„Astea-s singurele refugii, Ineu şi Cărţi!” Da, povestea este despre o tură mai veche, de dinainte de frumosul refugiu Gârgălău. Frumosule, chiparosule, n-am să-ţi uit numele niciodată! Numele pe care-l poartă vârful tău cel înşelător, amăgitor, escrocul!!! Cu falsul lui sentiment de siguranţă!

Am plecat patru, pe ploaie şi frig, prin Gura Lalei. Tot într-un octombrie. Aspirantul, încrâncenat şi hotărât să fie bine. Ce-i drept, culori cum face ploaia prin câmpurile de afiniş şi merişor, toamna pe la 1800-2000 de metri, mai rar! Optimismul e declarat la cote maxime, zâmbetele albăstrii şi cianotice se întind până la urechi. Poposim să mâncăm în pădurea zânelor, aşa am botezat-o, cu o mie de perne de muşchi, un budoar imens cu sofale şi canapele şi pernuţe şi catifele verzi, verzi şi iar verzi.

Ora, ora e înaintată! Hai! Continuăm în sus prin pădure apoi ieşim printre jnepeni înalţi, pe malul unui pârâiaş vijelios. Pic pic de sus, pic pic de pe jnepeni, pic pic stropeşte pârâiaşul cu zeci de cascade. Toată lumea protestează jovial că s-a udat.  Aspirantul stă cu fundul în sus să facă poze macro şi artă la firul ierbii. Dintre toţi, aspirantul a rămas uscat. Soarbe cu ochi flămânzi toate nuanţele de portocaliu, roşu, cărămiziu, burgundiu, galben şi mai ştiu eu ce. „Roşu”, l-ar generaliza Florin, se gândeşte Aspirantul, cu milă pentru speţa bărbătească care e privată de desfătarea nuanţelor pe lumea asta.

Lacul Lala e o surpriză eye-popping, jaw-dropping, heart-stopping. A-şa-ce-va-eu-niciodată!!! Bineînţeles că aspirantul iar rămâne în urmă să fotografieze oglindirea muntelui pe apă şi alte ceţuri şi fumuri. Fuga după ceilalţi!! Ceilalţi care oricum abia înaintează, panta s-a înăsprit acum, rucsacurile sunt greuţe totuşi, şi temperatura a scăzut brusc. Au îngheţat firele de iarbă, au o platoşă de gheaţă, „cleştar!!!!” poze! Ajungem în şa. Săgeata şi experienţa zic dreapta. Înconjurăm Ineul pe o cărare care-l îmbrăţişează de jur împrejur, şi iacaaaaa! Refugiul.

Refugiul de sub Ineu, un buncăr, cică şase locuri. Şase locuri ca salamul la ţiplă. Ne aranjăm pe rând, că nu încăpem cu toţii. Băieţii sunt izgoniţi în pat ca să avem noi, fetele, loc să întindem un primus şi să aprindem o lampă. Vă zic, patru oameni sunt numărul ideal pentru Ineu. Seara, mâncaţi bine, încălziţi în saci, gustaţi cu un „leac” de tărie, ne bucurăm optimişti de ziua de mâine, de plan: A doua zi dăm până la Cărţi. Nu-i cam departe, nu-i cam mult? Nuuu, e numai bine! Ce, nu suntem noi zmei? Numai bine să uscăm hainele de pe noi!!

A doua zi, zmeii au plecat pe la zece. Că apa, că cafeaua, că micul dejun, că o ţigară …  Bine că s-a oprit ploaia. Creasta Rodnei este, într-adevăr, minunată. Atâta dans auriu, atâta frământare tectonică, atâta blândeţe totuşi, atâta bucurie… „Hai, mai lasă pozele!!!” „Imediat” şi aspirantul tropăie cu rucsacul în spate hop, hoooop, frână!  Avem o zonă expusă, o custură, minunată, inima tresaltă, bucurie, un pic de teamă ? (acuma, doi ani mai târziu, custura are şufă). Stomacul se strânge, adrenalină, dorinţa de a împărtăşi bucuria, recunoştinţa? Şi ne găsim resorturi şi obişnuinţe forjate în orele multe de alpinism şi mers prin jgheaburi, gheara se strânge de la sine pe prize, centrul de greutate se mută lent şi fără smucituri… gata! Toată lumea a trecut în siguranţă. Zmeii n-au ştiut să zboare, dar cu siguranţă s-au târâit cu maximă graţie.

Continuăm, cu bucuria un pic uzată. E cam mijlocul zilei, nu stăm bine cu timpul. Creasta e nepăsătoare, sălbatică şi brumată, atâta lumină străluceşte de peste tot, vremelnic. Câteva ore. Apoi… Oare unde suntem? Harta nu ne lămureşte exact (nici atunci şi nici acum), care o fi succesiunea, care o fi vârful Tomnatic şi Culmea Netedă, care o fi Tarniţa lui Putredu? Asta, sigur. Ba nu, n-are cum!!! Aia!!!

La Vârful La Om cotim la unghi drept spre nord, înconjurăm o serie de stânci împodobite cu solzi de promoroacă. Nimic nu e împrejur, decât noi şi claritatea năucitoare a cristalelor de gheaţă . Drumul ăsta parcă duce în el însuşi şi există pentru el însuşi, e un drum iniţiatic, dar noi nu ştim încă asta.

În sfârşit, după alte două spinări, una cu bornă. „Gârgălău” scrie. Ce nume! Ia să vedem pe hartă. Harta ne spune că cam jumătatea drumului. Cam nasol, ora nu e cea potrivită, (nu-mi amintesc care era ora, ci doar sentimentul că nu ne încadrăm pe lumină). E frig şi ceaţă, popas scurt. Hai. Pornim mai departe pe creastă, ciripind bucuroşi că s-a mai înmuiat gerul. Aspirantul zburdă dezgheţat. Uite ce adâncitură, ce pietre faine, ce ziduri de apărare…. aici ne-am putea adăposti, la o adică!!!

Gând cobitor!!!! Sus, pe picior, cineva pronunţă cuvântul „marcaj”. Şi totul  rămâne suspendat pentru o clipă: bucuria, teama, frigul, pietrele… Rămâne doar o perplexitate aşa, tâmpă un pic. „Unde suntem?” (pe piciorul Oancului, vă spun acum, greşisem drumul exact pe vârful Gârgălău).

O întârziere e exact ce ne lipsea. De o oră n-am mai văzut marcaj. Asta înseamnă…. Criză. Şi liniştea coboară peste aspirant deodată. Aşa e el, se calmează când e pierdut, rătăcit în prag de înserare, fără posibilitate de adăpost, fără drum. Are încredere în oamenii de lângă el. Are încredere în el însuşi în primul rând. Să evaluăm situaţia. Pe un mic platouaş, patru oameni vin toţi deodată cu soluţii şi propuneri. Niciun marcaj. În vale se vede o mică clădire, o anexă de stână. „Avem adăpost, în cel mai rău caz”.

