Sunt atât de multe locuri frumoase pe lumea asta, că nu poţi ști niciodată dacă muntele tău de suflet ar fi şi cel mai frumos de pe pământ. E îndoiala care face din noi nişte veşnici căutători, e dorința de a păși dincolo de zare, dincolo de confortul de a fi unde ai mai fost și unde știi că ți-a fost bine, e chemarea de a merge mai departe, de a descoperi altceva, alte vârfuri, alte cărări, alte locuri unde sufletul tău să își găsească tihna și bucuria aceea simplă, de la începuturi…

Retezatul a fost în ultimii ani, pe nedrept, un fel de Fata Morgana, pentru că n-a mai încăput nici pe listă, nici în weekendurile noastre prea pline. Așa că anul acesta, dacă tot ne-a împ

răștiat providența, după interes, după program, după afinități și după alte motive de noi neînțelese, l-am planificat din ianuarie, să fim siguri că se face și are loc, că e anunțată toată lumea și se hotărăște cine să meargă și mai ales, cine să rămână până la sfârșit.

În prima zi a unui concediu prea așteptat și de ziua Narcisei, am purces la drum cu veselie și cam prea multă nerăbdare spre direcția Cârnic, o localitate pe care doar GPS-ul o cunoaște și nici el foarte bine. Prea puțini, din cei mulți anunțați, dar suficienți pentru o tură pe un munte aproape necunoscut,  am rămas trei mașini, cu mici și mari, muntzomani sau doar iubitori de munte. Începem cu o pauză, astfel încât, undeva prin Praid, facem o haltă generoasă pentru a repara cele două pene făcute de mașina stresată a lui Tavi. Următorul pit-stop, cu tort, limonadă și revederi, e la Alba Iulia, un oraș așa frumos și așa de călduros, de fiecare dată când l-am întâlnit… Apoi, ne revedem cu toții și cele multe bagaje, în parcarea de la Cârnic, unde spre surpriza noastră, dăm de niște moldoveni primitori, cu rădăcini pe la Pângărații de Neamț, cărora le dai banii de parcare cu zâmbet, căci au vorba dulce și căldura aceea, de acasă. Știm că de aici mai avem vreo 

2 ore de mers până la locul de campare de la cabana Pietrele - așa că încercăm să reîmpachetăm, să mai lăsăm din greutățile din rucsac la mașină, căci pare imposibil să urcăm încărcați precum Fefeleaga și fără Bator (ul) de serviciu…

Se lasă seara când ajungem sus, cu limba de-un cot, nădușiti, însă spre surpriza noastră locul de campare este și nu este....printre tufe și boscheți, copaci și ciulini, un băiat ce pare să cunoască mersul treburilor, ne ghidează și ne prelucrează scurt condițiile...apă la 20 min, cabană la 25 min, locuri la cabană nema, locuri de cort așa și așa...prognoza verificată de ceilalți e și ea, tot așa și așa, cică mâine plouă și de miercuri se face cald. Hmmm, eu sunt neîncrezătoare, am învățat că uneori vremea e după sufletul oamenilor, iar prognoza numai pune presiune pe noi, degeaba...după un somn bun, la lumina soarelui, parcă parcă ne mai vine inima la loc, boschetii au farmecul lor, iar bucățica de Retezat ce străjuiește orizontul e chiar provocatoare....

Și a fost ziua întâi…

Traseu - cabana Pietrele - Tăul dintre brazi - Lacul Galeș alt. 1990 m, marcaj triunghi albastru

