Mi-e greu să recunosc, dar mi-e ciudă.

Nu ne-a ieşit nici de data asta. Vorba lui Flori, încurcate sunt căile acestei pietre. Piatra Altarului! De ce nu Fisura Albastră? sau Speranţa, din cântec? Poate pentru că o privesc de când eram copil, am cunoscut-o şi cu secera şi ciocanul pe ea, şi este o parte a copilăriei mele. E Nemesis-ul meu.

Un examen, pe care nu că-l pic repetat, dar la care nu reuşesc să mă prezint. Probabil că repetiţia este mama învăţăturii: până nu repet ani la rând aceeaşi materie, nu se cheamă că o ştiu. Oricum nu o ştiu, laboratoarele şi colocviile se dau la faţa locului. Da, mi-e puţin ciudă, dar din ce în ce mai mult mă împac cu gândul că e o ţintă falsă, Piatra Altarului, că de fapt ţinta adevărată e să evoluezi şi să te împingi tu pe tine un pic mai sus de fiecare dată. Când cedezi, să nu cedezi. Când spui „nu mai pot, cad!” să aduni din tine suficientă voinţă şi încredere oarbă să muţi mâna pe altă priză. O, de câte ori am ajuns sus aşa, din şut în şut! Din „nu mai pot” în „nu mai pot!”

Staţi să vă povestesc. Pornim gaşcă frumoasă cu obiective diferite. Echipa de alpinism,  trei: Petrică este din altă specie şi din altă ligă. Petrică se caţără cum respir eu. Petrică face surplombe în bocanci. Petrică e un monument de vibraţii pozitive. Cu Petrică alături simt şi eu că sunt în stare de Piatra Altarului. Dacă e Petrică cu noi, totul e bine. Apoi, Flori şi cu mine. Două capre nici foarte tinere, aproximativ pregătite, un pic mai grele decât anii trecuţi. Motivaţia? Probabil că nu cea corectă.

„Facem Piatra şi sâmbătă, şi duminică” !!! Bucurie!!!! măcar în una din zile, ne-o ieşi! Sâmbătă pornim târziu. Pe la patru. Pădure stufoasă, apoi, un versant abrupt care ne fuge de sub picioare, plin de pământ, înierbat şi mustăcios ca un moş. Petrică vorbeşte ba singur, ba cu noi. Nu găseşte intrarea în traseu. Nu-i dreptunghiul, nu-s pitoanele. Găseşte nişte pitoane, până la urmă, şi înainte să scot aparatul foto, e gata şi regruparea. Habar nu aveam că se poate face atât de repede! (A doua zi aveam să execut şi io una la fel, chiar mai repede, dar deh, totul e în creier!)

Salata de corzi şi fiare pare fără sens. „N-are rost pe genunchi, oboseşti. Pune coarda pe lonjă, aşa. Ce faci, urecheato, nu-i gata coarda roşie? Hai, mai repede, un capăt legi de Flori, un capăt legi de tine! Am pornit. Lasă-mă liber, lasă-mi aşa, vreo doi metri liber! De-acu aveţi timp să staţi în regrupare să bârfiţi juma’ de oră!” A şi plecat! Am rămas noi, cucuietele, atârnând în ham. Realizez că ce am urcat noi în patru labe, cu corzile în spinare, era prima lungime de coardă. E comod hamul, cerul e albastru, Petrică care se aude bolborosind ceva îmi dă un sentiment de siguranţă. Ce-o fi simţit, bietul de el, căutând pitoanele înghiţite de natură ale unui traseu vechi! „Suntem pe Vânători de Munte. Asta nu e Creasta Estică!”. Noi ne facem poze şi trăncănim, iar Petrică transpiră şi se chinuie urzicat tot şi zgâriat şi cu un băţ caraghios în rucsac, inspirat de la ghizii italieni de via ferrata, care i se încurcă în toate ierburile şi în toate corzile. „Liber!!!”. Mă uit la Flori, ea la mine: „Ce-a zis? A zis să filăm?” „Petricăăăăăăă!!! Ce-ai ziiiis?” „Liber!!!”

