Cupa nu-i ca Lira, zicea cineva. Să nu vă închipuiți că o să aveți timp de ceva. Să nu vă imaginați că trebuie musai să aveți sarcini de dinainte, totdeauna se va găsi ceva de făcut.

Și așa, cu cățel cu purcel, cu cort, copii și echipament de cocoțat, încărcate în Dacia noastră cea mult-încercată, coborâm drumeagul spre Falon. Dăm de masa „comitetului de primire”, amenajată sub un copac, eee, cum să nu jucăm un pic de teatru, să mimăm o primire, păcat că nu putem rămâne acolo sub copac unde e umbră și odihnă și prieteni, căci avem cortul de pus.
Dăm zor cu cortul, că e treabă de făcut. Gata, totul e pregătit, unde e nevoie de mine? Nicăieri, se pare. Vin tot timpul mașini, oameni necunoscuți pentru mine. Mă învârt prin fața cabanei, nu prea știu ce să fac.  I-auzi, cineva cu dulcele accent ardelenesc, ia să mă dau mai aproape, că îmi era dor să aud așa ceva. Pe unde-or fi copiii?

Copiii, vreau să zic toți copiii taberei, sunt la mine în cort. Fetele – în compartimentul de somn, băieții – în antreu. Stau dezarmată în prag. Ce să le mai zici? „Grijă mare la fermoare!” că deh, noroiul se spală, iarba uscată se scutură, daune permanente să nu apară!

Unde-i toată lumea? La masa de întâmpinare, sub copac. Veselie mare în jurul pălincii, vin din când în când maşini, uite, vin cei de la Borca, hai cu colacul, hai cu tava cu păhărele. Şi cu zâmbete lăţite, de bucurie, de pălincă, nu mai contează. Ar trebui să facem o şedinţă tehnică, de ce n-o facem pe loc, oricum suntem toţi aici, deja, comitetul de întâmpinare Iacomi format din toţi membrii prezenţi. În cinci minute-i gata, cea mai scurtă şi mai eficientă şedinţă, hai să ne apucăm fiecare de treaba lui: care cu cazanul, care cu hărţile, care cu corzile, care cu trofeele.

Trofeele! Aici ar fi ceva de făcut, o migăleală cum îmi place mie: potriveşte eticheta la distanţe egale de margini, şi drepte dacă se poate, şi fără cute, ar fi de dorit. Măsurăm din ochi, ba şi cu degetele când e nevoie. Ce frumos au ieşit! Trofeele pictate de Brânduşa, vreau să zic, câtă fineţe, câtă culoare. Şi cât adevăr, fiecare trofeu - o metaforă pentru fiecare probă, pentru munca, pentru frumuseţea şi priceperea care, mâine, vor câştiga cuiva bijuteriile astea.

Mâine va veni repede, în jurul focului se cântă şi se petrece, dar eu merg la somn, ca o gazdă-boboc ce mă găsesc, vreau să fiu mâine în formă, să rup munţii, nu alta, şi asta cu zâmbetul pe buze şi fără cearcăne. Mâine poate se întâmplă activitatea febrilă care mi-a fost promisă, mâine trebuie să dau tot ce pot, să pun umărul la acţiunea asta minunată şi înspăimântătoare care e o Cupă, cu participanţi serioşi, cu premii adevărate, cu mult munte şi mult efort.

Şi cu nişte emoţii, Doamne, nici nu pot să mănânc a doua zi, mi s-a strâns stomacul şi bâţâi în anticiparea începutului, mă învârt echipată până-n dinţi şi cu rucsacul în spate, vreo trei sferturi de oră. Mda, m-am cam grăbit, puteam să stau şi eu jos ca tot omul normal să mănânc ceva, dar uite, plecăm în traseu, gata, începe, ÎNCEPE! Tura de regularitate, intru în traseu cu primele grupuri de oameni şi încep să mă liniştesc. Aici, pe munte, nu are cum să fie altfel decât calm, totul e aşezat de când lumea, nu se schimbă nimic, până la urmă, şi concurenţii care urcă alături de noi sunt la fel ca noi, acum suntem cu toţii doar nişte oameni fericiţi care se bucură de natură. Şi de nişte vişine, pe care tăbărâm ca hultanii şi abandonând orice jenă, „din grădină”, după cum zice cu mândrie posesorul lor Gabriel privind trist la punga rămasă goală.

