“Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” Şi Flori. Sper doar să mă credeţi. Am să vă povestesc despre Piatra Altarului şi relaţia ei specială cu obiectele noastre.
Of, Piatra Altarului! M-am îndrăgostit de tine! Te-am urcat, bineînţeles, până la urmă, şi pe unde doream, şi cu cine îmi doream.
Piatra unde se găsesc toate. Biroul de obiecte pierdute.
„Data viitoare aduc ceva şi-l arunc intenţionat, ca să sparg blestemul!” Cum sună asta din gura unui om care se duce la biserică?
Să vă povestesc. Piatra Altarului e la început o alternanţă de porţiuni verticale de câţiva metri şi porţiuni orizontale, tot de câţiva metri, de creastă. Apoi iar vertical, apoi iar creastă. Ultimele două lungimi de coardă sunt ascensiuni verticale mai lungi, nişte bijuterii! De fiecare dată am ieşit din ele plină de sânge şi pământ, tremurând 
din toate alea şi cu noi filozofii de viaţă.
Bun. Primul episod. Petrică deja sus, pe primul „umăr”, în prima regrupare. Flori se pregăteşte, Irina stă pe fund şi aşteaptă. Petrică: „Floooriii! Rucsacul meu!” Iaca problemă: cum urcă Flori cu doi rucsăcei prima verticală ? Pune Flori un rucsac în faţă, unul în spate, strânge nodul şi porneşte. Urcă jumătate de metru, apoi rucsacul din faţă îşi arată adevărata măsură a îndărătniciei. Nu se poate urca aşa. „Lasă-l jos şi-l pescuieşti de pe prima culme! Ţi-l leg io de coardă şi-l tragi câţiva metri doar!”
Flori scapă de rucsacul ei. Mai urcă jumătate de metru. Treaba devine uşor surplombată şi sever înierbată. „Nu pot urca cu bocanci!” „Îţi leg de coardă espadrilele, te schimbi acolo, stai bine pe pragul ăla? Aşa. Îţi trimit sus espadrilele din rucsacul tău, îmi laşi jos bocancii”. Rapunzel, trage-ţi părul! Flori, trage coarda!
Ai auzit? Vrea să ne înlocuiască cu nişte papuci de pinguin… Nu se poate asta! Vrem şi noi faimă pe Piatra Altarului. Auzi la ea, cică nu poate să se caţere cu bocancii!
Flori stă ca un stârc pe un pervaz de douăj’ de centimetri, trage sus espadrilele, le încalţă. Petrică strigă după noi. S-a prăjit la soare aşteptând. Nu ştie ce probleme avem noi!!! Flori pleacă mai departe cu bocancii legaţi la brâu. Ajunge pe culme, vine şi rucsacul, tot cu liftul. Vine şi Irina.
În prima regrupare, Petrică ne zice un pic de bine, apoi pleacă mai sus. Flori zice: „Irina, bagă-mi şi mie bocancii în rucsac”. Că tot stau degeaba. Oare încap bocancii în rucsac? Ia să le astup gura, să nu le scape vreo şosetă deocheată! Ia să legăm puţin şireturile ca să ţină limba ca o clapă peste gaură! Aşa, să nu iasă şoseta. Hm, cam greu intră bocancul acesta în rucsac. În fine, să-l îndesăm şi pe al doilea! Însă….Nu! Nuuuuuuu! L-am scăpat! Uite-l, sărăcia, cum se rostogoleşte, papucii lui de papuc, stai, opreşte-te, ne-ne-ne! Opreşte-te, moaşă-ta pe gheaţă!” ŞI altele pe care nu le reproduc aici.
Nu pot să cred. Nu pot. A căzut, nenorocitul, s-a dus în pădure, s-a dus în lume. A alergat ca la maraton în jos. Brazii au vârfurile sub noi aproape. Am transpirat brusc. Erau bocancii noi ai lui Flori. „O să-l găsim, stai liniştită.” De unde e aşa liniştită, de unde ştie? Unde, unde să-l mai găsim?
Mi s-au fleşcăit toate. „Lasă că mi-e mai uşor cu un singur bocanc în rucsac!” Drept şi asta, dar totuşi…. Un minuţel de-aş avea, şi o cordică cât de mică, poate s-a oprit pe prăguşul acela, dincolo e abrupt sever şi lung, îl cunosc. Nu mă duc neasigurată. Dacă totuşi aş avea timp să încropesc o minimă asigurare, să cobor un pic, câţiva metri… „Lasă-l încolo, zice Flori. Hai că urc!” Urc şi io, las bocancul singur în urmă, pierdut.