Pleacă şi Flori, rămân singură să atârn în ham în regrupare. Îmi examinez umbra, arată foarte Redbull ashea. E un vis împlinit. E o mare realizare. Nu a mea, ştiu, dar mă bucur de ea. Plec şi eu. E prea uşor. E un fel de Hornul Urzicii, dar mai uşor, că mai ai câte-o priză din când în când, totuşi culesul buclelor echipate complică puţin situaţia. Următoarea regrupare ne oferă şi un lanţ! Haur, îmi răsună o amintire. Rămânem mult timp aici, eu şi Flori. Se pare că Vânătorii ăştia s-au cam împrăştiat pe versant, i-a căutat Petrică în sus şi în jos. Rămân iar singură, soarele coboară după deal. Piatra e tot deasupra noastră. Azi nu va fi top. Pornesc spre următoarea regrupare, parcă îmi întind un pic muşchii de căţărător. Pot mai mult, e clar. Când ajung la regrupare, constat că nu mai încap şi eu în ea. Petrică va pleca mai sus. Eu aştept într-o poziţie stabilă, dar ciudată rău: într-un genunchi, celălalt picior atârnă, o mână în spate înfiptă într-o priză zdravănă, alta în faţă, la mânuit carabiniere, bucle, aparat foto. Ca într-o pictură de Dali stau acolo, lichefiată, lipită de stâncă ca de cel mai cald iubit.

„Ne întoarcem, zice Petrică. Urmează Recviemul ca să trecem pe Creasta Estică, iar eu nu ştiu ce pitoane mai sunt, e un traverseu de făcut şi dacă e îl facem mâine, acu în jumătate de oră apune soarele”. Cobor prima pe gri-gri. „Ce cauţi pe de-a dreptul, urecheato? Pe unde ai venit, pe acolo! Trebuie să găseşti regruparea!” Rapelul pe gri-gri e foarte ciudat. Am mai făcut, dar tot e foarte ciudat. Stai să mă dau pe unde am venit. Nu că n-ar trebui să trec coarda peste o pădurice de jnepeni înţepători, în timp  ce atârn în ea. Înjur uşurel, împăcată. E bine. Din următoarea regrupare, plec din nou prima eu în rapel, tot cu sarcina să găsesc regruparea următoare. Cobor doi metri şi aud nişte vorbe care mă liniştesc: „Vezi că nu ştiu dacă-ţi ajunge coarda. Trebuia să înnozi capetele. Or să-ţi iasă din reverso când se termină coarda!” Cu liniştea omului care recunoaşte o lecţie bine predată, pe care o va ţine minte toată viaţa, găsesc un prichici zgârcit, adun coarda frumos, fac un nod arătos şi regulamentar şi azvârl din nou. Bineînţeles, coarda se încurcă la câţiva metri sub mine, în nişte ierburi. „E bine, mergi. O să-ţi vină toată în cap acu, dar e bine!”

Dacă vă zic că era bine, mă credeţi? Dacă vă zic că se întuneca, că se termina coarda, că trebuia să găsesc regruparea printre ierburi aproape pe întuneric, dar eram liniştită, mă credeţi? Bineînţeles că s-a terminat coarda prematur, între două pitoane. „Asigură-te! Asigură-te de undeva, de un piton!” Am găsit unul între picioare, la vreun metru sub mine. Cum am ajuns cu „zelbul” la el? Balet, nene! Şi construcţii sintactice creative. Bine că nu m-a văzut nimeni. „Liber!!!”

Ce-a râs Petrică când m-a văzut, întinsă ca un păianjen pe perete, într-un spraiţ comod, cu nasul într-un smoc de ierburi! „Stau foarte bine, pe bune, chiar comod!” Şi bineînţeles, aşa şi era. Se întuneca, hai fuga, ultima lungime de coardă, unde mă opresc? Unde ţi se termină coarda, şi apoi Dumnezeu cu mila, ne descurcăm. Ne-am descurcat, bine că mi-am luat lanterna. Nu-ţi trebuie foarte multe ca să fii fericit: o lanternă, nişte fiare zăngănind la ham, greierii împrejur. A doua zi, când ştii că există a doua zi.

A doua zi a fost altă zi. Că tot n-am găsit traseul. Bine-bine, ulterior s-a dovedit că l-am găsit, dar atât de înierbat era faţă de ce-şi amintea Petrică de acu jdemii de ani, că nu l-a recunoscut. Care cum s-ar spune, am ajuns la uşă, dar n-am bătut. Petrică, cu tricou de club şi candele pentru Zsolt, a trecut de la încrezător, la contrariat, apoi la iritat şi apoi s-a supărat de-a binelea: „Nu mai găseşti un traseu aici! Păi voi ştiţi cum trebuie să arate un traseu?” „Un pătrat alb cu vopsea şi chenar? zic io timid. Am văzut „Armata” făcut aşa…” „Exact!! Cu vopsea, mama lor de trasee! Gaaaata, nu se mai poate! Proiect de club: remarcarea pornirilor din Piatra Altarului! Astea-s trasee? Dă-le-n spanac! Mergem pe Clasic” Îi înţeleg supărarea. Eu nu sunt supărată. E devreme, avem toată ziua în faţă, avem toată viaţa în faţă.