Repede, prea repede parcă ajungem la Dochia, drumul cel liniştitor şi care ne duce sufletul acasă ar fi fost fain să dureze la nesfârşit, şi oricum noi deja trebuie să coborâm, îi lăsăm pe concurenţi cu foile cu întrebări de teorie, şi cu o strângere de inimă îmi amintesc şedinţa noastră de la Flori din bucătărie, unde micul nostru departament de alpinism a despicat fiecare întrebare în paişpe şi fiecare unghi, cuvânt şi problemă pusă a fost măsurată, disecată, aprobată şi contestată: oare or să fie bune întrebările noastre?

Deja cu aceste consideraţii am ajuns la jumătatea coborârii, cei doi colegi ai mei nu par să aibă vreo strângere de genul celor care îl încearcă pe aspirant, deh, ei sunt veterani! Acum observ şi eu ce s-a schimbat Jgheabul cu Hotare, ce s-a umplut de iarbă, şi de-acu uite Stânca Dochiei, ar trebui să ne uităm după Petrică. Nu ştim ce traseu de alpinism a ales Petrică, sper că nu ăsta de pe Stânca Dochiei, sunt de fapt două, unul mai greu ca altul! M-ar cuprinde fiorii, dar n-am timp şi n-am, de fapt, nici motiv, după cum aflu un pic mai târziu când Petrică se pronunţă fără ezitare: nici vorbă nu poate fi de stânca Dochiei, e prea greu.

Are el altă stâncă în minte, uite-o un pic mai jos, să vedem cum ajungem la ea, că avem de înotat prin hăţiş. E o junglă de basm aici, nimic de zis, verdele muşchiului, susurul izvoarelor, toate-s acolo, dar stânca e mică şi muuuult prea uşoară! Chiar, pe bune! Aici? zise înciudat glasul interior al lipsei de experienţă. Experienţa tace şi se bucură, oricum, e lumea noastră magică cu corzi şi carabiniere, ce poate fi rău? Trebuie doar să facem asigurările. „Merg şi eu! Hai şi noi, Flori!”, şi pornesc surescitată, încălţând hamul din mers, împiedicându-mă şi poticnindu-mă la deal după băieţi. Trebuie să văd ce fac, cum fac, ce fiare folosesc, e clar că eu nu am treabă sus acolo, doar să învăţ.

Şi după ce casc ochii la toată operaţiunea, sunt premiată cu un rapel şi apoi mi se dă RĂSPUNDEREA! Răspunderea să asigur omul din manşă, şi proptită cu toată disperarea în rădăcini şi fluturând din mâini ca avionul, mulţumesc cerului că uite, şi eu, începătoarea, şi cea mai uşoară pe deasupra, am şansa să fac lucrul ăsta important şi greu. „Gata, îi dăm drumul!” se pronunţă Petrică, după ce traseul a fost măturat bine-bine de bolovani şi pământ. „Ai listele? Majoritatea n-or să treacă de pragul ăla, acolo e nivelul A. La tăvănelul de colo e nivelul B. Sus la top e nivelul C”.

Nu mai am nimic de făcut, asigurarea concurenţilor o fac specialiştii de la Salvamont, Florin îi leagă pe concurenţi în coardă (şi în bunătatea lui nesfârşită le „suflă” de jos pe unde sunt prize şi cum să procedeze), Flori ţine listele, tu ce faci, ucenicule? Păi, poze, o să documentez proba de alpinism. Şi o să casc ochii să învăţ câte ceva de la concurenţi. Câţiva ajung sus. Foarte mulţi nu trec de pragul lui Petrică. Mi se strecoară o îndoială în suflet. Nu pare greu traseul, dar se pare că de fapt este. Avem şi noi de gând să-l încercăm, după ce se termină proba. Parcă văd că nu-l fac, gândesc cu obidă. Ce-o fi fost în mintea mea să zic că-i uşooooor!? Oare nu ştie Petrică mai bine! Vezi, sumeţia asta, şi cum găseşte soarta praguri de sus în care să te izbeşti chiar aici, sub cerul liber! Ţac-ţac, trag poze una după alta în timp ce colţurile gurii îmi coboară de îngrijorare, a mai abandonat unul!