Ce frumos e aici, ce linişte! Uh, ce bine, am crezut că am încurcat-o! Să ne bage în rucsac! Frate, îmi venea să strig, nu te lăsa, rezistă, nu accepta! Eşti bocanc, ce naiba, spirit liber ce eşti! Nuuuu, te-a băgat deja, şi urmam eu! M-a sufocat cu şoseta, mi-a îndesat-o până-n…. Credea că va reuşi şi cu mine… o clipă de relaxare am avut nevoie, de neatenţie, şiiiiiii m-am dus! Ce m-am dus, rotindu-mă în aer! Am scăpat! Ce dulce e libertatea! Oare când se lasă seara e frig? Încă nu m-a purtat destul ca să prind miros şi să mă ocolească lighioanele pădurii. Şi am scuipat şi şoseta… Nu-mi place singurătatea, că doar de aia suntem doi, în tandem, nu?
Toţi bocancii din lume îmi atârnă de inimă. Offff, două mâini stângi ce am eu! Urcăm în continuare. E tură de învăţare, de găsirea pitoanelor, de înfigerea friend-urilor prin crăpături… Nu uita prusik-ul meu, vezi să iei şi friend-ul de-acolo, nu numai buclele! Ce-i salata aia, coarda trebuie filată frumos. Ce plecaţi aşa greu din regrupare?”
Ştiu că sunt mai lentă, mi-a căzut plumb în cana cu bucurie. Cum se rostogolea, cu ce bucurie alerga, like a rolling stone… Mă strâng espadrilele, dar nu! Nu le dau jos! Pot să plâng cu ele, ai văzut ce s-a întâmplat? Dacă scap vreuna? Nu sunt ale mele nici astea, sunt ale lui Florin! Şi plâng cu ele, şi picioarele mele urlă. Urlă şi gâtul de sete, dar nu e timp, şi nu pot întreprinde acţiuni grăbite, dacă scap sticla?
Aici, totul trebuie legat. Lucrurile neataşate se rostogolesc în hău şi dispar într-o secundă. Orice. Gândul acesta nu-mi dă pace. Orice. Oricine.
Penultima lungime, cea mai grea. Aşa se zice. Petrică zburdă ca pe trotuar. Zeci de fiare atârnă de el: friend-uri, scăriţe, bucle echipate, nuci, cordeline, fire… Abia apuci să-l vezi, acu e, acu nu mai e, a ajuns sus şi strigă la noi din regrupare. Urcă şi Flori. Dispoziţia ei nu pare prea afectată. Rândul meu. Îmi vine să plâng. Hai la deal! Şi urc la deal, trec uşor de biscuite, trec pe sub ştei, ajung la o coamă mică pe care, nuş’ cum, nu reuşesc s-o încalec. Unde, unde să pun mâna? De-aş ajunge cu piciorul, dar nu ajung, nu mai ţine mâna.. .”Caaaad”. Nu cad, unde să cad? Mă bălăngăn cu juma de metru la dreapta, cu nasul într-o galaxie de prize. Prize mari toate, îndemânoase! Ce-o fi cu mine? Gâfâi, respir greu, deşi nu-s obosită. Ajung într-o regrupare zgârcită tare, unde e toată căldura şi bucuria acestei lumi: Petrică şi Flori, liniştiţi, atârnă în ham zâmbitori şi cu vorbe de încurajare. Cu indicaţii precise: gata, eşti asigurată. Treci în partea asta. Aşa. Mai pune un zelb. Uite-aici. Bun. Io plec. Mergeţi din copac în copac. De-acu nu mai e greu.”
Urcă Petrică. Pleacă şi Flori. Rămân singură, zburlită şi nemulţumită şi cu un nod în gât. Cum o să coboare Flori în espadrile prin pădure? Gata, ce-a fost greu a trecut. Ce departe e totul sub mine! Ce pasaj frumos a fost totuşi acesta, ce o să-i placă lui Florin! Ce zi minunată, cu lumină şi căldură! Cu prieteni, cu stâncă! Cu lacrimi, văd. Mă podidesc brusc, cu sughiţuri şi cu muci. Îmi culc fruntea pe buchetul de fiare, fiecare o certitudine rece şi concretă, şi descarc, nici eu nu ştiu ce. Câteva minute şi gata. Mă ustură ochii. Coarda se întinde, trage de ham, „îmi intră chiloţii în fund”. Acesta e semnalul că trebuie să pornesc.