Mărşăluim zăngănind printr-o pădure, apoi pe la poalele abrupte ale stâncii. Ale Pietrei. „Uite cum arată un traseu!!!” Pe perete, o pată albă cu ceva scursură cărămizie dedesubt. Deducem că a fost un chenar roşu (trasee de peste 5, zice Petrică). Se văd nişte pitoane vechi pornind în sus. Mergem mai departe. Undeva, între pădurea blândă şi traseul Honvezilor, mi s-a înfiripat frica în suflet. Panta e plină de vegetaţie, e drept, dar foarte abruptă, te duci, te-ai dus, frate! Şi mie îmi cam fug papucii de approach, se vede că nu sunt bocanci, sunt stângace cu coarda legată de mine, încerc să nu o încurc. Mă tem să calc, balastul fricii din creier mi-a coborât în articulaţii, picioarele sunt de lut, neadecvate, redundante şi totuşi insuficiente. Nu mai am vorbe. Nu mai am poze de făcut.

Ajungem la Clasic. Şufă de oţel. „Ca la via ferrata?” „Exact. Sau să întindem o coardă?” „Nu-i nevoie, pierdem timpul!”. Şufa e comodă, urcăm o săritoare, apoi brâna e aproape orizontală. Sub noi, hău. Dar asigurarea e asigurare, zăngănitul carabinierei pe şufă e cel mai liniştitor zgomot. Gata, s-a terminat şufa, prima regrupare. „Hai, repede, faceţi o ancoră ca aia de ieri!” Deodată ne descoperim mâini iuţi şi îndemânatice. Deodată, gândim cu capul nostru. Petrică are altceva de făcut acum. Ancora o facem noi. „Dă bucla ta, asta e prea scurtă” „Vezi în rucsac” „Gata. Un cabestan” „Nu stă bine. S-a răsucit după zelbul meu” „Păi stai s-o mut. Dă încoace” „Petricăăă!

(Petrică pornise deja !!!) Un ochi: e bine aici?” „E foarte bine !” Petrică scoate scăriţel

Traseul e cea mai categorică verticală. E cumplit. Îmi vine să plâng. Nu-mi place deloc ancora. Sunt cu ochii pe Petrică. „Lasă-mi liber, lasă-mi douăzeci de metri!” „Douăzeci?” zice Flori „Eee, vreo cinci acolo!” Ce ţi-e douăzeci, ce ţi-e cinci. Ce ţi-e cinci centimetri pe sub şufă, frecare? Mă trec fiori. S-a schimbat aerul, e lipicios şi înăbuşitor. Sau e frica? Eu şi Flori suntem grave. Petrică s-a blocat într-un loc. „Stau comod, dar n-am prize. Aici totul e pe artificial”.

Am o piatră pe inimă. Toată piatra altarului e pe inima mea. Şi acolo, pe policioara generoasă şi comodă, e înfricoşător, iar ieri, atârnând în gol în ham, era incitant şi dătător de speranţă şi Redbull. Aici, cu brână, policioară şi şufă, cum s-ar zice cu tot confortul, am pierdut o bătălie psihică. Câtva timp, ştiu, dar a fost pierdută, clar. Mi-a fost frică. Am bătut în retragere, în sufletul meu. Şi ştiu că ar fi fost suficient să simt stânca sub degete, puţin, câteva minute, şi mi-aş fi revenit. Nu contează. Uneori, câteva secunde sunt suficiente. De curaj. De frică.

Apoi s-a auzit primul tunet. Apoi al doilea. Norii. Pic pic. Certitudinea. Coborârea, grota cu lumânările. Stânca alunecoasă ca sticla după trei stropi. A fost mai bine, ne-am spus cu toţii. Dacă ne prindea pe sus? Dar dacă n-ar fi venit ploaia? Dar ştiţi ceva? Mă bucur nespus pentru această frică. Bun venit, frică, în rucsacul meu! Bun venit, eşti firească şi puternică şi mă bucur că te-am cunoscut. O clipă te-am lăsat să mă manipulezi. Acum îţi cunosc puterea, talentul de a te insinua, viteza fulgerătoare cu care paralizezi. Magia cu care transformi lumina. Data viitoare am să mă întăresc. O să-ţi spun „Te văd, te recunosc, frică, te accept pe lângă mine, dar eu conduc, da?” Poţi să-mi înmoi picioarele şi să-mi pui ceaţă în priviri, dar la momentul crucial, te iau de moţ şi te întorc pe dos, să te faci curaj şi hotărâre şi limpezime! (Irina Rusu)