“Pe mine mă enervează turele prea în detaliu planificate, şi care se desfăşoară, culmea, conform planului” zicea Tavi cu câteva zile înainte, şi eu răspundeam:

„Să ştii că şi mie îmi place neprevăzutul. Mai ales că nu prea iese nimic pe lumea asta conform planului”.

Şi nu minţeam. Ce bine că n-am minţit! Ce bine că, verbalizând acest lucru, mi l-am însuşit mai mult, l-am reprimit la mine, i-am reconfirmat locul de cinste la curtea crezurilor mele. Cine ar fi ştiut cât de repede va veni testul!

Ziua Acelor Morarului! Ani de zile visată şi pregătită. Probabil că nu e acţiune sau vorbă din acea zi despre care să nu existe cel puţin două păreri. Oricare din acţiuni sau vorbe a fost bună, sau extraordinar de proastă, sau justificată sau o iresponsabilitate, depinde pe cine întrebi. Şi când.

Un lucru e clar: dacă îmbrăţişezi neprevăzutul de la început, puţine se pot întâmpla care să nu-ţi placă. Bine, aici depinde şi de experienţă şi de circumstanţe şi de cei cu care eşti. Dar este o preconfigurare a minţii care ajută.

Cum am ajuns noi după terminarea Acelor Morarului întârziaţi, înjumătăţiţi şi necălăuziţi, e altă poveste. Cert este că iată-ne: zgribulind între nişte stânci, unii înjurând, alţii împărţind mâncare, alţii oferind soluţii. Şase oameni din doisprezece. Pe ultimul Ac se vede departe casca albă din grupul „străin”, care ne-a fragmentat, oameni care totuşi au acelaşi drept de a fi acolo şi de a le tremura picioarele şi inimile ca şi noi. Casca albă m-a încurajat pe Acul Crucii şi mi-a povestit cum şi-a rupt, prosteşte, piciorul, într-un mod domestic şi neremarcabil, asta în timp ce ne căţăram amândoi pe Acul Crucii, el doi metri în urma mea, amândoi deasupra hăului.

Să revenim la gaşcă şi la momentul: "pe unde ne retragem spre cabană". Nimeni dintre noi n-a mai fost aici, în afară de Mihai, care a mai fost o dată noaptea şi a urcat apoi la cabana Omu. Cumva pare că nu se pune problema să-i aşteptăm pe ceilalţi. De ce oare? Eu aş fi vrut să-i aştept, dar nici nu-mi trece prin cap să protestez. Nu mă bazez pe judecata mea. Dacă nu-i bine? N-am dormit azi noapte. Am cărat de la Diham până aproape la pornirea în Ace, asta face aproape 1000 metri altitudine, rucsac greu împodobit cu coardă. Parcă niciodată n-am urcat aşa greu, n-am respirat aşa anevoios. M-a costat scump gloria corzii rozalii. Am ajuns mai mult moartă decât vie la intrarea pe „sârmă”. Încă de pe atunci eram năucă. Dar acum!

Deci, nu protestez. Dacă te gândeşti, eu am ajuns ultima din traseu, încă nu sunt îngheţată de frig. Voinţele din jurul meu sunt mai vocale, mai canalizate. Eu sunt cumva perplexă, întoarsă către interior, cu un interogatoriu întreg pentru mine însămi. Nu prea mă gândesc împrejur, Acele au fost deopotrivă victorie şi înfrângere pentru mine, şi asta îmi ocupă toată mintea. Probabil vom urca la vârful Omu şi apoi vom coborî pe Valea Cerbului, aud, cum a zis şi Mihai, cum a zis şi Ozeneul. Seara e blândă şi caldă, cu nori roz şi tăpşan de iarbă groasă şi moale sub noi. Ce poate merge prost?

