„Astea-s singurele refugii, Ineu şi Cărţi!” Da, povestea este despre o tură mai veche, de dinainte de frumosul refugiu Gârgălău. Frumosule, chiparosule, n-am să-ţi uit numele niciodată! Numele pe care-l poartă vârful tău cel înşelător, amăgitor, escrocul!!! Cu falsul lui sentiment de siguranţă!
Am plecat patru, pe ploaie şi frig, prin Gura Lalei. Tot într-un octombrie. Aspirantul, încrâncenat şi hotărât să fie bine. Ce-i drept, culori cum face ploaia prin câmpurile de afiniş şi merişor, toamna pe la 1800-2000 de metri, mai rar! Optimismul e declarat la cote maxime, zâmbetele albăstrii şi cianotice se întind până la urechi. Poposim să mâncăm în pădurea zânelor, aşa am botezat-o, cu o mie de perne de muşchi, un budoar imens cu sofale şi canapele şi pernuţe şi catifele verzi, verzi şi iar verzi.
Ora, ora e înaintată! Hai! Continuăm în sus prin pădure apoi ieşim printre jnepeni înalţi, pe malul unui pârâiaş vijelios. Pic pic de sus, pic pic de pe jnepeni, pic pic stropeşte pârâiaşul cu zeci de cascade. Toată lumea protestează jovial că s-a udat. Aspirantul stă cu fundul în sus să facă poze macro şi artă la firul ierbii. Dintre toţi, aspirantul a rămas uscat. Soarbe cu ochi flămânzi toate nuanţele de portocaliu, roşu, cărămiziu, burgundiu, galben şi mai ştiu eu ce. „Roşu”, l-ar generaliza Florin, se gândeşte Aspirantul, cu milă pentru speţa bărbătească care e privată de desfătarea nuanţelor pe lumea asta.
Lacul Lala e o surpriză eye-popping, jaw-dropping, heart-stopping. A-şa-ce-va-eu-niciodată!!! Bineînţeles că aspirantul iar rămâne în urmă să fotografieze oglindirea muntelui pe apă şi alte ceţuri şi fumuri. Fuga după ceilalţi!! Ceilalţi care oricum abia înaintează, panta s-a înăsprit acum, rucsacurile sunt greuţe totuşi, şi temperatura a scăzut brusc. Au îngheţat firele de iarbă, au o platoşă de gheaţă, „cleştar!!!!” poze! Ajungem în şa. Săgeata şi experienţa zic dreapta. Înconjurăm Ineul pe o cărare care-l îmbrăţişează de jur împrejur, şi iacaaaaa! Refugiul.
Refugiul de sub Ineu, un buncăr, cică şase locuri. Şase locuri ca salamul la ţiplă. Ne aranjăm pe rând, că nu încăpem cu toţii. Băieţii sunt izgoniţi în pat ca să avem noi, fetele, loc să întindem un primus şi să aprindem o lampă. Vă zic, patru oameni sunt numărul ideal pentru Ineu. Seara, mâncaţi bine, încălziţi în saci, gustaţi cu un „leac” de tărie, ne bucurăm optimişti de ziua de mâine, de plan: A doua zi dăm până la Cărţi. Nu-i cam departe, nu-i cam mult? Nuuu, e numai bine! Ce, nu suntem noi zmei? Numai bine să uscăm hainele de pe noi!!