Scoate harta şi busola. Pe acel mic platou, fiecare scoate propria armă. O aplicaţie încăpăţânată care nu prea se încarcă, că deh, e frig şi satelitul se ascunde după ceţuri. Sau semnalul, aspirantul nu prea ştie el din astea, respinge cu încăpăţânare tehnologia. Altcineva a sunat la o cunoştinţă din Iaşi, de la Hai pe Munte „Refugiul la Gărgălău, ziceaţi că l-aţi început. E ceva făcut din el, o fundaţie, un lemn ceva… aha… nimic… păi uite, suntem aşa-şi-aşa-şi-aşa… ok, spre Ştiol apoi spre pasul Prislop… aşa… am înţeles”. „Uite, aplicaţia mea zice în partea aia!” „Stai să deschid şi eu … păi a mea zice în partea opusă!!” …

Aplecat peste harta şi busola lui, nebăgat în seamă de nimeni, aspirantul găseşte, se ridică, porneşte prin ceaţă cu busola în mână. Vrea să cerceteze, nu să plece… „Unde te duci aşa, singură? Vino înapoi, nu pleca de nebună!!!!” „uită-te şi tu pe hartă! uite şi busola, uite nordul, aici suntem noi, aici Gârgălăul, aici Ştiol”, împunge cu degetul pe hartă, „deci spre Ştiol înconjurăm culmea asta aşa, pe sub jnepeni, găsim noi o cărare, dar direcţia asta e!” „Aşa zice şi aplicaţia mea!” …

Nu mai e nevoie de şedinţă tehnică. Ştim deja că ne întoarcem spre civilizaţie. Cumva, aspirantul a simţit de la început că ceva va merge, să nu zicem prost, să zicem neplanificat. Prea multe culori înnebunitoare, prea ameţitoare abisuri, prea blânzi aceşti munţi aşa de sălbatici… Nu se împotriveşte. Se bucură că aplicaţia, una dintre ele, şi indicaţiile omului de la telefon confirmă drumul găsit de el pe hartă. Asta înseamnă, se bucură aspirantul în sinea lui, că n-a uitat geografia din şcoală, că la o adică, cu hartă şi busolă, se descurcă.

„Tot n-am văzut niciodată obârşia Bistriţei!!! Probabil că asta trebuia să vedem acum!” Nimeni nu se împotriveşte sorţii. Ce vine, cum vine, aşa luăm, aferim şi mulţumim. Găsim Tăul Ştiol, de unde izvorăşte Bistriţa bătrână, vorba cântecului. E seară, apa e liniştită, inima e liniştită. E încă lumină. Doi oameni au venit pe malul lacului cu o maşină de teren şi fac un mic grătar. Ne explică cum şi pe unde ajungem la Prislop. Vom căuta o cazare, ceva. Lacul e minunat şi înconjurat de cărări întretăiate. Pornim.

Culmea, suntem vorbăreţi. Cu inima uşoară. Glumim cu veselie autentică, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. De fapt, nimic nu s-a întâmplat rău. Abia acum începe aventura, acum ni se încordează un pic muşchii de aspiranţi încercaţi, acum facem uz de experienţă.  Suntem împreună şi va fi bine. Avem un plan. Avem frontale. Avem o hartă. Folii de supravieţuire şi saci. Putem înnopta chiar aici, în jnepenii ăia de colo. Dar nu, dăm spre Prislop, cu gândul că măcar mânăstirea ne-o primi. La intersecţia cu drumul care coboară spre Cascada Cailor, e deja beznă ca fundul iadului. Un semicerc de lumină şi glasul prietenilor e tot universul meu acum. Restul e întuneric şi ordine cosmică.

Curând se lasă tăcerea între noi, „mai schimbăm şi noi câte-o tăcere”. Cărţile s-au jucat, tura asta a fost. Nu mai contează dacă înnoptăm într-un refugiu (refugiul Gârgălău l-au adus şi l-au plantat, dacă nu mă înşel, două săptămâni mai târziu). Nu contează dacă înnoptăm înveliţi în folia de „haur”, sub cerul liber. Nu contează dacă înnoptăm într-un pat (ceea ce s-a şi întâmplat, am găsit o patroană de pensiune miloasă care ne-a încălzit o cameră şi am avut pat, duş cu apă caldă şi perne să ne batem cu ele). Lecţia asta n-o s-o uităm curând, Gărgălăule, dar nu te teme, tot te iubim, lecţia ta am acceptat-o fără să crâcnim, cu bucurie şi minunare, şi oricum, o să ne întoarcem la tine, o să vezi! (Irina Rusu)

„Colegii mei de serviciu vor în Făgăraş, la Capra. Aş merge şi eu.” „MERG ŞI EU!!!!”

Dacă am promis, am promis! Am promis că weekendul acesta e pentru ai mei. Ăia din ei care mă vor, ăia care nu pleacă pe Piatra Altarului sau prin oraş cu gaşca. Eu şi soţul, teoretic, acasă. „Hai la Sihla, ce zici? Ca să nu stăm chiar acasă, să facem iar treabă şi vase!”

Vă puteţi imagina când am auzit de Făgăraş. Făgăraşul mult dorit şi ratat cu o lună înainte, din cauza unei lucrări. Ce bucurie! „Colegii mei nu au nici de unele. Le dăm noi cort, saci de dormit…” Le dăm ce vrea inimioara lor, binecuvântează-i, Doamne, pentru gândul bun! „S-ar putea să nu meargă, mergem doar noi.” Mergem, cum nu! E bine în doi, io cu soţul, ne ştim tabieturile, tot…. „S-ar putea să vrea să se întoarcă la cazare, seara”. Ne întoarcem unde vor ei, numai să văd şi eu ce culoare are Făgăraşul la dinţi, la oase, la ochi (Făgăraşul l-am mai văzut io, dar nu anul ăsta!)

Până la urmă, rămânem patru, cu planul să plecăm sâmbătă cu noaptea-n cap din Piatra Neamţ, să ajungem la Bâlea, apoi cu cortul la Capra, apoi pe jos până la Fereastra Zmeilor, apoi la „Trei Paşi de Moarte”, apoi retur (notă către sine: baterii noi în frontală), apoi a doua zi acasă. Poate părea scurt şi frustrant, dar CSF, NCSF, iei lămâile şi le faci limonadă. Zahărul îl adaugi tu, după putilinţă.

Bagaje într-o oră (ce uşor e fără copii!!), plecare la timp la 5 a.m., mers susţinut. Timpul e cam strâns azi, sper să ajung la Trei Paşi de Moarte (ce nume!! Normal, curiozitatea mă mănâncă-n talpă rău!), eh, cum vrea Dumnezeu.

La şase dimineaţa, Lacu Roşu fumegă, ăia nu-s aburi, e un incendiu de umezeală, un foc trebuie că arde undeva, pe tăcute. Oprire, poze.