Plecăm la o oră ce nici măcar nu mai contează – e ironic cum uneori, ținem cu dinții de niște detalii care oricum își pierd importanța în timp – nu e semnal la telefon decât din când în când, lăsând loc unor aparente semne de civilizație de departe. Pădurea asta frumoasă, tapetată în verde crud, vrede viu, verde mușchi îmi amintește, și mai ironic, de Apuseni-ul din altă viață. Urcăm alene, trecem un râu sau mai multe, mici cascade efemere au crescut după ploile abundente dintr-o vară prea ploioasă, peste tot susură apă, ceața se împânzește pe alocuri, ciuperci colorate și neștiute se ascund și apar la tot pasul, le culegem cu o migală îngrijorătoare. S-a umplut rucsacul, devenim selectivi, dar tot avem câteva kilograme de hribi și alte soiuri de ciuperci, pe care plănuim să îi gătim deseară la un ceaun…Ajungem la Tăul Galeș, un fel de lac, unul din cele multe ale acestui Retezat cu ochi albaștri – culoarea sa e schimbătoare, precum vremea, nuanțe de turcoaz și smarald se împletesc adânc, până în adâncuri, nedespărțite, neînțelese…Un tată culege pietre cu cei doi copii, pe malul lacului, cu o atenție înduioșătoare. Eu împrumut energie și senin și mă lipesc de cei trei copii pe care îi simt mai mult ca niciodată ca fiind ai mei, într-un fel inexplicabil, au crescut cu mine, de un an, de trei ani, de doisprezece ani, tare mi-s dragi și-s așa frumoși, mai am un pic cu ei, deci să ne bucurăm…ceilalți mănâncă pe malul lacului, e voie bună și râsetele ajung până la noi. Sunt flori de rhododendron, iarbă uscată, muultă piatră și uimitor de mult verde…

(Seara la cabană - despre Cabana Pietrele găsiți informații pe un site de-al lor. Nu o recomand decât dacă nu aveți altă variantă, din mai multe motive - deși arată ca o cabană de munte, e curată și are mâncarea bună, ceea ce mi-a displăcut a cântărit mai mult...prețurile mai mari decât la cabane aflate la altitudine mai mare, deși se ajunge cu mijloace motorizate, atitudinea doamnei de la cabană a fost total respingătoare, ne-a vorbit repezit și urât, a refuzat să ne vândă un tricou pe care Ioana și-l dorea prea mult etc etc, ne-a spus mereu și nouă și altora că nu are locuri de cazare, deși căsuțele erau goale…)
După o zi atât de frumoasă…noaptea, a urmat o furtună și mai frumoasă, de parcă muntele ne-a avertizat că încă nu am văzut tot ce era de văzut…corturile au rezistat eroic, iar somnul a fost mai liniștit decât aș fi sperat.

Și a fost ziua a doua…

Traseu - Cabana Pietrele - Tăurile din Valea Rea, marcaj triunghi galben

După ploaia de noaptea, am plecat în traseu cu inima strânsă și pelerinele pregătite…peisajul seamănă cu ziua întâi, atmosfera e relaxată, sporovăim și fiecare pășește în ritmul propriu – nu există program prestabilit și ce bine e, sunt puțini turiști, abia dacă mai întâlnim oameni pe traseu, marcajele sunt colorate și vizibile – încet, încet, ieșim către o altitudine mai mare, de jur împrejur se înalță versanți de piatră cenușie, grohotișuri amețitoare, dintre care izvorăsc ape repezi și zgomotoase. La poale și unde nu te aștepți, se formează tăuri, în care se oglindesc iarba, florile, stâncile și uneori, noi. Un scurt popas, mănânc cu Ioana temirice, a crescut și e așa hotărâtă să nu renunțe, iubește și ea muntele, deși uneori doza e peste puterile ei de 12 ani…

E o zi întunecoasă și rece, bate vânt rece și ne udăm la bocanci, până la tăuri, tre să luptâm cu pânza de ape răsfirată înșelător pe sub ierburi și pietre. E liniște însă. Pe creastă se adună nori negri, a furtună, ne adunăm și noi și ne întoarcem, cu tăurile bifate și fotografiate, cam plouați, dar cu speranța intactă, căci mâine e o altă zi, în care vom urca spre creastă, cu mic, cu mare…la cabană e cald și e veselie, jucăm jocuri și ne copilărim un pic, căci nu doar ochii ne-au rămas de copil…

Și a fost ziua a treia…

Traseu Cabana Pietrele - Cabana Gențiana - Lacul Bucura, marcaj bandă albastră

Deși mergem pe munte des, așa tură de mai multe zile, cu rucsacul în spate, nu știu să fi avut…după, am știut exact ce mi-a lipsit, ce ar fi trebuit să fac/să nu fac, să iau/să nu iau…astfel încât fiecare zi și mai ales cea de-a treia, a fost o provocare – avem mâncare? Avem haine destul de groase? Avem apă? Avem putere? Răbdare? Rezistență?!