A doua zi, zmeii au plecat pe la zece. Că apa, că cafeaua, că micul dejun, că o ţigară … Bine că s-a oprit ploaia. Creasta Rodnei este, într-adevăr, minunată. Atâta dans auriu, atâta frământare tectonică, atâta blândeţe totuşi, atâta bucurie… „Hai, mai lasă pozele!!!” „Imediat” şi aspirantul tropăie cu rucsacul în spate hop, hoooop, frână! Avem o zonă expusă, o custură, minunată, inima tresaltă, bucurie, un pic de teamă ? (acuma, doi ani mai târziu, custura are şufă). Stomacul se strânge, adrenalină, dorinţa de a împărtăşi bucuria, recunoştinţa? Şi ne găsim resorturi şi obişnuinţe forjate în orele multe de alpinism şi mers prin jgheaburi, gheara se strânge de la sine pe prize, centrul de greutate se mută lent şi fără smucituri… gata! Toată lumea a trecut în siguranţă. Zmeii n-au ştiut să zboare, dar cu siguranţă s-au târâit cu maximă graţie.
Continuăm, cu bucuria un pic uzată. E cam mijlocul zilei, nu stăm bine cu timpul. Creasta e nepăsătoare, sălbatică şi brumată, atâta lumină străluceşte de peste tot, vremelnic. Câteva ore. Apoi… Oare unde suntem? Harta nu ne lămureşte exact (nici atunci şi nici acum), care o fi succesiunea, care o fi vârful Tomnatic şi Culmea Netedă, care o fi Tarniţa lui Putredu? Asta, sigur. Ba nu, n-are cum!!! Aia!!!
La Vârful La Om cotim la unghi drept spre nord, înconjurăm o serie de stânci împodobite cu solzi de promoroacă. Nimic nu e împrejur, decât noi şi claritatea năucitoare a cristalelor de gheaţă . Drumul ăsta parcă duce în el însuşi şi există pentru el însuşi, e un drum iniţiatic, dar noi nu ştim încă asta.
În sfârşit, după alte două spinări, una cu bornă. „Gârgălău” scrie. Ce nume! Ia să vedem pe hartă. Harta ne spune că cam jumătatea drumului. Cam nasol, ora nu e cea potrivită, (nu-mi amintesc care era ora, ci doar sentimentul că nu ne încadrăm pe lumină). E frig şi ceaţă, popas scurt. Hai. Pornim mai departe pe creastă, ciripind bucuroşi că s-a mai înmuiat gerul. Aspirantul zburdă dezgheţat. Uite ce adâncitură, ce pietre faine, ce ziduri de apărare…. aici ne-am putea adăposti, la o adică!!!
Gând cobitor!!!! Sus, pe picior, cineva pronunţă cuvântul „marcaj”. Şi totul rămâne suspendat pentru o clipă: bucuria, teama, frigul, pietrele… Rămâne doar o perplexitate aşa, tâmpă un pic. „Unde suntem?” (pe piciorul Oancului, vă spun acum, greşisem drumul exact pe vârful Gârgălău).
O întârziere e exact ce ne lipsea. De o oră n-am mai văzut marcaj. Asta înseamnă…. Criză. Şi liniştea coboară peste aspirant deodată. Aşa e el, se calmează când e pierdut, rătăcit în prag de înserare, fără posibilitate de adăpost, fără drum. Are încredere în oamenii de lângă el. Are încredere în el însuşi în primul rând. Să evaluăm situaţia. Pe un mic platouaş, patru oameni vin toţi deodată cu soluţii şi propuneri. Niciun marcaj. În vale se vede o mică clădire, o anexă de stână. „Avem adăpost, în cel mai rău caz”.
