunericului și la foșgăitul unor zeci de pași în jurul tău. Îi simți, le auzi vocile împrejur. Astea sunt alți licurici, alte universuri, fiecare cu mica lui fărâmă de lumină într-un cer de întuneric. Ești tu singur cu tine în siguranță, ca în pântecul mamei, și alții sunt singuri cu ei în siguranță în cercul lor de lumină, și toți suntem singuri, dar împreună, și ne simțim ca atare. Aspirantule, acu chiar te-ai împotmolit cu filozofia, e plină de găuri și de fundături și nu mai știi să continui. Dar până aici a sunat bine, nu? Fâș, făș, sute de pași mai mici sau mai mari, să punem un pas înaintea celuilalt și să rămânem la toate rece, vorba poetului.

Pe aici am mai trecut! Pe bune. Frunzele astea. Panta asta. ”Aaaaleeex! Nu pe aici am fost noi cu copiii? Da’ invers...” „Ba da” STIAM EU!!!!! Și deja aspirantul coace alte ture, din astea, piticești, licuricești, bătrânești, ca după buletin ”Trebuie să te duc și pe tine. Să mergem la iarnă pe Bobeica și Prihodie!” „Drumul ăsta, din seara asta, voi l-ați ținut minte?” „fără probleme”, „eu așa zic” vin răspunsurile, dar aspirantul deja e doi pași înaintea răspunsurilor „să mergem la iarnă, când e doar așa, un pic pudrat, un pic de zahăr, nu zăpadă mare...!” viața crește în pieptul aspirantului și încolțește în întunericul acestei nopți precum cartoful în beci, și produce câteva idei albinoase și anemice, dar îndărătnice să devină realitate, la lumina spulberată în o mie de licurici.

Iar s-au grupat licuricii. Au ieșit din pădure și sunt într-o poieniță deasupra orașului. La observator se agită un roi bâzâitor și năuc de luminițe. De ce trebuie năuc? Unde sunt indicațiile de data trecută „Priviți în sus! Acum priviți încolo! Ridicați pancartele! Fluturați eșarfele!”... stai! Nu-i bine!!! Astea două din urmă sună într-un fel.... nu a bine. Sună de pe vremea filmărilor comuniste. Adică era bine și cum era pe vremea lui Ceaușescu, în copilăria mea, pe stadioane și pe străzi, dar e bine și cum este acum, o democrație sălbatică a licuricilor în care nu poți găsi un metru pătrat de coerență, de „geometrie și teologie” (hai că ai mai citit și tu o carte în ultima vreme, aspirantule!)

Observatorul abia se observă el însuși, un schelet vag și întunecat într-o latură, iar sub el, mii de destine, un oraș întreg. Portavocea anunță că s-a găsit un buff special, cine l-a pierdut să vină la portavoce să-l revendice. Credem că l-am pierdut noi, buzunărim rucsacul lui Marcel pe la toate fermoarele și încheieturile, nimic, și Marcel pleacă în pas alergător spre portavocea de sub observator. Curând vom pleca mai jos, spre plăcinte, pe drumul brăzdat de șanțuri, pe lângă copacul cel ciudat peste malul de argilă, pe lângă locul cel periculos cu drum îngust și groapă mâncătoare de copii, și-o să ne bată inima de tulburare, de bucurie.

Deja motivația difuză și nedeslușită a coloanei de licurici se canalizează într-un freamăt și un suflu nou. Un cuvânt călătorește pe buzele tuturor, și acela este „plăcinte” Fluxul de luminițe se despletește în curenți de adâncime, formează valuri care bat în mal, ba chiar și ape care băltesc. Aspirantule, recunoaște, vrei și tu plăcinte!!! Ce dacă nu sunt de post, vrei și tu, astăzi și acum, celebrele plăcinte! „Unde se dau?” „Cred că am trecut pe lângă ele” „Nuuu, mai jos” „Lucian are cheia de la plăcinte” „Cum, sigur că vreau plăcinte!!! cum să nu vreau” „Plăcintele sunt la liceul Auto” (auzi ce zvonuri!!!!) Și aspirantul se încăpățânează, pare singurul din mica trupă Iacomi care vrea plăcinte, dar vrea cu cerul și cu pământul. Mai jos, pe drumul dintre case unde s-a oprit mașina cu plăcinte, privind de pe margini roiul de licurici care împresoară cuprinși de frenezie portbagajul cu pricina ”PLĂCINTE!!!”, aspirantul enunță tare, într-o renunțare eroică și încruntată ”Să ia copiii, să le ajungă lor, eu sunt om mare”. Dar nu se clintește, nu zice hai să mergem, ci stă așa, cu speranța adunată toată în ochii care privesc portbagajul cu bunătăți, atacat din toate părțile.

Ce credeți, a luat aspirantul plăcinte, sau nu? DOUĂ! S-a dus nu o dată, ci de două ori la portbagajul generos și și-a umplut inima de bucurie. Ce-or avea, frate, plăcintele astea? Nu știu, dar, sincer, uite, vreau și eu. Sunt om în toată firea și mamă de copii mari, și vreau plăcinte. Și vreau să mă plimb noaptea cu licuricii. Și vreau să pășesc prin întuneric prin frunze, multe frunze. Și da, Tavi, vreau să scriu, chiar vreau să scriu din nou despre licurici, a doua oară poate-i cu noroc.  Sigur e cu bucurie, și merită să încerc din nou, pentru că m-am bucurat. Și pentru că am primit plăcinte (Irina Rusu).