Peste jumătate de oră e întuneric, zice Robert. Asta cumva ne scutură şi ne re-aşează într-un orar pe care trebuie să-l respectăm. Să găsim o cale, dacă nu un drum, înainte de lăsarea întunericului. În mâna oamenilor sclipesc brusc aplicaţii deschise, ca nişte săbii scoase din teacă. Eu mă gândesc la schiţele şi harta pe hârtie din capacul rucsacului, şi tac. E momentul aplicaţiilor şi al energiilor. Zen-ul nu are ce căuta la masa tratativelor.  Povârnişul auriu se întinde la picioarele mele ademenitor, cald şi moale. „Putem să căutăm o coborâre de-a dreptul spre Valea Cerbului, e mult mai rapid, dar, îţi dai seama, riscăm…”  „… da, să dăm peste nişte săritori din alea de sute de metri”. Şi ce-i aşa rău, când există planurile B şi C cel puţin, nici nu trebuie menţionate, le ştim cu toţii. Ne-am înţeles.

Înţeleg că ne-am înţeles. Mi-e clar că nu ştie nimeni calea pe care o apucăm, doar unii o bănuiesc. Vom încerca. Îl urmăm pe Mihai. Mihai e un fel de Petrică al nostru, luminos şi neclintit în încrederea lui. Ne conduce vesel şi foarte, foarte rapid pe o mică vale cu pietre. Călin tace, sau poate nu tace, cine ştie, a dispărut aşa rapid în josul pantei că nici nu mai ştiu dacă nu cumva vorbeşte, că oricum nu mai am cum să-l aud. Călin, şi el un fel de Petrică, experimentat şi sigur de sine, nu prea se joacă când e vorba de siguranţă. Nu ştiu când au dispărut pe firul de pietre şi Robert, şi Cosmina. Nu mă pot grăbi. Nu văd de ce. Rămân în urmă cu Flori, atât de în urmă că îi pierdem, odată cu restul universului, care se scufundă brusc în smoală.

Când s-a făcut întuneric? Stai, când am scos frontala? Unde sunt oamenii ăştia, totuşi? stânga, dreapta? hăulim, auzim un răspuns. Avem o cale, nu un drum. Drumul îl căutăm fiecare, după inspiraţie. Inspiraţia lui Flori e mai… inspirată: „pe fund e mult mai uşor. Te uzi, dar ce mai contează…” Aşa e. E mai uşor, şi panta nu e foarte abruptă. Sper că nu sunt pietre. În întunericul cald nu există nimic, doar universul probabil şi plin de greieri, stelele probabile pe cer, dacă nu s-or fi stins între timp, iarba udă de sub fund. Un univers format din iarba udă. O sclipire de lanternă undeva foarte jos. Atât de jos? Atât e de abrupt toboganul acesta blănos? Hm. Nu-mi pun problema cum o să merg eu atâta drum până la cabană. Pur şi simplu ştiu că o să ajung. Orice alt gând ar deschide, poate, o cutie a Pandorei a văicărelii interioare. „Mi-e dooor de muntele cutreierat agale…”. Avea să mă urmărească toată seara.

Hî? ce vă trebuie? nişte baterii de frontală. Am. Ia de-aici. Robert pune cu precizie şi minuţie incredibilă bateriile. E fascinant, zici că lipeşte circuite electronice, zici că coase un goblen, atât e de absorbit şi precis. „Să încercăm să stăm mai adunaţi”. Are dreptate Cosmina, e zonă de urşi.  Sau va fi. Ne oprim, aşa vine ordinul de sus, adică de jos, din josul pantei. „Îi bai?” „Îi bai!”. Na! Călăuza s-a încurcat, s-a înşelat. Pereţi de sute de metri sub noi. „O sută, două sute, mai contează?!”  „Vino să vezi un pic!” ”E prea riscant!” „Poate găsesc ceva în dreapta! Pe stânga sigur nu”… O sută, două sute… mâinile mele se încleştează de nişte smocuri grăsuţe de iarbă, şi mă bucur că simt pământ solid şi umed sub fund. Cred că mai sus e mai drept. Sau mai cald. Sau mai sigur. Sau ceva. Ceva care mă trage să mai urc un pic, să pun un pas în plus între mine şi „o sută, două sute”, să nu las gândul să devină instinct: dacă mă tot duc?