La şapte dimineaţa, Cariera Ciumaşu-Ferestraie, o chestie cu nişte coloane de piatră impresionante, cu copaci plutind în nişte aburi, în depărtare. Oprire, poze.

După vreo două ore, acumularea complexă Zetea. Deja e soare. Un lac pentru care îmi doresc să am timp mai mult, o cupă ciudată de piatră (seamănă cu cea din Vida, trebuie că e un sorb). Soare, briza dimineţii. Oprire, poze.

Hai, dacă nu Trei Paşi de Moarte, măcar Fereastra Zmeilor. Să fac şi io poză prin gaura aia de piatră. Între timp, oprim la o benzinărie pentru … chestii. Apare o pungă cu senvişuri. „Sper că aveţi şi altă mâncare cu voi!” „Păi, senvişurile astea”. Aaaah, nu şi-au luat mâncare. Aşa se întâmplă, ori iei prea multă, ori prea puţină. Mie mi-a luat ani întregi să găsesc un echilibru. Sigur va urma altă oprire, pentru alimentare cu …alimente. Oricum, am înţeles de la Flori că lacul Capra e foarte frumos. Îmi pun cortul în aşa fel încât dimineaţa, când mă scol, direct cu ochii în el să dau. Zmeii, Moartea, Paşii şi cărările sălăşluiesc de mii de ani prin locurile alea. M-or aştepta, când o fi momentul….

După Kaufland (oprire, cârnaţi de la tonetă), drum susţinut. „Avem timp sigur, îţi zic, e o plimbare, merge şi la frontală!!!” Ce dor îmi era să dorm la cort!!! Şi lângă un lac glaciar!!! N-am mai dormit lângă un lac glaciar de anul trecut!! Mi-ar ajunge şi atât!

„De ce arată GPS-ul drumul roşu?” „E blocat. Uite, sunt lucrări” Haaai, pe buneeee? Mai sus, jumătate de Transfăgărăşan e ambuteiaj. Bine, nu chiar jumătate.  În fine, ce frumos e Transfăgărăşanul! Uitasem, de zece ani…

Cu vreo trei serpentine înainte de Bâlea, reuşim să ieşim din şarpele de maşini şi să parcăm pe dreapta. Ne echipăm şi pornim, cu corturi şi izoprene în spate, către… Bâlea. Căci, ca să ajungi la Capra, trebuie mai întâi să ajungi la Bâlea, cel puţin pe partea asta.

Urcuş, nene! De-a dreptul! Piatra e familiară sub bocanc, inima pompează, transpiraţia curge, respiraţia se scurtează… zău că îmi era dor!!! Piscurile din jurul Transfăgărăşanului s-au adunat în jur ca nişte copii care se uită la un muşuroi de furnici. N-am ştiut niciodată cum se numeşte această căldare glaciară (nici acum nu ştiu, trebuie să mă uit pe hartă!).

Ajungem la Bâlea. Nu prea avem apă. Am vărsat-o, cu gândul să n-o car până sus. La Capra sunt izvoare. „Dar ne trebuia PÂNĂ la Capra!!!!” Offff. Aici am greşit eu. Măcar cei doi colegi, Ionuţ şi Alex, au apa lor. Dintr-asta şi-au luat. Oricum, hai în sus. Nu mi se pare foarte mult până în şaua Caprei, unde e „vârful” nostru. Pe multele cărări dintre Bâlea şi Capra, călători, copii, maratonişti, „înţiplaţi”, familii, obraji roşii, echipamente diverse şi colorate, glume, fotografii, încurajări, plângeri…. Pauze, multe pauze. Trei Paşi de Moarte îmi par acum la Trei Mii de Kilometri de aici. Fereastra Zmeilor e pe altă planetă. Nu cred că ajungem, nu cred că avem cum, nu cred că vor mai vrea ei… io m-aş duce…. dar mă mulţumesc şi cu atât. Îmi era dor de munte, de stâncărie dezordonată, de floricele zburlite, de aburi agăţaţi de creste!

Gata urcuşul. Jos, foarte aproape, se vede LACUL, Lacul Capra, care sunt două, iar cel mic, Căpriţa, e mult mai frumos! Ce echilibru perfect în această cupă glaciară care se strânge în jurul lacurilor şi al taberei exact atât cât să te simţi apărat ca de un bastion, exact atât cât să-ţi picure linişte în vene, dar nu cât să te claustreze şi să devină apăsătoare! Pereţi, piscuri, deschideri într-o proporţie perfectă. Îmbrăţişare fără sufocare. Exigenţă fără austeritate. Îmi vine să plâng de bucurie, mulţumesc, Doamne, mie îmi ajunge!!! O noapte aici, cortul şi vântul uşor foşnind, ploaia, dacă asta dispui Tu, orice aici nu poate fi decât minunat!

Aranjez cortul ca să am privelişte dimineaţa. Am io o schemă în cap, un tablou, o poză. Trebuie să deschid intrarea cortului dimineaţă, iar prin ea să văd O PRIVELIŞTE!!! Lac, mare alpină, poate şi ceva răsărit… „Unde răsare soarele? A, acolo!” Cam în stânga… în fine! Aranjez intrarea să formeze rama perfectă, se vede prin ea Căpriţa şi ceva stâncărie, o să fie clişeul perfect, ce să fac?! Om îs, am tot văzut poze cu Tent with a View, vreau şi ioooo!!!! Gata corturile, mergem?

E ora 16.20 când pornim, cu rucsacuri uşoare şi încredere, pe traseul de care v-am zis. Fereastra Zmeilor, Trei Paşi de Moarte, retur. „Sigur ajungem!”  Doamne, cât vreau să te cred! Şi pe de altă parte, nu contează!! Zău că nu contează, deloc! Cărarea merge pe curbă de nivel, uşor în urcare, suspendată deasupra căldării. După un dâmb, o tresărire, o clipă s-a oprit inima: o lume nouă la picioarele noastre, o altă căldare glaciară, o scăldătoare de uriaşi. Aici a dat un alt Moise cu bastonul în pământ şi s-au despărţit pereţii de stâncă, de o parte şi de alta a unor pajişti verzi care parcă-s văzute din avion. Cât de măreţi sunt munţii! Hai, aspirantule, nu lăcrima acu’! Ai mai văzut! „Da, dar nu de curând!!! Şi ştii că mă emoţionez uşor!!”

Coborâm pe o potecă şerpuită, în fundul văii. Privelişte din submarin acum, la distanţă de zece minute!!!! Întorc ochii şi văd o stâncă cu formă ciudată undeva deasupra mea. Trebuie să fie Acul Revolver!! şi bucuroasă de descoperire, mă gândesc la harta din rucsac. Trebuie să verific, să văd, când ne oprim. Să văd ce e împrejur. Acum, însă, uite nişte floricele care cresc printre senvişuri de stâncă.

