2018: “Nu vreau s-aud de Retezat!”

2019: „Nu-s pregătită pentru Retezat!”

Toamna 2019: „Poate cândva o să dau o nouă şansă Retezatului!”

Martie 2020: „Încă nu-mi doresc cu adevărat să merg în Retezat!”

Stare de urgenţă 2020: „Sigur merg în Retezat, chiar de-ar fi să merg cu trenul, chiar de-ar fi să merg numai eu singură, mă duc!”

Ce ţi-e şi cu motivaţia asta! Trage-i omului de sub el păturica şi se va agăţa cu toate mâinile şi picioarele lui de ea!

M-am agăţat de promisul Retezat cu tot sufletul meu, l-am îmbrăţişat în fiecare cutiuţă de conserve şi pastă minusculă de dinţi şi spray slim cu betadină şi alte miriade de mici gesturi de devotament, gânduri rupte din cotidianul meu superîncărcat „Să nu cumva să uit şi asta!!!” Bineînţeles că am uitat chestii. N-am avut cu adevărat nevoie de ele. Nevoie am avut de ai mei, de toţi ai mei.

Aşteptări n-am avut. Nu m-am uitat pe poze. M-am uitat doar pe hartă, nu ca să-mi fac temele, ci pentru că-mi plac hărţile la nebunie. M-am uitat şi pe harta rutieră, tot drumul. „Părăsiţi sensul giratoriu la a doua ieşire şi continuaţi încă 25 de kilometri…”, zice GPS-ul, şi io: „ar trebui să urmeze o localitate,….X apoi ne apropiem de autostradă..”

Prima surpriză, Parcarea Pelegii. Stau aliniate maşinile mai ceva ca la cupă. Nu aliniate, aranjate ca parcarea de la Lidl, cu alei de acces între ele…  Şi bineînţeles că se găseşte până la urmă loc pentru fiecare maşină care vine, şi tot vin, şi tot vin… ŞI toată lumea e incredibil de binevoitoare, ne ghidăm unii pe alţii, moldoveni şi olteni, Constanţa, Sibiu, echipamente de toate vechimile, accente care mai de care mai sincere, păreri, geometrie, Tetris… Intră toate. E loc pentru toţi.

Pe înserat ne-am adunat şi pornim către Bucura. Cică o oră. Copiii mei poartă amândoi rucsacuri mai mari şi mai grele decât au mai avut vreodată. După cinci minute îl pierd din ochi pe cel mare. După încă zece, o ia înainte şi cea mică, prima dată cu rucsac serios în spate (nu e mică, are treisprezece ani aproape, nu-i plângeţi de milă! La vârsta ei căram câte cinci kile de sifoane pe fiecare mână, în fiecare săptămână!).

S-a înnoptat, dar ce lumină! Dar ce lună! Oglindită în zeci de băltoace din drum, căci cărarea se împleteşte cu un curs de apă. Piatră-piatră-baltă cu lună. Rădăcină, piatră, baltă cu lună, clipeşte luna la noi cu tandreţe de sub fiecare pas al nostru. Şi în sfârşit, primul ochi albastru zice-se al Retezatului, care se uită la noi cu o lună cu tot cu norii aferenţi „Uaaaaau!”

„Am ajuns! uite aici marcajul! Uite cărarea, peste pietre în jos. Ar trebui să aprindem frontalele” De jos, avangarda ne face semne cu lanterna, ne strigă pe nume. Din spate, alte strigăte: „Nu-i ăsta Bucura! Mai e vreo jumătate de oră cel puţin! Urcaţi înapoi! Heei!”

Ne-a rătăcit beţia lunii. Ne-a rătăcit cărarea mişcătoare. Ne-a rătăcit veselia. Hai înapoi, până la ultimul marcaj văzut. Unii protestează, alţii se cam văicăresc. Nu cred că cineva regretă cu adevărat. Luna din Lia e un ochi de dragon, Lia e un cerc de vrăjitoare, norul rătăcit e abur de poţiune magică.  O secundă, să citim această carte tăcută de magie. Avem teme de făcut.