Şi prin amestecul de iarbă uscată, pietre albe, bucle roşii strălucitoare şi pitoane cu plăcuţa albastră, mă târâi cu dâre de pământ pe faţă şi, pe neaşteptate, gata. „Stai să-ţi fac o poză!” E ridicol, stau într-un vârf de deget de la picior, pe care oricum nu-l mai simt de minute bune, la doi metri de vârful Pietrei Altarului. Nu mai contează, am ajuns. Am cunoscut-o. Mi-am plâns lacrimile pe altarul ei, i-am picurat şi câteva picături de sânge… Poate ajunge. Flori a pierdut mai mult, o pereche de bocanci ca ăia costă o grămadă….
Mai târziu, prin pădure, Flori merge ca pinguinul, încălţată în espadrilele strâmte, şi ciripeşte veselă ca o ciocârlie. Râde de ea însăşi. Eu bosumflată. Petrică ar râde de amândouă, dacă n-ar fi mult înainte. Urcă undeva, pe o brâniţă, şi se întoarce curând.
Se aud zgomote. „… dă-l în spanac! Ia, unde e bocancul ăla?” Aici, aici, aiiicea mă! Aş vrea să ţip, dar nici limbă nu mai am, că mi-a legat-o bine cu şireturile! Gata, mă întorc acasă. Mi-a ajuns libertatea asta!
Când văd bocancul în mâna lui, mă blochez
. „Am fost sigură că o să-l găsesc!” Eu am fost sigură că nu. Un hohot de râs îmi creşte ca un tsunami în stomac, „nu pot să cred”, dar pot, pentru că vreau! S-a găsit bocancul! „Şoseta?” Haha! „EEEe, şoseta! Nu mă mai întorc după ea!” Bine că l-ai bibilit, Irino, că i-ai îndesat limba pe gât să nu vomite şoseta! Na! Tot a căzut! Dar şosetele sunt… şosete! Unii şi-au aruncat chiloţii de pe sus, de pe creasta Pietrei Altarului, că au fost nevoiţi să se descotorosească de ei. (Nu credeţi? vă arăt poze. Dovadă concretă între Clasic şi Honvezilor!) O şosetă e ceva perfect înlocuibil. O şosetă poate fi stânga sau dreapta… Ce lumină blândă e în pădure!
Flori s-a aşezat comod, fix unde era, şi a scos torturile din picioare. Ce bucurie pe degetele libere şi fierbinţi şi dureroase! „Irina, dă şi mie bocancii!” Irina strânge cu convingere bocancii la piept. Să nu-i scape iar. Uite primul, i-l întind lui Flori, şi nu-i dau drumul până nu mi-l trage ea din mână. E fugarul, mânca-l-ar mama, fără şosetă. Următorul. Îndes bine şoseta în vârf, să nu cumva să fugă şi asta. Apoi i-l dau lui Flori.
Dar ce faci, frati-meu?! Ce nu-ţi convine? De ce eşti bosumflat…. mă, eşti nătâng? Unde te duci? Tu nu ştii, se lasă seara, frigul, lighioanele… NU FUGI, de aia nu se vinde un bocanc, se vând bocancii, câte doi…. NU MĂ LĂSA SINGUR!
Mai bine păstram şoseta. Că Flori, între şosetă şi bocanc, dă un dos de palmă peste carâmb şi hop, ţop, hodoronc la vale, bucuros fuge şi al doilea! „Băi, nu cred aşa ceva!” dar râde, Petrică. „Flori mamă, să nu te mai prind cu bocancii ăştia pe munte că ţi-i arunc. Eu ţi-i arunc! Hai, Irina, un pic, eu cobor, ţi-l arunc, i-l dai tu lui Flori, nu mai urc iar!” Bocancul e în jos, pe cărare, acesta a fost cuminte. Flori râde, io şi mai şi. Prind bocancul din aruncătura lui Petrică, mai mult cu faţa decât cu palmele (între palme, să nu-l volleybalez cumva înapoi, că mor!).