Şi mult omag. Cât omag, câtă moarte şi câtă linişte în jurul nostru! Dar ce e Moartea?  întrebară cioburile de stâncă de sub talpa noastră. O promisiune, răspunseră pereţii negri de sub Arpăşel-Vârtopel. Ceva lipsit de importanţă, se băgă norul rozaliu din jurul Acului Revolver. O vedem în fiecare zi, tăcură fudul crestele dimprejur. O s-o întâlnesc şi eu într-o zi, bătu inima mea. E ceva natural, zise omagul, clipind cu gene violet.

Mai ai un urcuş aspru şi încă Trei Paşi până la ea. Urcuşu-i gata, aţi uitat de Fereastra Zmeilor. Între mine şi Moarte iată, un lucru cert, un moment minunat, va deveni o amintire nemuritoare: fereastra Zmeilor. Fereastra este de fapt un perete de stâncă între două circuri glaciare. Gaura din această fereastră a fost acolo pentru mii de călători. E acum şi pentru mine, mică şi eternă.  Mă reped să fac poze. „Numai să nu vă urcaţi pe ea!!” zice o călătoare care a venit din direcţie opusă şi acum odihneşte un pic. Să mă urc PE EA? ce idee, de ce aş face-o… „Aţi fi surprinşi, câţi oameni o încalecă. Au zis cei de la Salvamont că, în ritmul acesta, în câţiva ani fenomenul de eroziune o s-o prăbuşească.” Numai fac câteva poze prin ea, am o privelişte cu rama gata.

„Unde-s Paşii de Moarte?”, întreabă Ionuţ. Ionuţ a şi condus azi cam tot drumul. E obosit şi se plânge într-un fel înviorător, care pune în cuvinte ceea ce simţim cu toţii: Îmi bate inima cumplit, atâta transpiraţie n-am crezut că pot produce… picioarele mele îşi cam pierd coordonarea…. toţi le gândim, dar ce uşurare să le auzi cu voce tare! Da, aşa-i, Ionuţ, inima bate, transpirăm, picioarele-s grele, la toţi, să ştii… Uite, acolo sunt Paşii. „Aaaaaa, nu-i departe! Credeam că mai avem!” „Mergi, nu? ar fi şi păcat….”

Şi pornim pe cei Trei Paşi de Moarte, paşi de viaţă, căci unde simţi mai acut viaţa pulsând în vine decât acolo unde e pericol, înălţimi şi verticale, mai potrivite cu zborul păsărilor decât cu călcătura omului? Şufe, lanţuri şi abisuri. Nu e greu, dar nu ai voie să greşeşti. E posibil să se poată urca şi fără lanţuri. Prezenţa lor e, însă, liniştitoare în sălbăticia categorică dimprejur. Un om ca şi tine ţi-a întins o mână de ajutor. Un om ca şi tine a trecut pe-acolo şi n-a murit, nici nu s-a transformat în piatră. E o cărare călcată de mii de oameni pe-acolo. Înseamnă că muntele ne-a primit pe toţi acolo. Sunt şi cruci. Nu chiar toţi au fost primiţi. Nu toţi au fost oaspeţi buni, nu ştim ce s-a întâmplat, mai bine să nu ne gândim. Şi ce oare să gândeşti atât, când instinctul îţi conduce gestul şi respiraţia? Când ai de simţit direct în piept şi direct în sânge, prăpăstii, lanţul rece, aburii ceţii care scot la iveală în depărtare un castel din stânci, bucuria exclamată a celor veniţi prima dată, bătaia propriei tale inimi? Uneori, gândul e o insultă pentru o minune de la Dumezeu.

Ne îngăduim un moment de tăcere totală, a limbii, a minţii, rămâne doar respiraţia şi bucuria, şi un vânticel blând. Acum suntem una cu muntele, suntem o piatră, suntem un abur. Apoi redevenim oameni: „se înserează, ar trebui să ne întoarcem”.

Înapoi, la Fereastra Zmeilor, scot harta, am redevenit aspirantul dornic de cunoaştere. Apoi scot telefonul, am redevenit mama şi prietena, care vrea să ştie de copii, de cei dragi, pe unde sunteţi, ce-aţi făcut. Apoi ceva de ronţăit, mi-e şi mie foame, totuşi! Am redevenit om! Trebuie să am putere să mă şi întorc!

Ajungem înapoi chiar la vremea frontalelor, cineva acolo sus a stins lumina doar după ce ne-a văzut ajunşi acasă. Cu ce inimă uşoară clănţănim mărunţel lângă o supă fierbinte (la plic), cu ce bucurie potolită ne adunăm în jurul chitarei cărate de soţul meu până aici, ca să ţesem din câteva cântece de munte o poveste pentru cei noi! Ne priveşte şi o lună plină şi galbenă („a comandat cineva cer senin în noaptea asta?”), dar friguţul de la peste 2000 de metri ne trimite urgent la culcare, hai că aveţi şi mâine o zi!!!

A doua zi mă reped la privelişte! Cu ce înfrigurare trag fermoarul de la cort! Ia să văd…. pe buneeee? Ceaţă. Ceaţă bumbac, nu altceva! Abia se vede lacul. Mai încerc după vreo oră jumătate, aceeaşi poveste. Asta e. E frumos şi atât. Fumează dragonii. Tabăra s-a trezit, vocile mişună în jurul cortului, hai sus!

Repede, prea repede e cortul strâns, cafeaua băută, plimbarea în jurul Căpriţei fotografiată… mai vreau! „Eu mă duc şi pe Vânătarea lui Buteanu. Cine vrea, să meargă cu mine. Cine nu, mă aşteaptă. Dacă tot am venit până aici… Prea am auzit multe despre ea.”  Sus, ajunşi înapoi în şaua Capra cu rucsacuri grele în spinare, nu mai vrea nimeni. Trupa se aşează comod, şi io mă uit la indicator, la ceas. Ia să văd, zice ½ oră, deci o oră dus-întors.

Fără rucsac, e nimica-toată. Cărarea e suspendată pe deasupra lacului Capra, văd ca din satelit toată agitaţia de corturi, călători, cărări presărate cu puncte colorate…. Cărarea mă poartă repede, prea repede, până la un punct unde se opreşte brusc şi te scoate de pe creastă, ca o bretea de autostradă, spre stânga, într-o coborâre scurtă şi abruptă pe un fel de pod între două prăpăstii… Am intrat pe modul adrenalină. Aici nu ai şufe, nu ai lanţuri, nu ai voie să greşeşti. Nici în stânga, nici în dreapta. Pe unde o continua? De pe podul cel scurt şi aerian se ridică un pereţel crestat de şanţuri şi împodobit cu ditamai marcajul. Stânga n-are unde, dreapta n-are cum, tre’ să fie în sus. Oare? Un alt călător îmi face semn cu degetul, da, în sus e. Prize sunt cât lumea, în doi timpi şi trei mişcări ajung pe o spinare zburlită de pietre ascuţite şi negre împungând ceaţa, căci da, e ceaţă, privelişte… nema! Pe mijlocul spinării, o cărăruie chinuită şi frântă, şi gata… uite piatra indicatoare, cu numele vârfului şi altitudinea, maimuţa, cum îi zic io. Sunt pe Vânătarea lui Buteanu. În jur, oameni aşezaţi să privească măreaţa privelişte a unei… ceţi care ne înconjoară ca o cameră. Hai, mah, chiar nimic?! Ok, nimic. O iau ca pe o invitaţie. O să mai vin să-mi araţi şi albumul cu vederi. O să-mi aduc şi tribul atunci, pe tot. Stâncile tale, Vânătareo, coborâşul şi urcuşul, stânca fermă sub mână e suficientă invitaţie pentru mine: O să mă întorc la tine, Vânătare, Capră cu Căpriţa ta, Zmei cu fereastra voastră, Moarte cu paşii tăi de viaţă adevărată! (Irina Rusu)