Şi-apoi gata, ajungem. Vânt, întuneric, lanterne, suflul cald al multor prezenţe umane. Tabăra, Bucura, bucuria. Corturile trebuie să fie muncă de echipă. Fluturând din toate hainele de pe ea, Sabina găseşte cele mai bune două locuri de cort din toată viaţa mea. Altul ţine cortul să nu-l ia vântul. Io desfăşor nişte telescoape, al treilea mă ţine pe mine să nu mă ia vântul, Sabina se ţine de cort să nu o ia vântul. Vântul de înălţimi, în rafale, liniştitor, cunoscut, jucăuş, râde de noi şi noi de el. Clănţănim de frig şi de surescitare şi de veselie, stai să treacă rafala, gata, repede, hai să întindem tenda, ţine cuiul, dă cuiul, fir-ar, am uitat să leg aici, Victor, mai ia un cui, hai mai repede, stai! Ţine cortul, ţine tenda la pământ că o umflă ca pe zmeu…. gata. Deci: în diagonală, bagă cuiul …. în fine, din astea!

Nu-mi mai amintesc nimic apoi, până de dimineaţă. Am dormit lemn. Am visat filme de acţiune şi totuşi am auzit toată noaptea vântul şi l-am simţit survolând prin cort. Cea mai liniştită şi fojgăitoare noapte din viaţa mea. De dimineaţă mai aveam baterie la telefon cât să fac două-trei filmuleţe. Oricum n-am cui să dau telefon.

Filmuleţe n-am făcut. Căldarea Bucurei şi Bucura-chiar-ea sunt ceva care nu merită jignit cu filme făcute de un amator ca mine. E o dezordine imensă de piatră, lac, şi corturi colorate. Fără corturi ar fi ca orice căldare glaciară. Fără munţii dimprejur şi lacul boţit de briză ar fi camping la Năvodari. Nu cred că-mi va plăcea vreodată Bucura fără puzderia de corturi colorate din jur, poate o fi o cacofonie pentru unii ochi, însă e o simfonie pentru inima mea.

Şi în centru, primusurile, chitara şi Dorul ei, copiii noştri (sunt cinci copii în grupul nostru!!!! Bine, unul e Victor, care nu prea mai e copil). Ceai, brânză topită, cafea şi ciocolată, slană, pălincă „de leac”, o zburleală de mic-dejunuri minune şi de oferte care mai de care: am.. X chestie, vrea cineva? Toată lumea vrea ceva ce nu-i de la el din taşcă, fără să vrea cu adevărat, dar  nu se poate abţine să nu primească dintr-o mână întinsă ceva bun.

Pornim fără ifose în traseu, dezlânaţi, strigându-ne din capătul şirului „ia şi tu o hartă să ai”, „vezi ce faci cu băţul meu”, „poate vedem marmote!!!” (n-am văzut niciuna), o forfotă şi-o împletire de glasuri în care aud, ca pe acul în carul cu fân, zumzăitul de bondar al lui Victor. Povesteşte ceva cuiva.

Muntele ăsta e fiul risipitor al lacurilor. Tăuri, băltoace, oglindiri verzui, albastru marin, margini turcoaz, azuriu, transparenta lume a oglinzii. E ţara din oglindă a lui Alice, căci jumătate din tot ce vezi e o oglindire, e o reflexie, e un munte care nu-i acolo, o piatră care nu-i acolo. O sală a oglinzilor orizontale, în care, dacă vrei, vezi cerul şi muntele, iar dacă preferi, te poţi privi pe tine însuţi, şi poate chiar te poţi vedea. Oricum eşti disproporţionat de mic, sau de cocoţat, sau de colorat, dar nu-ţi face griji: nicăieri nu ieşi mai bine în poze ca aici, mai în armonie cu totul dimprejur, mai ales dacă armonia e în sufletul şi în ochiul tău.