Am pornit la drum cu echipa diminuată (ceilalți au ales un alt traseu), după un urcuș lung, poteca duce într-o poiană pe la cabana Gențiana, care a fost și o surpriză tare plăcută. De aici am început urcușul spre zona jneapănului, am trecut apele pârâului Pietrele, după care urcușul s-a tot accentuat, mai ales că la un moment dat, cărarea s-a pierdut printre blocurile imense de piatră și a trebuit să reconfigurăm traseul. Traversăm zona cu blocuri de piatră și ajungem la o stâncă solitară: Bordu Tomii, traversăm la pas pârâul Pietrele și  urcăm iarăși, până aproape de lacul Pietrele. În apropiere de șaua Bucurei trecem pe lângă două stânci și ieșim în creasta principal, în Curmătura Bucurei (2206m), de unde ar trebui să se vadă Bucura și celelalte lacuri din căldare – dar ziua de astăzi este nemiloasă cu noi, pe lângă greutatea rucsacelor, ne-a mai pus și o ceață deasă pe ochi, de nu ne vedem între noi, di când în când, ne mai regrupăm. În Curmătura Bucurei întâlnim creasta principală, iar poteca coboară spre Lacul Bucura sau așa ne place să credem, căci orbecăim cu speranță de neclintit, până la nivelul zero al lacului, unde suflă vânt rece și valuri de ceață (sau nori?!) ne învăluie bezmetic, lăsându-ne o fereastră de albastru pentru câteva minute, suficient cât să căutăm loc de cort (e un fel de peisaj selenar aici, cu cazemate de pietre), suficient cât să ne revină zâmbetul și inima la loc…punem corturile și sperăm să nu fie atât de frig, noaptea…

Și a fost ziua a patra…

Traseu - Lacul Bucura - Vf Peleaga alt. 2509 m - Șaua Pelegii - Vf Păpușa alt.  2508 m - Vf Păpușa Mică, marcaj triunghi galben, apoi coborâre pe Valea Pelegii, marcaj punct albastru până la intersecția cu dungă albastră - Lacul Bucura

Dimineața devreme, ne trezim în șuier lin de vânt glaciar, a cărui adiere alungă și cele din urmă temeri ale noastre – e un senin dureros de clar, imaginea lacului înconjurat de piatră, strălucirea dimineții și măreția peisajului selenar ne lasă muți, așa-zisa cafea ne încălzește sufletele și ne îmbie să ne pregătim sufletește pentru ziua cea mai lungă – Creasta Retezatului, atât cât om putea noi, cei neexperimentați.

Dacă ați mers la munte cu copiii voștri, veți înțelege bucuria părintelui de a păși pe cărări noi, necunoscute, alături de puiul de om care obosește repede, se plictisește și nu înțelege mare lucru din vârfurile alea de stâncă ce se înșiră cât vezi cu ochii, de jur împrejurul nostru. Câtă răbdare și câtă imaginație îți trebuie pentru a găsi motivație pentru el și pentru tine, pentru a ști unde și când să-l împingi de la spate și unde să te oprești, pentru a nu deveni mai mult decât poate duce.

Descrierea tehnică a traseului sună precis și spune aproape nimic despre ceea ce oferă această porțiune de creastă:”Traseul pornește de pe malul sudic al Lacului Bucura și începe urcușul spre Peleaga. Ajungând la Gura căldării Berbecilor, deja se vede vârful Peleaga. Traversăm pârâul Berbecilor, ocolim un mic lac, marcajul cotește la dreapta și de aici începe urcușul mai accentuat. Ajunși pe creastă ne îndreptăm spre grohotișuri, poteca ne conduce vizibil până la vârful Peleaga (2509 m). Plecăm spre șaua Pelegii (2279 m) împreună cu marcajul dungă roșie (Vârful Retezat - Șaua Pelegii). În stânga se vede Valea Rea, vedem ceea ce nu s-a văzut zilele trecute. În șa urmează un urcuș dur pe lespezi mărunte și după 45 de minute ajungem pe vf. Păpușa (2508 m). Străbatem spre sud vârful și începem o coborâre dură, pe muchia ascuțită. La o spintecătură putem admira căldarea Păpușii”.

