„În secretariat e cel mai urât, cea mai mare descărcare nervoasă, acolo am nevoie de niște oameni!”

SĂ TRĂIȚI! Aici sunt, cu sete de muncă și entuziasm, unde-i mai greu acolo-i de mine, sunt gata să fac din înscrierea concurenților o joacă de copii, să ung toate rotițele, să scriu cu o mână, să împart tricouri cu cealaltă, în timp ce cu a treia să încasez banii, și toate astea cu bună-dispoziție neabătută!

Le am pe toate aranjate din timp: M-am învoit la serviciu? Învoit. Mi-am aranjat transportul? Aranjat. Făcut bagajul? Făcut. La cinci fără zece ne înființăm echipați, toţi voluntarii de la Iacomi, cu cafeaua băută, la secretariat. Multă lume, mulți voluntari, uite tricouri, uite scaune, uite și listele, chitanțierul, briefing-ul e scurt, algoritmul o să mi-l fac din mers, rutina se va instala abia la sfârșit, când nu va mai fi nevoie de ea.

Vine primul concurent, care va fi și marele câștigător. Vorbește încet, ori e muzica prea tare, îl întreb de trei ori cum îl cheamă. Vin și alții, se astupă orizontul. Încep să șovăi printre liste. AAADDDIII! Vreau un număr de concurs! Adi nu e, coada se mărește. Poftiți, completați vă rog declarația. Dumneavoastră? Ați achitat? A, nu? V-ați înscris pe site dar nu ați plătit. Am înțeles. Nu vă găsesc pe listă. Nu-i nimic, vă înscriu acum. AAAADDDIII! Vreau un număr de concurs!!! Bună ziua, ați achitat? Aha, mergeți vă rog la colegii mei! Nu uitați de taxă! Tricoul vi-l trimitem prin poștă. Gata declarația? Minunat, acesta e kit-ul dumneavoastră, vă rog semnați-mi că l-ați ridicat. Și vă rog verificați dacă numărul corespunde cu cip-ul. Bună ziua! Completați-mi și mie o declarație! Totul e în regulă? Mult succes vă dorim! Adi a venit și iar a dispărut și nu mi-a dat număr de concurs!!! Bună ziua, cum vă numiți?

Lângă mine, Flori zâmbește calm și face glume, cu o mână scrie, cu cealaltă împarte kit-uri de concurs în timp ce cu a treia încasează banii. Eu adun oameni la coadă. Eeee, chiar vreau un număr de concurs, ia uite, acolo pe masă, un teanc, ia să-mi iau singură unul, să fluidizez traficul din hol. Vezi că te descurci! Trebuie doar să vrei! Zâmbesc, caut pe liste, semnez, zâmbesc, alerg după kit-uri, alerg după numere de concurs, am și eu propriul meu maraton la scară mică, mă înveselesc, fac și glume. Concurenții curg, dar nu-i nimic, de-acum mă descurc, m-am prins, e simplu, cine a plătit se cheamă că e înscris și primește pungă, cine nu a plătit nu s-a înscris, dar dacă e pe listă s-a înscris pe site, însă nu e considerat înscris, până nu achită, ce poate fi mai simplu?

CE NUMERE SUNT ASTEA? Îngheț. „Numerele cu doi în față sunt pentru avansați, ce-ai făcut, trimiți amatori pe traseul pentru avansați? Trebuia să dai numere verzi, cu șase în față”. Hait! numere verzi? numere roșii? vai de mine, îmi amintesc de numerele cu șase și numerele cu doi. Inima îmi cade în stomac. Bine că e ședința tehnică, și s-a mai subțiat șuvoiul de oameni. Stai să pricep: numerele verzi sunt cu șase în față și sunt pentru amatori, alelalte roșii sunt doar pentru profesioniști. Pe care listă am greșit? Unde-i lista de înscriși? Stai, n-am nevoie de ea, am nevoie de cealaltă listă.

Îmi ard obrajii. Uite lista, câți sunt? Aoleu, sunt cinci amatori, CINCI! Stai așa, cinci nici nu sunt mulți. „Du-te și anunță la microfon!” Cum, așa, de față cu toată lumea? De față cu Andrei? Mai bine îi sun pe toți, pe fiecare, au lăsat numerele de telefon pe declarația pe proprie răspundere, Dumnezeu să-i dea sănătate cui a conceput declarațiile, să conțină numere de telefon! Stai, nu pot să sun acum, e ședința tehnică!

Mi s-a urcat un nod în gât. Să sun acum, nu mai am răbdare. Nu, nici nu se aude, nu pot să sun acum. Sunt încolțită de mine însămi: e cea mai bună, mai sigură, mai rapidă soluție. Să anunț la microfon. Acum, repede. Singurul dezavantaj e că mă fac eu de băcănie. Și ce dacă, o meriți, du-te și fă ce ai de făcut, se umflă simțul de responsabilitate în mine. Nu știu cum ajung afară, nu știu cum ajung la Andrei, de-acu nu mai e cale de întoarcere, îmi fabric repede în minte o frază cu cuvintele cheie care trebuie spuse, și iau microfonul în mână, față în față cu tot universul.