Dar să lăsăm cromaticile şi elevarea spirituală, că avem ceva sute de metri elevaţie de urcat. În lumina asta nebună, sub cerul ăsta fără pată, aşa plin de nori fărâmiţaţi cum e el, cifrele, metrii, orele toate sunt o glumă. Singurul lucru serios este această floare albastră cu tentacule.

Şaua Judele deja, şi un nou orizont cu munţi absolut noi şi cu alţi nori de alte culori. Alt vânt, alt miros, alt continent. Vârful Judele, în dreapta mea, neînduplecat, cocoşat şi cu fruntea brăzdată de la atâta studiat prin dosare şi speţe. Trebuie mângâiat musai. Trebuie o frântură de cântec. Un pic de roz. O să zâmbească şi el, o să vedeţi.

Bineînţeles că mi-a zâmbit, până la urmă, cu prăpăstiile lui pietroase şi însorite şi deşertice, şi, ciudos că l-am înseninat împotriva voinţei lui, m-a pedepsit, dar nu prea tare, doar cât să nu-l uit prea curând (şi acum am degetul mic umflat, dar nu m-a împiedicat nici la chitară, nici la prize, nici la catarama de la rucsac).

Ce-a mai fost? Un fel de ebrietate de altitudine, cred, o hoinăreală împiedicată, leneşă, către Zănoaga, conversaţii amabile de salon, o ploaie care s-a vrut iminentă, dar vai! ignorată regeşte de toată lumea, ploaie care nici n-a mai venit la noi, apa raţionalizată, salam de mistreţ şi unt de arahide, trupa moţăind pe un plai, doborâtă de prea mulţi paşi, lenevind senină în acompaniament de tunete.

Şi chitara seara, ochii dragi, mâncarea gătită între două stâncuţe, vorbe, vorbe şi iar vorbe. Şi hotărârea, şi cea mai grea temă. În ziua următoare, ziua cu TRASEUL, nu voi face traseul cel lung, ci îmi voi cruţa genunchii şi-mi voi biciui orgoliul. De data asta nu va fi tot, nu va fi până la capăt, nu voi răspunde ca de obicei la provocare. Aspirantule, nu-i aşa că nu pricepi, ce te-a apucat?

Peleaga, Păpuşa. Şi gata. Alte porţi rămân închise deocamdată pentru mine, se deschid însă pentru o mână de prieteni şi pentru fiul meu, care începe şi el să scrie cartea lui proprie de poveşti. Îmi ajung, Peleago, colţii tăi ameţitori. Îmi ajunge şaua cea blândă cu semnal şi cu tihna munţilor priviţi cu harta în mână, cu gândul aiurea, vorba cântecului. Îmi ajunge un gât de şampanie şi uite, fac şi poza cu maimuţa (adică cu plăcuţa de glorie a vârfului!), şi sunt chiar cooperantă!!! Îmi sunt suficiente ca să mă vindec vorba bună, înţelegerea fără cuvinte, un măr rupt în două, cărarea abruptă, plaiul generos, generos şi minunat de sub fustele Păpuşii, şi iar tihnă într-o rână cu lacul la picioare şi ochii înlăcrimaţi de la căscat.

Mulţumesc şi ţie, Păpuşo, pentru inima ta caldă de piatră, pentru perdeaua de ceaţă pe care ai tras-o în jurul nostru ca să mâncăm cu gândul la masă şi cu ochii la cei de lângă noi. Pentru că mi-ai arătat ca pe o promisiune calea Porţilor Închise, pe care am refuzat-o cu bună-ştiinţă, am regretat-o mai târziu, apoi am eliberat-o din ghearele regretului meu, ca să-şi reia locul ei de drept: în Retezatul vindecat, Retezatul unde mă voi mai întoarce, fără strângeri, fără bagaje vechi. (Irina Rusu)