Sunt atât de multe locuri frumoase pe lumea asta, că nu poţi ști niciodată dacă muntele tău de suflet ar fi şi cel mai frumos de pe pământ. E îndoiala care face din noi nişte veşnici căutători, e dorința de a păși dincolo de zare, dincolo de confortul de a fi unde ai mai fost și unde știi că ți-a fost bine, e chemarea de a merge mai departe, de a descoperi altceva, alte vârfuri, alte cărări, alte locuri unde sufletul tău să își găsească tihna și bucuria aceea simplă, de la începuturi…

Retezatul a fost în ultimii ani, pe nedrept, un fel de Fata Morgana, pentru că n-a mai încăput nici pe listă, nici în weekendurile noastre prea pline. Așa că anul acesta, dacă tot ne-a împ

răștiat providența, după interes, după program, după afinități și după alte motive de noi neînțelese, l-am planificat din ianuarie, să fim siguri că se face și are loc, că e anunțată toată lumea și se hotărăște cine să meargă și mai ales, cine să rămână până la sfârșit.

În prima zi a unui concediu prea așteptat și de ziua Narcisei, am purces la drum cu veselie și cam prea multă nerăbdare spre direcția Cârnic, o localitate pe care doar GPS-ul o cunoaște și nici el foarte bine. Prea puțini, din cei mulți anunțați, dar suficienți pentru o tură pe un munte aproape necunoscut,  am rămas trei mașini, cu mici și mari, muntzomani sau doar iubitori de munte. Începem cu o pauză, astfel încât, undeva prin Praid, facem o haltă generoasă pentru a repara cele două pene făcute de mașina stresată a lui Tavi. Următorul pit-stop, cu tort, limonadă și revederi, e la Alba Iulia, un oraș așa frumos și așa de călduros, de fiecare dată când l-am întâlnit… Apoi, ne revedem cu toții și cele multe bagaje, în parcarea de la Cârnic, unde spre surpriza noastră, dăm de niște moldoveni primitori, cu rădăcini pe la Pângărații de Neamț, cărora le dai banii de parcare cu zâmbet, căci au vorba dulce și căldura aceea, de acasă. Știm că de aici mai avem vreo 

2 ore de mers până la locul de campare de la cabana Pietrele - așa că încercăm să reîmpachetăm, să mai lăsăm din greutățile din rucsac la mașină, căci pare imposibil să urcăm încărcați precum Fefeleaga și fără Bator (ul) de serviciu… ...continue reading →

Mi-ar placea sa fiu un munte. As fi bine infipt in pamant, as avea pacea detasarii si taria de a rezista in fata oricarei furtuni. Nu ar trebui sa fac nimic. Padurile mi s-ar asterne ca pletele pana la poale, iar izvoarele mi-ar spala fata zi de zi. Lacurile mi-ar fi ochii in care cerul se reflecta iar piscurile mi s-ar urca deasupra norilor, acolo unde soarele straluceste mereu. Ce bine ar fi de-as fi un munte.

Pentru multi romani Bulgaria inseamna vacante all-inclusiv in statiuni la malul marii vara sau pe partii de schi iarna.

...continue reading →

Musala - încă unul din locurile de pe lista mea, pe care îl amân de vreo 3 ani și care anul acesta e bătut în cuie pentru luna mai. Listă lungă, mulți doritori, că așa-i la început :). Când să facem rezervările, apar două probleme - se evaporă doritorii și apare subit vărsatul meu de vânt, bonus o tură cu bicicleta sfârșită pe asfalt. Astfel că, mai amânăm o dată tura, pentru 1 iunie.
Rămânem în cărți 4 muschetari, de fapt un D' Artagnan și 3 mușchetărițe, care nu se lasă, chiar dacă programul e nebun, oboseala mare și drumul pare nesfârșit.
Flori face pregătirile minuțios, dă telefoane, se informează, ne punem speranța în telegondola și în cele 3 zile state în Bulgaria.
Purcedem la drum, în miez de noapte, unii din pat, alții direct de la muncă, cu opriri și pauze, cafele și voie bună, pe la orele 10 ale dimineții ieșim din țărișoară, pe întortocheatele străduțe supra aglumerate. Vecina noastră ne primește cu mult verde, străzi decente, căldură moderată, dealuri și munți pe de o parte și de alta a șoselelor, lacuri și o atmosfera de vacanță, doar urmează weekendul prelungit...
Borovets. Primul descălecat, la telegondolă, care e în probe și nu merge până pe 10 iunie. Planul B spune că mâine avem traseul lung, cel de multe ore. Descălecăm din nou, în campingul unde vom rămâne 2 nopți, situat la marginea pădurii, printre brazi pletoși, cu căsuțe de lemn solide, construite cu bun gust, multe flori, tobogane, leagăne și o lumină în apus ce ne mângâie sufletele. Clar, e vacanță…
Se împart paturile, oarecum aleatoriu, mâncăm, pregătim bagajul, dormim.
Dimineață devreme, pe la 4 jumate trecute fix, suntem în picioare și cu gânduri mari - vârful ne așteaptă, no matter what. ...continue reading →

„Oare de ce fac oamenii aşa ceva?”, a zis Oana, că nu părea să fie o întrebare, doar o exasperare. Nu cunosc căile îmbârligate prin care au ajuns prietenii lui Robert din Iaşi să încerce Via Ferrata, ştiu doar că m-a rugat să fiu şi eu acolo, pe post de vocea experienţei. Nu ştiu cum şi de ce a ajuns Oana la poalele peretelui Suhardului, aşteptând pe vine, cu braţele atârnând şi parcă cu un pic de fatalism, să fie echipată pentru marea experienţă. Oare de ce, chiar? „Pentru depăşirea limitelor”, zice cineva. „Pentru adrenalină”; „ca să-ţi depăşeşti fricile”; „pentru glorie” (asta am fost eu, cu gloria).

De-acu, nu mai contează. Suntem aici, valul ne-a dus deja în larg. Verticala ne aşteaptă nepăsătoare, piatra e pregătită să ne julească, cu adevărul ei categoric (l-am simţit în cască de câteva ori). Hai, aspirantule, dă-i cu ceva recomandări, cum se face basically, lonjele aşa, şufa aşa, încredere în echipament, că ţine, cu speranţa să nu fie nevoie să-ţi pui creativitatea la încercare. Să nu se întâmple nimic rău. Şi doar ştii că e o greşeală să gândeşti aşa, las’ că vezi tu! ...continue reading →