Perplexitatea mea solidă se evaporă odată cu fiorul rece al câtorva vorbe. Care sunt? nu le mai ţin minte. Dar au sunat ca un ascuţiş de săbii. Mareea de linişte s-a întors, s-a schimbat şi bate înspumată în malul coeziunii noastre. Ne întoarcem, oare, unii împotriva celorlalţi? „Stăm bine. Noaptea e caldă, şi nu plouă. Oricare din astea două ar schimba datele problemei”. Cred că nu m-a auzit nimeni. Acum chiar e nevoie de zen, acum când nu-l mai am. Acum iar trebuie să ne înţelegem, ca acolo sus, la pornirea de-a dreptul, ba acum mai mult decât atunci. Scenariul rău s-a adeverit, dar avem planurile B, C… „Două soluţii: găsim un loc  şi înnoptăm, sau doi, urcăm înapoi şi încercăm să ajungem la Omu”. Călin a rezumat simplu şi fără ocolişuri cum stă situaţia. Mie personal îmi surâde ideea de a înnopta pe undeva, dar unde? Un loc cât de cât drept…. fac inventarul: folie de supravieţuire, chibrituri, dar ce să arzi? … hm.

Momentul e naşpa, recunosc. „Cât e ceasul?” calcule…. „înseamnă că am coborât un ceas şi ceva. Oare cât să ne ia să urcăm?” „Două ore” „pune trei” „io zic două, că n-am coborât repede…” Vine Călin cu o soluţie salutară: „Avem un vâlcel de piatră pe dreapta, urcăm mult mai uşor pe acolo”. Aşa e, aşa avea să fie.

Momentul cel greu a venit, momentul când trebuie să descoşi ce-ai cusut, să te întorci la ultimul marcaj, să refaci compunerea că nu a fost bună…. alegeţi voi scenariul, sentimentul e acelaşi. Nimănui nu-i place să se întoarcă unde a considerat că a terminat, mai ales la zece noaptea, după Acele Morarului şi fără un drum clar. Dar măcar avem o cale, iar drumul se va ţese, nu unul nou, ci acelaşi, mai departe. Înapoi e doar un altfel de mai departe. Tac, să-mi înghit revolta. Nu avem nevoie de revolte. Dar nici de execuţii. Avem nevoie ca fiecare dintre noi să fie cu moralul cât mai sus şi asta vine de la ceilalţi. Soluţia aleasă e cea corectă, aşa cum m-au învăţat Călimanii, şi încă de două ori. Soluţia aleasă în urmă cu o oră, în urechea Acelor, a fost şi ea cea corectă. Aşa trebuie să fie: încercăm, ne asumăm ideea că putem greşi, şi greşim. Va veni rândul fiecăruia să greşească şi să repare. Dă-mi mâna, să te sprijin.

Pun mâna pe un smoc de iarbă. Apoi iar un smoc. Ce uşor e în patru labe!!! Cu o graţie de pisică ieşită udă din baie mă apropii de dâra de pietre. Valea pietroasă e umedă şi revigorantă, îmi aminteşte de un Rarău din liceu…. nu mă gândesc la picioare, de ce mă dor aşa de tare, nu mă gândesc la pământul care, din când în când, mi se trage brusc de sub picioare, aşa un pic… ba mă gândesc, bineînţeles, şi chiar anunţ, pe cine mă aude: „Nu ştiu dacă ajung până la Omu. Am ameţeli. N-am dormit azi noapte”. Răspunsul vine liniştitor de la Cosmina: „Am zis că urcăm încetişor, cât putem, că poate ajungem la Omu!” Ştiu că voi ajunge. „Eu aşa zic, că ajung. Dar există o posibilitate…”

Când oare a coborât din nou liniştea peste mine? De la valea cea pietroasă mi se trage, ca o problemă de mate cu mai multe operaţii care te absoarbe cu totul. Bineînţeles, dacă îţi place matematica. Mie îmi place valoarea de adevăr a stâncii, algoritmul micilor săritori, integralele pietrelor care se desprind şi cad, teorema apei care picură pe stânci, combinări, permutări şi matrici, totul e aici, în cercul strâmt de lumină al lanternei, e o ordine a universului în această dezordine minerală, o ordine care guvernează totul şi pătrunde în totul, numai s-o laşi.  „Mi-e doooor, de un izvor, de tremuratul ierbii…”.