“Aşa, deci mergem la căţărat în Turnul Seciului, pentru asta o pornim pe valea Horoabelor şi la un moment dat ieşim în dreapta spre baza peretelui.” Şcoala Bucegilor, proiectată de Alex de câţiva ani, trebuia să includă şi modulul de căţărare, dar....

Din tot acest plan frumos, documentat cu topo, descrieri de traseu, cu calculare şi numărare de echipament şi restul, a rămas doar ieşitul din valea Horoabelor, prin altă parte şi în altă stare. Dar să vă povestesc de la intrare, că aşa-i frumos, să respectăm firul cronologic.

De fapt de dinainte de intrare, de cu o zi înainte, când am deschis şcoala munţilor Bucegi cu abecedarul Jepilor Mici, ploaie exigentă şi vânt absurd pe platou, cabane închise una după alta de n-aveai de la cine copia nici măcar un ceai cald…Dar asta-i în altă poveste.

Drept pentru care, în ziua Horoabelor, toţi bocancii şi o bună parte din haine încă picură de apă. Prognoza – la fel.

Mda. Deci ne dai cu apă. Biiiiine! Şi pe principiul capra sare masa şi iada sare casa, azi o să venim în întâmpinarea muntelui - o facem lată cu apa în mod VO-LUN-TAR!!

Şi iată-ne, o procesiune foşgăitoare de pelerine, un Ku-Klux-Klan multicolor cu picioare bandajate în pungi, înarmaţi cu tricouri de schimb şi aparate foto, atraşi de gălăgia din ce în ce mai spumoasă a apei în cădere (apropo: cascadele cad tot timpul, e apa care cade cea care constituie cascada!! asta-i pentru cei care au anunţat că a căzut Bigărul). De sus ne picură un duş mărunt şi nehotărât, dar faţă de urgia de ieri, asta-i o pocnitoare. Valea se îngustează, lumina scade, piatra se înnegreşte de udeală. Apar primele şufe, primele lanţuri, primele WOW-uri! „Când punem sandalele?” „După tunel”. De fapt sandale sau papuci de sacrificiu are doar tânărul Victor (prin grija mamei) şi bunul şi răbdătorul nostru ghid, Sergiu. Restul au papucii deja uzi de ieri. Sau buni de sacrificat.

Uite şi tunelul. Trecem pe rând cocoşaţi şi în partea cealaltă, gata! The point of no return. Ori ne udăm la picioare, ori ne întoarcem. Mă uit la bocancii de sacrificiu, încă uscaţi. Scot şosetele, măcar alea să-mi rămână. Lumea trece săltăreaţă şuvoiul învolburat, hai şi eu. La primul contact cu apa, o veselie hăhăitoare îmi urcă în gât. Brusc mă înviorez şi-mi vine să râd din orice. Adică din nimic. Sunt un copil la Aquapark!!! Apă!!! Bălăceală! Plici-plici!

Bocancii sunt plini de apă ca la două degete aşa, parcă calc tot timpul în bălţi. Încerc să ridic piciorul în aer, să-l scurg de apă pe stângul, ridic şi privirea mai departe. Cobor piciorul. La ce bun? Ce urmează….

Lanţuri şi bolovani inundaţi de apă. Cică acest canion are în mod normal un fir de apă prin el. Acum firul de apă se vede din satelit, cred. Stau la rând să urc un bolovan căptuşit cu apă, ca un mic Bigăr (că tot e la modă), prevăzut cu lanţ, care duce pe o treaptă mai sus a canionului, ca o copaie. Florin ajunge sus, face un pas şi se scufundă până deasupra genunchiului. Copaia e ditamai bazinul, se pare. Îmi vine rândul, ce rece e lanţul ăsta! Parcă apa e mai caldă decât el! Şi prin gălăgia generalizată, amplificată de ecouri şi acustica năucitoare a canionului, îmi vine să-mi strig veselia. În toate glasurile cântă exaltarea şi nerăbdarea, apa asta care stropeşte din toate părţile are proprietăţi tămăduitoare pentru suflet şi deprimare. Cotim printre stânci, şi la fiecare cotitură, mai vine o surpriză.

Credit foto: Daniela Ursu

Avem şi zăpadă în program. Un troian înalt ca la un stat de om, trecem pe lângă el gândind că na! am văzut-o şi pe asta!!! Iar la următoarea cotitură, cineva se întoarce şi strigă râzând: „Scoateţi pelerinele de ploaie!” Ce pelerine, frate, ce ploaie? Şi după doi paşi, înţeleg. Scara de metal, fixată de stâncă ca să putem ajunge la următorul prag, abia se mai vede. Din cascadă. O cascadă adevărată, pletoasă şi răpăitoare, îneacă, îmbracă, îmbrăţişează sau cum vreţi să-i ziceţi, scara de metal. Şi noi mergem pe aici, adică pe aici în sus?

Deja primii doi au trecut de mult, sunt departe. Florin e deja echipat cu pelerină, lopătează până la cascadă, şi o secundă nu se mai vede, apoi pelerina roşie apare dintre pâraiele şi şiroaiele de apă, apoi dispare iar parţial, şi face un pas în sus. Apoi altul. Urmăresc cu aparatul foto pelerina roşie până când iese sus, la lumină. Pare că n-a durut. Ştiu eu… Gălăgia e infernală aici, ne înţelegem prin semne. Mai urcă câţiva, urmez şi eu. Hai să văd.

Şi intru sub duş. Un duş de ciocănele care mă bat în cap. Era bună o cască. Nici nu visez să ridic capul, nici n-aş putea. Cascada răpăie pe ţeasta mea, o mângâiere cam aspră, dar înviorătoare şi plăcută cumva. Apa e călduţă (sau am io percepţii deformate). Bâjbâi cu mâna în faţă, apuc un fuştei. Apoi altul, răpăitul rămâne la fel, mă obişnuiesc cu el. Scara e zdravănă şi nu alunecă sub picioare, aici nicio strângere. Rămâne doar lupta cu presiunea şuvoiului, care e puternic, dar nu neînduplecat. Dacă muncesc, mă lasă să înaintez. Oare aşa se simte un păstrăv când urcă pe şuvoi? Cred că poate un pic mai linişte.

