Acele Morarului! Deopotrivă victorie şi înfrângere pentru mine. Acum, după o săptămână şi, parcă mai degrabă spre victorie. Dar atunci am simţit că mi-a fost frică. Fraţilor, dar ce frică!

Măcar m-am aşteptat la asta. La ce nu m-am aşteptat, a fost cât de SUS sunt Acele şi cât de mult e de urcat până la ele, mai mult decât un Ceahlău întreg urcat pe la Duruitoarea. Nush’ la ce te aşteptai, aspirantule. Când ai luat tu totul în rucsac, să nu dai la nimeni, să cari tu, că poţi tu. Până am ieşit în golul alpin încă nu-mi reglasem respiraţia. Când ne-am abătut din Valea Cerbului în dreapta, în ac de păr, pe Brâna Mare a Morarului, am zis: de-acu e uşor, mers pe brână, echilibru să fie.

Echilibru a fost, nu zic nu. Şi urcuş, ca să vezi! Şi privelişti, dacă poţi să vezi, da’ ochii te ustură şi-s injectaţi şi îţi picură transpiraţia ca de pe umbrelă. Hm, gata brâna? Gata, slavă Domnului! Am terminat cu brâna, acum mai avem de urcat câteva pieptişuri, prin jnepeni înalţi, cărare nu-i, o ia fiecare pe unde crede că-i mai bine, important e în sus. Aproape vertical, cel puţin jumătate de oră. „Nu mai pot. Pur şi simplu nu mai pot! Nu pot să respir. Îmi pare rău că-ţi fac asta, dar ia şi tu coarda un pic!”.

În fine, după cinci ore de urcuş, iată-ne contemplând cocoaşa dinozaurului. În faţa mea stă primul Ac, care e mai mult o lamă curbată, o seceră, incredibil de îngustă. Am crezut că pozele şi filmul deformează realitatea, dar creasta Acului Mare este exact atât de îngustă cum apare! E un biscuite imens de piatră, de fapt asta-i problema: în dreapta hău vertical, în stânga mai hău, mai vertical. Nici nu ajunge privirea până jos, la jumătatea drumului deja eşti ochi în ochi cu moartea. Deocamdată stăm pe o mică pajişte, aşteptându-ne rândul. Echipele cap-secund sunt formate încă de la cabană, ştim cine merge primul, cine cu cine, cine încheie. Se ştiu capii fiecărei echipe. Teoretic sunt puţine necunoscute. Mai toţi suntem alpinişti, mai toţi avem experienţă, mai mult sau mai puţin. Din păcate suntem mulţi, iar drumul până aici a durat vreo cinci ore. Sigur, absolut sigur ne întoarcem pe întuneric. Dar nu contează: ce-i o tură de noapte în plus sau în minus? Important e să ieşim din Ace pe lumină, zice Dinu, ghidul nostru.

Dinu porneşte spre creasta ca un ferăstrău circular, târâind coarda după el. Omul acesta nu are nervi, sau nu are ochi în cap?! El nu vede ce-i sub el? Adică cum păşeşte aşa, ca pe bulevard? Dacă se împiedică? Salata de corzi de la picioarele mele se desfăşoară blând şi geometric. Dinu dibuie primul piton şi, ca un cosmonaut care lucrează în afara navei, cu tot cosmosul sub el, coteşte pe sub o stâncă, iese pe după, aşează un fel de balustradă din coardă. În stânga, aproape la nivelul nostru, releul Coştila îmi aminteşte de o altă tură, de un alt suflet al meu. Acum e cald şi bine. Cumva nu mă tem. Nu mă tem decât de mine, de frica de înălţime de care m-am contaminat acum un an, ca de o eczemă care nici nu mă omoară, nici nu mă lasă să trăiesc. Dar Coştila, coarda, spinarea asta de stegozaur, piatra concretă, văile care îmi aduc aminte de Ceahlău, toate îmi spun: eşti unde trebuie.