Repede, incredibil de repede am ajuns înapoi sus. Cei doi ghizi de bază dau din mâini, par a se înţelege. Am ajuns pe creastă. Răsare şi luna. Suntem rătăciţi la unşpe noaptea pe platoul Bucegilor (dă Doamne să fie platou şi nu prăpăstii), suntem toţi obosiţi, dar întregi, şi a răsărit şi luna. Se pare că avem şi o cale de urmat. Picioarele sunt grele, pulpele dor, dar mă ascultă. E bine, îmi zic, şi împart nişte plicuri de magneziu. E o noapte pe care n-o vom uita niciodată.

Însă de data asta nu o simt pe aia cu „bine că suntem împreună”. Cumva nu suntem. E o noapte a solitudinii, fiecare trebuie să-şi tragă puterea de la el însuşi, puterea de a merge, puterea de a nu ceda oboselii care creează, nerăbdătoare, aşteptări, puterea de a întâmpina totul cu inima deschisă. De a nu se teme de ceaţa care, uite, vine să complice un pic totul. De a urca trei paşi pe o stâncuţă suspendată în nişte fuioare de ceaţă, fără nimic împrejur, ca un plic de ceai în ibricul aburind. De a nu imagina hăuri împrejur (care bineînţeles există), ci de a vedea doar uite, o piatră aici, o gaură acolo, atât ne trebuie acum ca să suim doi metri de stâncă. Puterea de a goli mintea de orice gând, cum zice Călin. Puterea de a lăsa luminiţa roşie a lanternei celui din faţă să dispară în ceaţă şi de a rămâne tu, pe loc singur în întuneric şi ceaţă, far călăuzitor pentru cei din urmă, pe care nu-i vezi nici pe ei, dar ei vor căuta luminiţa lanternei tale. „Mi-e dooor, de un drumeţ cu inima deschisă….”.

Ce-o fi în mintea, în inima lor? Ce-o fi în inima celor două călăuze, răscolite de furii, de regrete, de gânduri contradictorii, de presiunea răspunderii? Vor putea să se bucure?  Să se ierte, ei între ei şi fiecare pe el însuşi? Ce-o fi în inima Cosminei, cât o fi costat-o să-şi păstreze fermitatea de a ne îndemna să mergem mai departe când am fi vrut să stăm, fără să se plângă o secundă? Cât o mai putea duce Robert, încărcat cu coarda aia galbenă şi ucigător de grea, cu cârcei la muşchi şi cu actele lui de reală cutezanţă de peste zi, care posibil să-l fi costat multe resurse de voinţă? Şi Flori a mea, cu glezna ei nici acum refăcută, cu mâinile probabil îngheţate dar cu seninătatea unui cristal şi tăria unui diamant, o mai putea?

Azi suntem singuri în noapte, singuri pe munte. Sunt şi ture din astea. Acum ne vedem fiecare forţa, ne-o găsim, ne-o cântărim, cât valorează scoasă din priză şi nealimentată de forţa grupului. E bine cu gaşca, dar uneori gaşca nu-i acolo. Uneori drumul nu e, doar calea şi tu. Şi poate doar aşa să ridicăm ochii către cer, să mulţumim cu sinceritate, pentru ceaţă, pentru lună, pentru lanternă şi stâncă, pentru solitudine şi puterea pe care ne-o dă ea şi, iată, pentru Cabana Vârful Omu, al cărei prag îl trecem, unul câte unul, cu capul puţin aplecat. (Irina Rusu)