Nici una, nici două, sunt sus. Nush’ dacă mai am ceva uscat pe mine, si sincer nu prea îmi pasă. Telefonul e în măruntaiele rucsacului, aparatul foto l-am băgat în sân. Are două geci peste.  Să facă bine să fie bine, că io aşa fericită ca în clipa asta n-am mai fost de mult timp! „Mai sunt încă trei”. Trei ce? „Scări inundate”.  Pot să fie şi treizeci.

Concluzii preliminare după primul duş: pelerinele lungi sunt cele bune. Avem mai puţine decât suntem, deci dau pelerina jos şi o pasez cuiva, care mi-o va arunca de sus, după ce urcă următoarea scară. Apa asta, în care stau cu picioarele de peste o oră, torent de munte bla-bla, e caldă, pe cuvânt! Lumina cade filtrată în această crăpătură adâncă şi îngustă dintre stânci, dar cumva e reflectată în atâtea picături, încât canionul e luminos şi promiţător. A, e rândul meu! Şi o pelerină portocalie făcută ghemotoc e aruncată spre mine ca să-mi întrerupă observaţiile filozofice şi de-timp-pierzătoare.

Credit foto: Hoinar Prin Munti

Asta nu-i pelerina mea, dar nu contează. Răpăitura e la fel de muzicală şi asurzitoare şi pe portocaliu. Am prins un pic de curaj, şi după câţiva fuştei ridic un pic capul, şi primesc o găleată de apă direct în figură. Şi pe la gâtul pelerinei, pe piept până la picioare probabil, dar oricum picioarele sunt ude până la jumătatea pulpei, deci nu contează. Sus pe prag, cu ochelarii stropiţi şi aburiţi, nu mai văd nimic, bâjbâi după o mână întinsă şi ghicesc mai mult un mal pe care eşuez. Scot ochelarii şi-i bag în buzunarul pelerinei, următoarea cascadă e aproape, nu mai schimb pelerina. Acum sunt cuminte, capul plecat, urcat pe pipăite, toate bune. Sus, scot pelerina, dau s-o fac vălătuc, un gând: ochelarii! Pipăi. Pipăi iar. Nimic. Nimic nimic nimic. Bineînţeles că duşi au fost, şi-au găsit cel mai glorios sfârşit cu putinţă. Dar să nu ne cramponăm. Nici atunci nu m-am cramponat. Asta e.

Ultima cascadă. Aici chiar e şuvoi mare, scara nu se vede deloc. Nu-i nimic, doar mi-am făcut stagiul de antrenament până acum! Cât o fi de rău? Nu-i rău, e cam la fel. Până sus, când păşesc de pe scară în pârâu şi mă scufund până la brâu. Sunt un adevărat „true”! Dacă-i bal, niciun centimetru uscat să nu fie! Şi icnind şi pleoscăind, cel mai true dintre cei „true”, cu vederea uşor neclară, dar cu veselia intactă, din motive la fel de neclare, se târăşte printre pietre din balta buclucaşă ca o şopârlă cu o sacoşă de un leu în spinare. Aparatul foto, însă, a scăpat şi de data asta!

Respirăm un pic. Ne regrupăm pe un tăpşan sărăcăcios, unii se schimbă, dar nu de tot. Toţi simţim că nu s-a terminat cu apa pe ziua de azi. Vă e frig? Dă şi mie un baton. Victor, ţi-e frig? Vrei ceva dulce, Florin, uite ciocolată din aia, daţi-vă mai aşa să vă prind în poză, Victor, ascunde-te că fac poză, mergem? Încotro? „Pe firul matematic al văii”, câtă siguranţă în vocea ghidului nostru, care în cursul celor patru zile de traseu, a vărsat atâta informaţie, denumiri, poveşti şi geografie în noi….

Hai, la drum! Urmează alţi bolovani, alte mici săritori, vremea şosetelor uscate nu a venit încă, dar cea a mantiilor plăsticoase – da. Nu mai avem de lopătat în sus, ci doar foarte cotit. Deja greul a trecut. Aşa se vede pe faţa mulţumită a ghidului nostru Sergiu, cum stă proptit în băţ, aşteptând cu răbdare să treacă cel din faţă peste un pas mai greu. Prea multă răbdare, prea multă tihnă, spuse soarta, şi lovi la echipament, adică la articulaţia băţului!!! Ooo, de câte ori n-am păţit-o şi eu! SĂ se strângă băţul sub tine! Dar n-am reuşit niciodată aşa coregrafie clară, cădere lentă, graţioasă, gradată şi etapizată, pe-şezut-apoi-pe-spate-apoi cu picioarele-în-sus-apoi-de-tot-in-apă, încununată cu o ridicare a capului exact, dar exact, sub duşul unei cascade! E clar că muntele acesta te iubeşte la fel cum îl iubeşti şi tu pe el, că uite! aparatul foto cel scump a rămas neatins de apă, după cum constată Sergiu, mai degrabă înveselit de întâmplare.

După alt tăpşan cu regrupare şi schimbare de ceva tricouri şi ceva poze la firul ierbii, pornim să vedem ce e după colţ. Nu mai avem aşteptări de niciun fel, canionul Horoabelor e, clar, sinuos şi plin de surprize. Deci: avem mers prin baltă printre jnepeni înalţi (îmi aduce aminte de Rodnei), apoi o limbă de zăpadă, şi-apoi gata!!!! Un clar şi fără echivoc GATA.

Credit foto: Daniela Ursu

Şi-am ieşit din valea Horoabelor. Nu ne-a aşteptat un şir de pitoane şi regrupări, ci un tăpşan larg, plin de flori, presărat cu prieteni desculţi, cu şosete ude, pungi, hanorace, batoane şi ciocolată, rucsacuri cu limbile pe-afară, şi totul sub un binevenit şi neaşteptat soare!

Restul e doar tihnă, imensul platou al Bucegilor, cum mi-l aminteam din tinereţe, blând, verde, cu gâlme şi deluşoare line şi blănoase, plin de flori cum nu am văzut vreodată vreun câmp, şi degruparea noastră în singurătăţi, sau tăceri în doi, sau discuţii în doi, sau glume strigate de la depărtare, geografie, botanică, poze şi un pic de filozofie, dar sigur, sigur şi universal, multă bucurie! Mulţumim, Măria-Ta! (Irina Rusu)

„N-ai mai fost pe Rarău?”

„Ca şi cum n-aş fi fost. Acum douăzeci şi opt de ani, singura dată. M-am întors cu ochii în lacrimi atunci.” Vă anunţ, asta este povestea a două ture, de acum şi de atunci, când eram în liceu, una lacrimogenă şi alta şi mai lacrimogenă.