Următorul lucru pe care mi-l amintesc e farfuria cu fasole caldă. Doamne, ce mâncare bună! Ce binecuvântare! Înfulec singură, pitită după tejghea, îmi recompun fața, curajul, rațiunea. Lumea e oricum mai roz cu burta plină, asta e sigur! Trebuie rezolvată problema. Problema nu e rezolvată. Bre, ce pâine bună! Am să-i și sun, pe fiecare. Trebuie rezolvat. Concursul asta nu e glumă, e un an întreg de muncă, de gândire, de organizare, sunt bani, sunt sponsori, e prestigiu. E respect. E și respectul meu, vreau să iasă bine maratonul ăsta, să fie totul uns, să-i meargă vestea de bine ce a ieșit. Gata cu văicăreala, treci la treabă, rezolvă problema!

Soțul meu și copiii se plictisesc, butonează telefoanele. Ei aleargă mâine, în concurs adică. Seara înaintează, neliniștea se deșiră încetul cu încetul. E târziu, nu mai e nimeni pe-afară, nu e petrecere nicăieri, suntem o tabără de sportivi în ajun de concurs, s-au culcat devreme ca să înceapă ziua devreme.

Și devreme începe, cu o binecuvântată cafea și mic dejun din farfuria pusă direct pe iarbă, pregătite de soțul meu invariabil calm și universal binedispus. La șase jumătate, vreo doi voluntari erau deja plecați cu apă pe munte. La șapte eram cu toții în plin vârtej. Muncă înăuntru, muncă afară. Directive, glume, indicații, controverse, râsete, neliniști. Afară se întind steaguri de sponsori, înăuntru se întind liste peste liste. Afară se ridică poarta gonflabilă, înăuntru se parlamentează cu întârziați refuzați la înscriere. Afară se cară o mie și una de chestii, înăuntru se rezolvă o mie și una de treburi. E un furnicar agitat și vesel, vremea e minunată pentru concurs, se apropie ora startului.

Bine că nu se mai înscrie nimeni! „Pot să las bagajul la secretariat? N-am ce să fac cu el!”. „De unde pot să cumpăr o sticlă de apă, am înțeles că e obligatoriu”. „Care e echipamentul obligatoriu? N-am auzit prea bine.” „Eu n-am nevoie de geacă de ploaie, e soare afară.” „Ce faceți cu kit-urile rămase, nu-mi dați și mie un tricou?” „Aș putea să cumpăr o sticlă de apă?” „Bună ziua, de la Jandarmeria Montană, ne puteți spune câți sunteți? Un număr de telefon ne puteți da?” „Mai aveți agrafe?” „Pot să dau o gaură în număr?”

Mă uit la toți ca la niște zei. Cum or putea alerga la deal? Eu leșin după cinci minute de alergat pe teren drept. Apare și soțul, echipat de maraton, după alergătura de dimineață la dat o mână de ajutor. E nebun, îmi zic în minte, cu proteza lui totală de șold, dar sunt mândră de el și mă bucur pentru el, mă bucur pentru toți. Nu are cum să fie rău. E tensiune, dar e veselie, animație, toți vor câștiga azi, într-un fel sau altul!

Concurenții s-au adunat în spatele porții gonflabile. Ce echipament au! Tot felul de tricouri tehnice, de rucsacuri cu țevușcă (sistem de hidratare, știu!), încălțări speciale, centuri alambicate, chestii care nu știu la ce folosesc, în fine, o mulțime colorată și fremătătoare, și, peste toate, vocea crainicului. De-acum din clipă în clipă așteptăm startul, uite-l și pe Alex, mai la coadă, am un gol în stomac și nu prea știu de ce, că motive nu am, dar deh, emoțiile se transmit, și gata! poc! focul de pistol, l-a tras un „greu”, maestru al sporturilor, și au plecat, un fluviu colorat și gălăgios de veselie și energie. Acum înțeleg de ce merită să investești atâta muncă și bani și efort: e sănătate, e bucurie pentru mulți, mulți oameni.

Un scurt răgaz, dau copiilor de mâncare, acum văd ce a mai apărut: o scenă mare. Acum e liniște o vreme, îmi zic eu mestecând un coltuc de pâine goală, un pic dezamăgită să mă văd trasă așa, pe dreapta. Da’ de unde! Vine cursa copiilor! Nu sunt pungi pregătite, totul e în lăzi, tricourile sunt amestecate de-a valma. Brusc mă trezesc la viață: maratonul meu nu s-a terminat! Sunt cutii și lăzi de cărat, planificare de făcut. Uite pungile, cate o carte sau două? Biscuiți câte trei, vezi că mai sunt cutii în secretariat. Tricourile, trebuie puse pe mărimi. Le-am pus deja! Dă-mi trei biscuiți, că nu ajung! Du insignele de-aici, pe astea le dăm după cursă. Uite, Ștefan, ia aici un teanc de pungi. O napolitană, două sucuri, trei biscuiți, două cărți. Cu puzzle-urile ce facem? Viiiictoooor! Tu duci cutiile goale în colț! (sarcini de ocupat copiii!). Câte pungi avem? Sabina, tu pui câte trei biscuiți în pungi. Cum care, pungile de la Alexandra, hai mai repede! „Când începe înscrierea la copii?” Vai, deja?