Rândul meu. Fac primii paşi în picioare spre primul piton. Acul Mare, primul dintre cele patru, nu e test de căţărare, ci de echilibru la altitudine. „Stai să se depărteze un pic!” Mă opresc. Mă uit sub picioarele mele. Sigur mă aflu pe un fel de satelit al Pământului, că pe Pământ n-am cum să fiu. În dreapta, în partea umbrită, contrastele sunt mai categorice, contururile sunt clare, căci aerul e curat şi limpede. La fel de limpede e distanţa, nu până la jos, ci până la nişte creste care sunt muuuuult sub noi. Până jos….

Primul gând trădător: un pas greşit, un singur pas greşit, o singură dezechilibrare….  pornesc din nou. Nu am încredere în picioarele mele. În schimb am în gheară. Încordarea corpului mă stânjeneşte ca un cearşaf transpirat învălătucit în jurul meu: nici fedeleş, dar nici patinaj artistic. În patru labe, aspirantule! Ba chiar călare, ba chiar târâş (aici creasta are treizeci de centimetri lăţime!). Doamne Isuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcătoasa! Şi mă târăsc, ca un om în scaunul cu rotile, cu toată forţa adunată în degete. Picioarele, nu ştiu ce să fac cu ele. Mi le-aş pune în buzunar. Dacă le-aş folosi, mult mai repede aş înainta. Nu cumva! Unde să te cocoţi, aspirantule, pe picioroange! Ţine-ţi centrul de greutate jos, cât mai jos, la subsol dacă poţi (subsolul acesta e aerian, oricum!). Măiculiţă, acu trebuie să mă ridic în picioare! Am de urcat un pic! „Pe mijloc e cel mai bine, prin stânga corzii”.

Na, m-am ridicat în picioare şi n-am murit! Vezi că n-ai murit? Ia uită-te în jos! Mă uit. E frumos. Mă simt ca Micul Prinţ în desenele din carte, prea multă statură pentru prea puţină planetă. Mă răsucesc pe loc şi mă uit în urmă. Coarda e acolo, aurie. Şi prietenii sunt departe, mititei, în fundul peisajului undeva, pe moţul cu iarbă. Scot şi aparatul, şi elasticul cu care e legat de mine îmi aminteşte de Piatra Altarului. N-o să cădem. Stânca e dură sub mâna mea, uscată şi familiară. Hai, încă un pas. Dacă pun un picior greşit… mai bine în genunchi. Oare o să fac vânătăi? În faţa mea, la câţiva metri, Florin stă în picioare, cu mâinile în şold. Uite pe unul care s-a vindecat de frica de înălţime. O să fiu şi eu aşa. Curând, dar nu azi. Azi trebuie să nu plâng. Şi să mă ridic în picioare, doar atât.

Mă ridic, dar aici e larg. Jumătate de metru, lux! Gata, aspirantule, nici n-ai murit, nici măcar n-ai transpirat. De fapt nici nu te-ai temut cu adevărat, ci doar te-ai gândit că ar fi cazul să te temi. În stânga, ca un mic meterez de apărare, un bolovan ţine nişte pitoane. Aaaaa! Rapelul! Ia să văd, cât de mult! Cât de jos, cât de genune? Cum, doar atât?

Serios. Doar atât? Mă pregătisem sufleteşte pentru un rapel în neant, în nevăzut, în rărunchii pământului. Dinu îl dăscăleşte pe Robert în arta optului de rapel. Nu-mi fac griji. Principiul optului de rapel e atât de genial, de matematic, de simplu, că n-ai cum să dai greş. Mă bucur pentru Robert, parcă aş fi în locul lui. Îmi amintesc euforia primei mele coborâri în gol cu optul, şi îl invidiez un pic: va fi în extaz curând!  