Şi ce tură a fost aia! Ce uriaşă dezamăgire! Plină de lecţii pe care de-abia acum le înţeleg. Rarăul a rămas pe lista mea de munţi „de vindecat”. Nu l-am ocolit, l-am neglijat. Nu mi-a trebuit. Şi totuşi ştia el mai bine ce-mi trebuie mie, şi în această pseudo-primăvară m-a momit cumva, cu promisiunea unor trasee nou pitonate, să-i bat din nou cărările.

Data trecută, în 1993, n-aveam nicio promisiune, dar un munte de aşteptări, era cald şi ne-am chinuit cu organizarea o grămadă. Eram două fete şi cinci băieţi, nişte „Cireşari”, şi părinţii noştri, ai fetelor, nu trebuiau să afle că mergem cu cortul. Vă imaginaţi echilibristică de logistică, vă daţi seama de câte ori era să ne „scăpăm” cu câte o chestie! Şi când te gândeşti, întorcându-ne cu bine din Rarău, pe mine mă mustra conştiinţa, şi m-am dus la mama: „Ştii, am ceva de mărturisit: să ştii că am fost cu cortul!!!” Şi mama: „Aa, păi de ce n-ai zis aşa, că vă dădeam şi cortul nostru!!”

Acum pornim cu toţii pe canionul Moara Dracului, traseu pe care zic io că l-am făcut şi data trecută. Lumina tremură în aer, şi e lumină în picăturile care izvorăsc de peste tot, pe stânci şi pe flori, lumina ţâşneşte săgetată din peticele de zăpadă. Canionul, amenajat cu podeţe de lemn, e ca un catalog de ofertă: „Muntele pentru toate gusturile”: într-o plimbare uşoară de o oră avem: cascade, stânci verticale, rădăcini pline de muşchi, pâraie repezi lunecând peste pietre, lumină, umbre, găuri şi scobituri, străluciri orbitoare, zăpadă şi flori în acelaşi metru pătrat.

Şi deodată gata! Se termină canionul. Grosul trupei se întoarce plici-pleosc prin apă, să ia maşina, rămânem patru să continuăm pe traseu. Părăsim cursul apei. Nu cred că am mai fost pe aici în viaţa mea. Oare pe unde om fi urcat atunci? Unde să fie oare căderile vijelioase, bolovanii imenşi şi uzi, ştioalna adâncă în care atunci, demult, am căzut cu totul, îmbrăcată, încălţată, cu rucsacul în spate şi cu aparatul foto cu tot (de aia n-am poze din tura aceea, mai bine, altfel aveam motive în plus să mă mai victimizez un pic!). Oare sunt acum ascunse sub podiştele din lemn?

Nu contează. Traseul acesta e un vis (bine, ajută şi soarele ca mierea, zăpada blândă, lumina care străluceşte într-un milion de picături). Au răsărit câteva ciupercuţe lăcuite. Uite o scobitură pătrată, pare de ciocănitoare!!!!  Uite urme! Uite flori galbene! Uite aia, uite ailaltă!!  Tocmai când începi să te plictiseşti de pădure, apare o poiană largă. Tocmai când soarele devine orbitor pe atâta zăpadă, vin nişte nori bumbăcoşi să se bage în poză. Şi iar pădure, şi iar lărgimi. Rarăule, tu vrei să mă seduci!!! „Aici în dreapta e punct de belvedere!” Şi după câţiva metri, după o mică şa, apar nişte stânci verticale şi ameţitoare în zare. Uite şi aici, aproape, ceva tot vertical şi ameţitor, hai să explorăm!!!

Şi nici una, nici două, ne răspândim printr-un fel de orăşelul copiilor de piatră, coborâm printr-o despicătură îngustă şi troienită, încălecăm nişte buşteni, trecem pe sub o primăvară de ierburi şi pământ reavăn. Escaladăm un fel de fes bolovănos de stâncă pe unde bate un vânticel tăios şi degerător (jur că numai în locşorul acela l-am simţit, dar l-am simţit cu toţii), facem poze în sus şi poze în jos, e un castel de unde au fugit zânele şi spiriduşii, or fi după colţ, după zidul ăsta? Or fi pe scara asta în sus, pe metereze? Nu-s, doar noi şi bucuria noastră. Continuăm drumul printr-o pădure unde e iarnă adevărată. Zăpadă nemişcată. Fulgi uşori, leneşi şi neanunţaţi (parcă nu ningea!!!). Apoi, după încă o poiană, un izvor cu spinare buboasă, în care străluceşte un soare galben şi văratic (parcă ningea!!!).  Şi iar lumină. Şi iar amintirea.

Trebuie să fie pe-aici şi alt izvor, unul care curge printre stânci, unde acum mulţi ani ne-a prins noaptea şi am hotărât să punem corturile. „Pe aici sunt urşi, hai să punem muzică să-i speriem!” Şi la un casetofon vechi a răsunat în noapte caseta cu Slayer, căci eram tineri şi grozavi şi nişte duri şi vajnici munţomani, ascultam rock şi nimeni, dar nimeni, nu era mai grozav ca noi! Iar lumina focului aprins de Gonzo se reflecta într-un ştreang sinistru din funie înnodat tot de Gonzo într-un copac, iar focul troznea încet sub o tablă de copt cartofi confecţionată tot de Gonzo din cutii de conserve goale, şi sub un ceaunel cărat de Miki în care bolborosea tocana „á la Gonzo”, adică un amestec neortodox din tot ce aveam prin rucsac puse de-a valma în ceaun. Cea mai bună mâncare din viaţa mea. Cea mai neagră noapte şi cel mai portocaliu foc, iar când s-a stins focul, cele mai înalte stele, şi cea mai adâncă şi inocentă fericire.

Fericire inocentă, oare erai mai adâncă decât fericirea coaptă de acum? Oare acum, cu sufletul răzuit şi lustruit de ale vieţii, nu simţim o fericire mai adâncă, mai autentică? Fericirea de dinainte de bătălie, când nu ştii ce te aşteaptă, e mai "fericire" decât aia de după muuulte bătălii, când ştii că orice te-ar aştepta, trece cumva? Fericirea din şaua cu stână, de exemplu, unde ochii se odihnesc pe întinderi netede, geometrice şi simple, o poiană de la Ikea, cu câteva epave de stânci plutind ici-acolo. Unde ochii caută zburlirea aurită a ierbii uscate ieşind din zăpadă, semn că pe acolo nu e adânc, nu e troienit, se poate trece mai uşor, („Lăsaţi-mă şi pe mine în faţă să tai zăpadă, toată iarna m-am rugat de voi!”). Fericirea stând pe vine şi privind în urmă la prietenii opriţi să bea apă sau să ronţăie ceva, care se aud hăhăind şi ciripind până la mine, în timp ce un nor ca de cenuşă gâlgâie la orizont iar ceaţa înghite măsurabil şi vizibil metru cu metru. „Hai, că vine ceaţa peste noi!”