Scoate harta şi busola. Pe acel mic platou, fiecare scoate propria armă. O aplicaţie încăpăţânată care nu prea se încarcă, că deh, e frig şi satelitul se ascunde după ceţuri. Sau semnalul, aspirantul nu prea ştie el din astea, respinge cu încăpăţânare tehnologia. Altcineva a sunat la o cunoştinţă din Iaşi, de la Hai pe Munte „Refugiul la Gărgălău, ziceaţi că l-aţi început. E ceva făcut din el, o fundaţie, un lemn ceva… aha… nimic… păi uite, suntem aşa-şi-aşa-şi-aşa… ok, spre Ştiol apoi spre pasul Prislop… aşa… am înţeles”. „Uite, aplicaţia mea zice în partea aia!” „Stai să deschid şi eu … păi a mea zice în partea opusă!!” …
Aplecat peste harta şi busola lui, nebăgat în seamă de nimeni, aspirantul găseşte, se ridică, porneşte prin ceaţă cu busola în mână. Vrea să cerceteze, nu să plece… „Unde te duci aşa, singură? Vino înapoi, nu pleca de nebună!!!!” „uită-te şi tu pe hartă! uite şi busola, uite nordul, aici suntem noi, aici Gârgălăul, aici Ştiol”, împunge cu degetul pe hartă, „deci spre Ştiol înconjurăm culmea asta aşa, pe sub jnepeni, găsim noi o cărare, dar direcţia asta e!” „Aşa zice şi aplicaţia mea!” …
Nu mai e nevoie de şedinţă tehnică. Ştim deja că ne întoarcem spre civilizaţie. Cumva, aspirantul a simţit de la început că ceva va merge, să nu zicem prost, să zicem neplanificat. Prea multe culori înnebunitoare, prea ameţitoare abisuri, prea blânzi aceşti munţi aşa de sălbatici… Nu se împotriveşte. Se bucură că aplicaţia, una dintre ele, şi indicaţiile omului de la telefon confirmă drumul găsit de el pe hartă. Asta înseamnă, se bucură aspirantul în sinea lui, că n-a uitat geografia din şcoală, că la o adică, cu hartă şi busolă, se descurcă.
„Tot n-am văzut niciodată obârşia Bistriţei!!! Probabil că asta trebuia să vedem acum!” Nimeni nu se împotriveşte sorţii. Ce vine, cum vine, aşa luăm, aferim şi mulţumim. Găsim Tăul Ştiol, de unde izvorăşte Bistriţa bătrână, vorba cântecului. E seară, apa e liniştită, inima e liniştită. E încă lumină. Doi oameni au venit pe malul lacului cu o maşină de teren şi fac un mic grătar. Ne explică cum şi pe unde ajungem la Prislop. Vom căuta o cazare, ceva. Lacul e minunat şi înconjurat de cărări întretăiate. Pornim.
Culmea, suntem vorbăreţi. Cu inima uşoară. Glumim cu veselie autentică, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. De fapt, nimic nu s-a întâmplat rău. Abia acum începe aventura, acum ni se încordează un pic muşchii de aspiranţi încercaţi, acum facem uz de experienţă. Suntem împreună şi va fi bine. Avem un plan. Avem frontale. Avem o hartă. Folii de supravieţuire şi saci. Putem înnopta chiar aici, în jnepenii ăia de colo. Dar nu, dăm spre Prislop, cu gândul că măcar mânăstirea ne-o primi. La intersecţia cu drumul care coboară spre Cascada Cailor, e deja beznă ca fundul iadului. Un semicerc de lumină şi glasul prietenilor e tot universul meu acum. Restul e întuneric şi ordine cosmică.
Curând se lasă tăcerea între noi, „mai schimbăm şi noi câte-o tăcere”. Cărţile s-au jucat, tura asta a fost. Nu mai contează dacă înnoptăm într-un refugiu (refugiul Gârgălău l-au adus şi l-au plantat, dacă nu mă înşel, două săptămâni mai târziu). Nu contează dacă înnoptăm înveliţi în folia de „haur”, sub cerul liber. Nu contează dacă înnoptăm într-un pat (ceea ce s-a şi întâmplat, am găsit o patroană de pensiune miloasă care ne-a încălzit o cameră şi am avut pat, duş cu apă caldă şi perne să ne batem cu ele). Lecţia asta n-o s-o uităm curând, Gărgălăule, dar nu te teme, tot te iubim, lecţia ta am acceptat-o fără să crâcnim, cu bucurie şi minunare, şi oricum, o să ne întoarcem la tine, o să vezi! (Irina Rusu)