Cobor şi eu, în extaz şi eu. Nu se poa-te des-crie sen-za-ţi-a!!! Să-ţi ţii viaţa în propriile mâini! Picioarele le poţi băga în buzunar, dacă vrei, dar micile mişcări din mână, problema de fizică, de frecare şi direcţie, de unghi al corzii, ah, ce bucurie! Gata, primul Ac se duse.

Urmează Degetul Roşu. Acesta-i cu schepsis: poţi să-l ocoleşti, sau poţi să-l urci. Sau, aflu, poţi să-l caţeri pe un traseu mai greu. Eu, personal, îl las de data asta. Nu-i momentul să fiu peste tot. Trebuie să mai şi renunţ la unele chestii, ca să mă întorc altă dată. Acule Roşu, azi primeşte-i pe cei care-şi doresc, şi pe noi care nu te vizităm, primeşte-ne data viitoare. Dinu şi Mihai, ghizii noştri, nu l-au mai urcat până acum. Hotărăsc să încerce. E atâta lumină, atâta veselie pe acest tăpşan cu iarbă aurie, ca la noi în Ceahlău… Florin, urcă şi tu pe Degetul Roşu! Eşti colegul meu de coardă, tu eşti capul, eu îţi sunt secund, ştiu, dar până atunci, fugi şi te joacă dacă vrei! Cine ştie când mai ajungem pe-aici? Eu o să merg ocolit, uite, pe brâniţa asta suspendată, cu sute de metri sub ea, mă duc direct spre Acul Crucii, şi asta e o aventură în sine. Uite, se urcă şi Dinu cu Mihai, duceţi-vă şi voi, tu cu Mihai celălalt. Vor şi copiii: Rareş cel cu plete lungi de elf şi cu Bogdan, tineri amândoi, haiduci ai stâncii. Voi pe Degetul Roşu, noi pe lângă. E un timp pentru toate. E foarte bine aşa.

Da’ de unde. Acum chiar mi-e frică pe sârma asta de brână. Complet neasigurată, cu panta abruptă şi nesfârşită, fără capăt, fără fund, cu iarba care cam alunecă… De la teren de genul acesta mi se trage şi frica. Visez la un piton ca la o binecuvântare cerească. Ocolesc o stâncă, uite regruparea sus. „Opreşte-te, nu încăpem în regrupare!” Stau pe o policioară. Soarele blând de toamnă cade din plin pe această faţă a Acului Roşu pe care n-o văzusem. Parcă e o coală de hârtie boţită. E frumos, iar ai noştri sunt mărunţi şi coloraţi pe el. Şi nu sunt singuri. Echipa pe care o ştiam în faţă, patru oameni, străinii (străini de noi), sunt toţi acolo. Ambuteiaj pe Acele Morarului! Mă umflă un hohot nebun de râs. Sper să ieşim pe lumină din Ace. Căştile colorate se agită pe Acul Roşu. Ale noastre, ale celorlalţi. Se strigă încrucişat. Se discută, se dă din mâini. E un peisaj familiar şi liniştitor.