„Primul concurent s-a întors din cursa lungă”. NU POT SĂ CRED! A urcat și a coborât și a înconjurat de trei ori Ceahlăul în două ore și ceva? „Avem un nou record!” Și noi avem un nou record, la tot-pe-loc-pe-loc-pe-loc. Ufff! suntem cel puțin zece în jurul mesei cu lădițe, inclusiv trei copii, ne foim, trebăluim ca niște lucrători la banda rulantă, e un vârtej de cutii goale, de dulciuri și de glasuri, mari și mici, de mâini, mari și mici. Și la un moment dat: „Pot să mă înscriu?”

Alte liste. Doar două, de data asta. Si pungi mai grele! V-ați înscris pe site? Nu? Vă înscriem acum. Și tricouri, pe-ncercate. „Cât trebuie să achit?” „A, e gratuit la copii? Și tricoul?” „Puteți să-mi dați un tricou mai mare, ăsta e cam scurt”. „Pot să mai iau o carte pentru fratele meu? Aia cu Australia!”

Locul se umple de tricouașe verzi, săltătoare. Vine și Sensei, el organizează cursa copiilor. „Am nevoie de trei-patru oameni și de două scaune. Și de o masă.” Masă? O ladă nu e bună? Hai cu lada, și-om vedea.

Îmi ticăie inima. Cursa copiilor, cea mai serioasă cursă, pentru că este luată foarte serios de participanți. Pe viață și pe moarte! Aici să vezi orgolii, aici să vezi bucurie! Prima grupă de vârstă a și luat startul! Abia au învățat să meargă bine, dar cu ce dârzenie se rostogolesc spre linia de finiș! Restul lumii vociferează încurajări de pe margine. Bravo! Ești cel mai cel! Uite insigna! Felicitări, cu diplomă! E cineva care n-a primit insignă? Vino-ncoace! Ai fost grozav, uite ce primești!

A doua grupă de vârstă are traseu un pic mai lung, ambiție un pic mai mare, dar și mai multă implicare. La a treia grupă de vârstă apar deja lacrimi. A patra grupă, cei mai mari, vin duduind, într-un norișor de praf. La o parte, oameni buni, că ăștia chiar vin, they mean business! Bravo, ai câștigat, fugi la măsuță să primești diplomă cu locul unu. Sunteți minunați, hai să vă dau insigne. De ce ești trist? A, te doare gâtul! Uite o insignă, e normal să te doară, asta pentru că ai alergat foarte repede! De ce plângi? Nu ai primit insignă? Nu se poate așa ceva, toți copiii și-au câștigat o insignă, uite, ia de-aici! Ați fost extraordinari!

Ca valul a trecut. M-a răsturnat, m-a sufocat, și m-a lăsat în urmă căzută în fund în nisip, strângând la piept punga cu insigne. De-acu, chiar că e cam gata. Ar mai fi tricouri de schimbat. Și ordine de făcut. Mâncare copiilor (mei) de dat. Și toate se rezolvă, pe aceeași masă luuungă din secretariat, unde premiile colorate se întovărășesc cu listele dătătoare de dureri de cap și cu farfuriile care împrăștie un abur gâdilitor de mâncare caldă, gătită.

Vine și Alex, a terminat cursa şi s-a încadrat în timp, e un învingător și se vede pe fața lui. Pentru asta îi cumpăr o bere. Încă mai vin concurenți. Alți voluntari scriu diplome, la aceeași masă lungă. Mă uit cu jind spre culmile colțuroase ale Ceahlăului, și mă duc să-mi strâng cortul.

I-auzi, începe festivitatea de premiere, ia să mă uit și eu un pic! Mă izbesc de Flori în fața secretariatului, „unde-ai fost? hai la premiere, uite, ia și tu o cutie”. Parcă m-a curentat! Mă iau după ea năucă și mă trezesc că urcăm pe scenă. PE SCENĂ! Hait! Ce caut eu aici? Mă ascund după Flori, să nu mă văd. Încep să urce concurenții pe podium.

Mă uit la ei, pitită, anonimă: oare ăsta o fi punctul culminant pentru ei, sau o fi fost atunci când au trecut linia de sosire? Sau când și-au văzut timpul afișat pe liste? Sau poate atunci când, undeva pe traseu, au simțit că gata, pân-aici a ținut resursa de energie, și cu un efort de voință de neînchipuit, au mai făcut un pas, și apoi următorul a fost un pic mai ușor, și apoi gata, au continuat? Locul unu, doi, trei, participare, profesioniști, amatori, medalii, oare ce i-a motivat? Să bifeze și „Bate Toaca” în palmaresul personal? Să-și bată propriul record? Să facă parte din lumea aceasta colorată, veselă și competitivă? Să vadă natură deosebită și sălbatică? Poate încleștarea voinței cu limitele reale sau închipuite ale biologiei proprii, poate doar încă o victorie personală, dătătoare de respect de sine, de încredere că poți, că meriți, că ești. (Irina Rusu)