„Băi, nu cred aşa ceva”???? ba să crezi. „Nu se poate să zburde şi celălalt!!!” ba se poate. Şi se crede mai şmecher decât mine, că uite, a spart şi o lentilă de ochelari! Te-ai crezut tare, ai? Măcar dacă făceai şi tu un plonjon, aşa ca mine, la o lungime de coardă…
„Mi-ai spart ochelarii!” „Du-te, tu, de-aici! Cum să-ţi sparg ochelarii!” „Ba da, i-ai spart, uite, e crăpată lentila” zice şi Flori. E crăpată, a crăpat ghinionul oare? „Oricum trebuia să-i schimb, cred că mi-a sărit dioptria!” Dar hai mai repede în tabără, să nu mai pierdem ceva, să nu mai cadă ceva…
Hai, grăbiţi-vă să fugiţi. Lasă că vă întoarceţi voi la mine, mai curând decât credeţi. O să mă mai joc cu voi, sunteţi tare distractivi cum vă daţi cu stângu-n dreptul! Nu veniţi voi săptămâna viitoare?
Săptămâna următoare eram iar acolo, în echipă completă acum. „Ce bine că a scăpat Flori bocancul, uite-aşa am descoperit poteca asta, cum şuntăm prima lungime de coardă! „Eu am scăpat bocancul!” Ciripim ca nişte vrăbiuţe, veseli, îmbătaţi de soare, de libertate, de bucurie! Căutăm din ochi şoseta, fără speranţă. Mi-a fost dor de tine, Piatră jucăuşă! De data asta joc alt rol, nu mai sunt ultima, târâi după mine o coardă grea de şaizeci de metri, dar e bine! Nimic nu ne poate strica bucuria, doar să fim atenţi! Nici nu ştiu când am ajuns la zidul plângerii, adică în regruparea cea strâmtă, cu lacrimi şi optimism, zidul adevărului. N-am mai căzut (nici în formă maximă n-am fost, dar astea sunt tehnicităţi plictisitoare).
Stau cu Flori, aştept liniştită să simt smuncitura în ham. Privesc cum aproape se termină coarda, linia vieţii mele e cea roşie, mai scurtă, doar 40 de metri. Mai e un pic. Flori face poze, poze peste poze, „vezi să nu scapi telefonul”, mă mănâncă pe mine. Nu trec două secunde, ce credeţi?
Fâl, fâl. Zbrrr. Tot rotindu-se, în aer. Ce au toate de se rotesc în cădere? Flori n-a scos decât un geamăt mic şi şi-a îngropat faţa în mâini. Timpul a împietrit. La fel şi limba mea. Tăcere fatală. „Îmi trebuie telefonul ăsta! O să vorbesc cu Petrică!” Inima mă trage în jos. Coarda mă trage în sus. Trebuie să plec! OFFFF! What could go wrong! Pe bune! Nici nu s-au răsuflat bine glumele cu bocancul, şi acu…. „Să vă zic una naşpa. A scăpat Flori telefonul!” Hohot de râs. „Pe bune, nu glumesc!” „Hai, mah, unde?” Detalii, stânga, dreapta, spre care latură, cum s-a dus…. zădărnicie. „E bucăţi” „Nicio şansă” „Măcar cardul de memorie dacă l-am recupera” „Ce să recuperezi, unde să-l cauţi?” „Dacă aş coborî în rapel…”
„Hi, hi, hi, am făcut ceva ce tu nu te-ai gândit, am vorbit cu telefonul acela cu pisici ca săptămâna viitoare să se rostogolească vreo două lungimi de coardă! Atunci să te ţii!”
Apare şi Flori, zâmbind încurcat şi resemnat. Ce să mai facă? „Hai, mah, să sunăm! Cine are semnal aici? Stai că am şi io! Băi, sună! SUNĂ!” Alt hohot de râs. Apoi seriozitate. Calcule. Zeci de metri. Gri-gri-uri. Misiune de salvare. În ce parte s-a dus? În fine, coboară băieţii noştri, nici nu stau să bea un pic de apă, nimic. După jumătate de oră, răsare Petrică, transpirat tot, gâfâind. A urcat cu prusice pe coardă. „Asigură-ţi colegul, io-s mort!” Suspans. Clang, gri-griul, încep să trag la coardă ca la galere. Florin cred că aleargă, abia am timp să-l asigur. Suspans în continuare. Apoi: „Ce telefon e ăsta, că vreau şi io unul! Şi husă din asta colorată, că stătea pe un jneapăn cu faţa în jos, i-am văzut pisicile de pe husă!” (Irina Rusu şi Florentina Gherghel)