„Poţi urca în regrupare!” Călin a pornit în sus pe Acul Crucii. Omul acesta chiar are curaj! N-a mai fost niciodată aici, iar Acul Crucii e chiar căţărare. E locul unde se merge cap-secund. E traseul cu pitoane. Cum le-o vedea? Aspirantule, când te faci mare, o să fii şi tu ca el, mă gândesc cu admiraţie şi cu foarte puţină speranţă, că uite, mie îmi tremură picioarele pe această pantă înierbată, şi mă priponeşte gândul că am de ocolit stâncuţa asta răstită în afară, ce te răsteşti la mine, bolovane, ce, eu nu pot? Ia să te iau eu de moţul acesta de piatră, să mă încrunt şi eu la tine… gata, am ajuns în regrupare. Trei oameni stau prizăriţi într-o adâncitură, în echilibru precar, cu prăpastia la picioare, ca nişte porumbei plouaţi. E umbră aici, şi încruntare, oamenii sunt înfriguraţi şi nemulţumiţi de aşteptare. Ştiu de ce. Aşteptarea în regrupări e cel mai nemilos şoricel care roade entuziasmul. Îţi trece de toate aşteptând în regrupări. Te apucă junghiurile, lenea, teama, lehamitea… enervarea. Aici avem câteva cazuri din fiecare, combinate. Flori asigură, apoi o ia secund în sus. În sus e printr-un fel de jgheab, şi apoi nu ştii ce e. Se vede o buclă echipată şi apoi cerul. Am rămas patru. Mă uit cu invidie la Acul Roşu, bătut de soare, nu departe de noi. Parcă e alt meridian. La noi e umbră şi încruntare. Acolo e o Italie însorită şi caldă (de fapt, aveam să aflu mai târziu, şi acolo era nerăbdare, încruntare şi vânt rece).

Dintre toţi cei de aici, patru la număr, eu sunt cea mai experimentată. Vai de noi! Ar merita să plec cap, să ne mişcăm şi noi un pic. Să deblocăm regruparea, pentru cei care vor veni, care-or fi, când or veni. Toţi, şi ai noştri, şi străinii, sunt departe, pe altă planetă. Strigă, fac rapel, stau în aşteptare. Mă uit în sus. Nu-mi simt degetele de frig. Cred că se lasă seara. Nu-mi simt nici un picior, a amorţit. Nu-mi simt nici inima în mine. „Mi-e frică. Recunosc, mi-e frică să plec eu. Nu ştiu ce-i acolo, sunt nedormită, nu mă bazez pe mine.” Deşi buclele sunt puse. Dar această veche bătălie am s-o duc pe teritoriul ales de mine. Acum nu.

Încearcă Cosmina. Pune coarda în prima buclă, apoi coboară. Se teme, nu ştiu ce a văzut în vârful jgheabului, dar pare că e nasol. „Încerc eu”, zice Robert. Ăsta e unul din acele momente în care ştiu, cumva, că mă pot baza pe el. Au mai fost câteva până acum. Să ne înţelegem, Robert nu e căţărător deloc, a făcut azi primul rapel din viaţa lui. Nu ştie nici nodul opt să-l facă, i-l fac eu, la ham, urmărit, ordonat, neforfecat, după toate regulile. „Dacă nu eşti sigur, te întorci!” „Dacă cred că nu pot, mă întorc!” „Eu te ţin, fii fără grijă!”

Mare lucru! Să dai coardă… Robert ajunge până la prima buclă, stă puţin. O fi ceva acolo, că se blochează toţi… dar nu. Continuă. Dispare undeva în stânga, în sus. Coarda curge lin, continuu. Nu se opreşte, doar un pic, apoi se deapănă din nou, lent, uniform. Bucuria creşte în mine, odată cu o rumoare venită de pe Acul vecin: lumea l-a văzut, se strigă, a reproş, a aplauze… Reuşeşte! Mă uit la piton, cam vechi… dă Doamne să ţină, la o adică.. dar nu! Nu va fi cazul! Să nu îndrăzneşti, Robert! Acu că am avut încredere în tine, să nu îndrăzneşti să cazi în coardă!

A reuşit! Îmi vine să zic: e de la noi, din Piatra Neamţ! dar ştie lumea de unde e. Pleacă şi Cosmina. Rămânem două fete: Camelia, cea fără niciun fel de experienţă în ale alpinismului, dar cu curajul şi entuziasmul neştirbit al începătorului, şi eu, cu boala fricii cuibărită, de-acum, bine de tot. Oricum nu mai pot pleca, nu are cine să mă asigure. Ne ţinem în braţe, ca să ne încălzim, să potolim clănţănitul. Ca să treacă timpul îi explic cum funcţionează un grigri. Aşteptăm. Lumina cade tot mai oblic, cred că e cam şase seara.