Trecem de stână, care stă ca pe un tort imaculat de bezea, şi o luăm uşor dreapta spre cruce, dar nu tocmai la cruce, ci cotim mai mult dreapta. E un indicator. O spinare pe lângă o pădure, care aminteşte un pic de un fragment de creastă din Piatra Craiului. Aici ne ajunge din urmă ceaţa, care se revarsă ca spuma de bere turnată prea repede. Dintr-o dată am deschis uşa la congelator. Totuşi drumul e vizibil şi abureala mai are câte-o transparenţă, vedem ceva privelişti, într-o fereastră de vizibilitate ne arată Max pe unde o să mergem, se vede cărarea până în depărtare.

Ceaţa asta e cam gălbuie şi cam tropicală, ashea, în răceala ei. Găsim un indicator, râdem un pic pe lângă el, plecăm, în năuceală Florin uită un băţ şi se întoarce după un sfert de oră după el, timp în care mai vedem o dată valea până departe şi apoi iar se trage cortina. Continuăm risipiţi pe o coastă de deal. Acum e înţelegere şi armonie între noi. Au fost şi furtuni ca să ajungem aici. Am învăţat cu greu să fim o echipă, căci suntem, fiecare, şi un mare EU, şi un grozav, şi un eu-ştiu-mai-bine, şi vrem să fim şi fericiţi, dar acum ştim că asta n-o putem singuri.

Atunci demult, alţii, cei de atunci, ne-am certat. A doua zi după trufia cu Slayer, ne-am trezit nervoşi şi ne-am certat cu toţii între noi. Prieteni vechi de ani de zile şi-au sărit la beregată, iubiri s-au răcit brusc, au răsunat strigăte şi tonuri aspre şi vorbe definitive de neînduplecare. Eram o gaşcă, nu o echipă, clar. Încă nu învăţasem să ascultăm, să chibzuim şi să înţelegem. La prima cădere de moral, au căzut şi nervii la pământ. Reputaţia Rarăului, de spiritualitate şi zen, s-a dus pe apa Sâmbetei. Nici nu mai ştiu de la ce ne-am luat, cred că de la traseu. Pe unde o luăm? Se strica şi vremea… Am ajuns sus, la Hotel, îngrijoraţi şi nemulţumiţi. Şi flămânzi. Şi în timp ce aşteptam la o masă afară mâncarea comandată, casetofonul pus în mijlocul mesei ne trata de data asta cu blândeţea lui Bob Dylan. Rockerii împăunaţi de noaptea trecută erau acum nişte cocoşei plouaţi cu maţele ghiorăind şi o dădeau mai pe hippy, ashea, mai pe modestie şi foame. Ne-a ajutat şi Bob Dylan, care a gâdilat plăcut urechea şi amintirile de tinereţe ale unui vecin de masă care, într-un acces de compătimire (şi zâmbet pe sub mustaţă) ne-a văzut ochii cerşetori şi ne-a dăruit o stivă de covrigi şi ceva salam, parcă.

Ah, foamea tinereţii! Acum ne tratăm cu smochine şi seminţe, combinăm atent şi evităm cu grijă E-urile. Şi totuşi, foamea e la fel de sinceră!!! Foamea ne grăbeşte pasul, hai mai repede la cabană că mor de foame! (oare cine să fi zis vorbele astea, ghiciţi?) Şi Rarăul, simţind că ne scade interesul, ne trimite o măzăriche deasă şi răpăitoare, ca să nu ne plictisim cumva! Şi înaintând prin ceaţa lipicioasă şi cu gluga biciuită de biluţe de gheaţă, îmi amintesc.

De cealaltă ploaie, rece şi nemiloasă, începută prematur, care ne-a lovit mişeleşte, copii dezbinaţi şi fără adăpost ce eram, gonind spre locul de campare să ne încropim un adăpost, o soluţie, o echipă. În timp ce unii au pus fuguţa cortul şi au aranjat prin el ceva saci de dormit şi sendvişuri, alţii au făcut şanţuri de scurgere în jurul cortului, să nu ne băltească. Alţii ăştia au şi răcit. Ne-am dus la Hotel, ceilalţi, cu rugăminţi şi cu termoplonjon, să ne milogim de-un ceai. Hotelul nu ne-a lăsat. S-a îndurat de noi tot un oaspete de-acolo, cu priză în cameră. Dar febra bolnavului răcit s-a potolit mult mai târziu, după ceva delir şi poezii şi înghesuială „ca să-i ţinem cald”. Nevoia ne obligase să fim o echipă, dar ne ustura mândria şi ochii. A doua zi, aveam să coborâm pe şosea, picurând apă din rucsacuri şi sânge din orgoliu. Nu aveam să rămânem prieteni. Era abia începutul experienţei, şi ne durea şi ne ustura ca sarea.

Acum ne ustură doar ochii şi vârful nasului. Nici nu ţine mult măzărichea, şi, ajunşi la cabana meteo şi reuniţi cu restul prietenilor („mai căraţi şi voi, că mie mi-a ajuns!”), plecăm să „facem drumuri” de la maşinile care nu au ajuns chiar până sus. Iar Rarăul ne răsplăteşte cu un spectacol pe cer cu dragoni, foc şi abur, cu bătălii cereşti între soare şi ceţuri negre şi albastre, cu balauri şi comori sclipitoare de aur. Acu chiar îmi ies ochii din cap!!! Nici nu mă mai uit pe unde merg, ţac-ţac-ţac face aparatul, sper să nu-mi rup picioarele! Uite şi Pietrele Doamnei, într-un colţ ferit de cer senin, acolo chiar că niciodată-niciodată n-am fost!

Oare de ce n-am vrut eu să vin aici, pe Pietrele Doamnei? Le-am cunoscut a doua zi. Ce canini înspăimântători ai muntelui îndreptaţi spre cer, ce imensitate netedă şi categorică de piatră, cum înţeapă cerul! Cerul senin de sâmbătă, cu ceva norişori, piatră cenuşie care sclipeşte pe toate părţile, gheaţă deja lichidă, zăpezi neatinse, pitoane noi şi lanţuri, ţurţuri şi băltuţe. Şi repede, prea repede, ajungem sus, pe creştetul uneia dintre Pietre, unde e totul rece, clar şi senin, lecţie de geografie până departe, veselie, gălăgie şi linişte, atâta linişte în suflet!

Mulţumesc, Rarăule, că m-ai păcălit cu vremea ta schimbătoare, şi m-ai adus aici şi m-ai vindecat. Şi mi-ai adus aminte că tinereţea n-a trecut fără folos, că prieteniile cer timp şi efort, că anii care au trecut ne-au învăţat, pe noi cei de-acum, să nu ne părăsim, să nu ne abandonăm, să rămânem uniţi când Rarăul ne trimite măzăriche rece, când Rodna ne pierde prin pădure noaptea, când Ciucaşul ne aruncă în oala cu lapte. Când EUL ţipă prea tare şi nu-l mai aude pe cel de lângă noi. Când uităm că în aproapele nostru, iar nu în noi, stă atât forţa, cât şi bucuria noastră. (Irina Rusu)