N-ar fi trebuit, traseul a fost într-adevăr greuţ, alunecos şi înşelător, dar l-am dovedit, şi ajungem întârziaţi, murdari de pământ şi fericiţi în tabără, unde între timp fusese şi proba de orientare, cu traseul croşetat cu viclenie de Tavi. Aflu că, printre altele, puştiul meu împreună cu alt puşti reuşiseră să atingă toate posturile, dar şi să se rătăcească prin pădure un pic, vreo două ore. Carevasăzică, şi el a fost pus la încercare!

Zâmbesc, şi zâmbesc şi cei în jurul meu, văd! A fost o zi bună până acum, oamenii sunt mulţumiţi şi flămânzi, se adună în jurul mesei lungi ca de praznic, în jurul mămăligii unificatoare şi al tocanei de oaie la cazan. Şi mai târziu, la al doilea tur de mămăligă şi când din tocană au rămas câteva urme pe fundul cazanului, îmi dau seama că masa noastră de seară a fost bună, şi mă bucur pentru grupul de prieteni care a trudit aproape o zi întreagă la momentul acesta. Ar merita şi  bucătarii un trofeu, mă gândesc, doar că ei sunt gazdele, deh, complicat cu logistica.

Ce urmează? Focul de tabără şi „culturalul”, or mai avea putere de cântat şi bâţâit? Eu sigur n-aş mai avea, îmi spun, târşâind după mine un hanorac spre locul de foc. Focul! Ce-i asta? Un snop de copaci adunaţi la vârf, parcă-i un pâlc de pădure adunat la sfat, chiar era nevoie să fie aşa de înalt, dacă ia foc pădurea, când i-or da drumul?

A, i-au dat drumul deja! Hm. Mănunchiul de trunchiuri se uită cu un ochişor de foc mic şi rău la lume, arde anemic undeva în pântecul marionetei din copaci. Focul nostru nu vrea să pornească. Se aud murmure care se termină suspect în pufnituri. Ochişorul de foc e somnoros şi neprietenos, nu vrea să ardă, s-ar duce mai bine la culcare. Nu mă pot abţine de la un zâmbet, pe bune, inimă de piatră trebuie să ai să nu te umfle râsul, atâta belşug de arhitectură pentru atâta flăcăruie, parcă-i un bloc noaptea cu un singur geam aprins.

Deja se iau măsuri, cineva scormoneşte în burta mănunchiului, apare şi o canistră de benzină, altcineva izbeşte ritmic şi cu hotărâre în toată construcţia, mai-mai s-o dea jos. În sfârşit, gata! S-a pornit, s-a pornit şi culturalul. A, noi deschidem culturalul. Ne aliniem frumos să cântăm imnul clubului, aruncând câte-un ochi îngrijorat către vâlvătaia instabilă de-acum. Uite trunchiul ăla, cade! Cade spre noi! Şi cu el jumate din foc. Se opreşte, deocamdată, nemulţumitor însă. Vine momentul copiilor, staţi mai departe de foc! Focul trozneşte şi tremură, cu trunchiul ăla căzut pe jumătate, levitând cu vârful chiar spre noi, chiar, cum s-o ţine acolo, nu ştiu! Daţi-vă de lângă foc, copii!

Un ţipăt, şi copiii fug ca potârnichile, răsturnând scaunele. În sfârşit, au văzut şi ei copacul ăla atârnând chiar deasupra lor. Petrică ia taurul de coarne şi prăbuşeşte focul. Na! dacă e să cazi, nu cazi când vrei tu şi unde vrei tu! Aşa, ca să ştii cine-i şeful! Şi focul, zburlit ca o ikebana urâtă şi rea, nu mai are ce face, e îngenuncheat, de-acum doar o să ardă şi o să dea lumină şi căldură.

Oricum, mai multă lumină şi căldură tot oamenii dau, cu cântecele lor, cu versurile şi cu umorul cu care iau peste picior, pe merit, gazdele, care sunt, bineînţeles, mai presus de critici, dar nu şi mai presus de un pic de mişto! Şi ce frumos este să te simţi atât de bine între prieteni încât să-ţi permiţi şi înţepături din astea elaborate, cu siguranţa că, negreşit, va veni şi rândul tău, şi negreşit nimeni nu se va supăra cu adevărat, ci doar o să fim mai apropiaţi şi mai confortabili unii cu alţii, mai sinceri şi prin asta mai buni prieteni ca înainte!