Apare o cască albă, din celălalt grup. Se uită în sus, în jos… „Noi am luat-o pe sub stânca aia”. Ajunge în regrupare. Mai tânăr, sigur pe el, ştie ce face. Are experienţă, a mai fost acolo. Îi spun cum mă cheamă, spune şi el. Suntem din nou trei în regrupare. Mai apar două căşti. Una din ele e celălalt Mihai, Mihai al nostru. Mihai vine cu veselia, cu energia. Nici nu ajunge bine, pleacă în sus, pe Acul Crucii. A mai fost pe aici. Gata, rândul meu. Ia să văd şi io, ce-i aşa de rău după prima buclă?

După prima buclă, dai nas în nas sute şi sute şi sute de metri de prăpastie. Doar în stânga continuă creasta, îngustă, dar generoasă în prize, un conglomerat zburlit ca un arici. Unde mi-or fi mâinile? Nu cred că le mai am. Nu le mai simt. Uite o priză bună. O fi rece, o fi caldă, o fi acolo? Nu simt nimic. Ia să văd, degetele mele mai există? Mai ţin? Io-te, mă că ţin! Apuc un bolovan, se dislocă. Îl împing cu grijă înapoi de unde era „stai acolo!” îi şoptesc cu blândeţe. În urma mea,  casca albă a pornit şi ea. „Nu te grăbi, caută prize bune.” „Nu-mi mai simt mâinile deloc!” Mai desprind un bolovan, oare ce să fac cu el? Să-l arunc? unde, dacă nimeresc pe cineva? Îl aşez cu delicateţe pe o mică prispă, aşa, poate construim cu toţii o momâie din prizele desprinse din acest traseu. Uite-l şi pe Mihai. Îmi dă indicaţii, acum sunt binevenite. Am un traverseu de făcut deasupra hăului. Mai bine nu mă uitam. Of, ruşinos, şi cam pe fund, dar ajung la Cruce. Ca traseu de alpinism, Acele Morarului sunt o glumă, dar hăurile, hăurile… te fac la psihic. „Uită-te o clipă, Mihai, în spatele tău!”

Un orizont minunat de munţi mărunţi, o dantelă portocalie străluceşte nevinovat sub soarele serii, cât vezi cu ochii. „Pentru momente de astea merită făcut alpinismul!” Zice Mihai. Da! Chiar merită! Totul rozul şi portocaliul apusului îmi picură în inimă, sunt atât de recunoscătoare! Şi cam clănţănitoare, se pare că aici rozul şi portocaliul sunt culori mai reci decât albastrul, căci înseamnă seară, şi la aproape 2500 de metri, seara înseamnă frig. Greul însă a trecut, a rămas doar frumosul şi sufletul plin-plin de dă pe-afară.

De-acum, nu mai e mare lucru. Un ultim rapel, şi iată-ne, în prag de seară, în faţa ultimului ac, Acul de Sus. O căţărare simpluţă, o balustradă întinsă de cei din faţă, încă o creastă îngustă-îngustă, asta însă mie mi se pare mai scurtă, mai lată şi, cumva, mai pământeană decât prima. Nu-mi mai e frică, prudenţa vine acum strict din creier. Ştiu hăurile, dar nu le mai simt. Şi curând (prea curând, cum, gata? acum când m-am obişnuit şi eu! Deşi e ora albastră deja), aţa colorată care a trecut prin urechile Acelor se deapănă până la capăt, înapoi pe Pământ, într-un nod colorat de prieteni adăpostiţi între nişte stânci ca într-o linguriţă, cu miros de şuncă culeasă direct de pe cuţit, un pic de vin roşu. Încă cu mâinile înnegrite de la rapel şi scuturându-ne de pe mânecă praful de stâncă Acelor Morarului, dar deja, fără să ştim încă, cu un picior într-o nouă aventură. (Irina Rusu)