Vizităm și vârful Păpușa Mică (2370 m), bifăm pozele de vârf corespunzătoare, pășim atent și respirăm rar, norii se plimbă de la stânga la dreapta desenând tablouri fascinante și în continuă mișcare…timpul se scurge nemilos, așa că după o ședință scurtă, căutăm o vale să coborâm, spre Valea Pelegii ce se unduiește ca un șarpe viclean pe fundul căldării glaciare. Suntem bine și relaxați, până când coborârea ne pune în dificultate, căci de sus, lucrurile par mereu altfel decât la fața locului – astfel încât, mai ocolim, mai escaladîm, mai dăm câțiva pași înapoi și ajungem în albia secată unde s-au prăvălit de-a lungul vremii bolovani albi, lucioși de toate dimensiunile. Urmărim cu privirea și cu speranță o stână ce ține loc de fata morgana, căci pare că se tot depărtează – după zeci de metri pătrați verzi împânziți cu o plantă necunoscută stufoasă și cu frunze late, întrăm în zona stânei, ce se dovedește a fi părăsită (cel puțin pe moment), e o clădire rudimentară din lespezi, e un pustiu strigător la cer, mă simt ca în Lost, dacă nu ar fi momentul prânzului, cu slană și cu ceapă și ceva protein ambulate în diverse pungi.

Picioarele se îmbată într-o baie rece ca gheața în râul apărut de niciunde, habar nu au ele și nici noi, că ziua e departe de se sfârși – astfel încât, mergem de-a lungul văii, urmârind bulina albastră jucăușă, ce ne va duce la intersecția cu traseul ce ne va duce la noi acasă, la lacul Bucura. Dacă până acum ni s-a uscat sufletul și ochii de atâta piatră și pustietate, aici, pe vale, respirăm și vedem verde, e atâta vegetație și ienupăr copt și toporași și alte flori ce te îmbie la a trăi total, fără gânduri și fără greutăți, pășim vioi, deși tălpile protestează la fiecare denivelare. Din poiana în care apare în sfârșit dunga albastră, mai avem vreo 2-3 ore, lungi, nesfârșite și anevoios parcurse – cumva, tre să traversăm muntele ăsta, căci lacul e cam dincolo.Ne intersectăm cu câțiva oameni, la fel de storși ca noi. Seara ne găsește împreună, într-un apus de poveste, auriu și rece, glaciar aproape, gătind cea mai bună supă, supa la plic, măsurând proviziile și visând la clătitele de departe, de la Cabana Pietrele, sau ostoind dureri de măsele apărute subit. A dispărut însă teama de frig, teama că nu ne vom descurca, teama că Ioana e prea mică și nu mai poate, orice urmă de teamă parcă s-a evaporat și s-a dus – poate o dată cu momâile pe care am încercat să le construim, după dorințe nespuse și îndreptate către cerul atât de schimbător, atât de generos…

Și a fost ziua a cincea…

Traseu Lacul Bucura - Lacul Bucurel - Șaua bucurii - Cabana Gențiana - Cabana Pietrele – Cârnic

Dimineață devreme, când m-am trezit odihnită, nu credeam că va fi ultima zi aici, în Retezat – plănuiam să mai rămânem o noapte, undeva la poale…dar planurile sunt bune, pentru a fi încălcate eventual J. Împachetăm cu o ușoară relaxare, nostalgia acestui peisaj de poveste și-a pus déjà amprenta pe noi, suntem tăcuți și avem ritmuri diferite – eu mai am încă multe zile de concediu, pentru ce să mă grăbesc ? Tavi și Dragoș mai fac un traseu acum la răsărit, Vârful Bucura, Gabi și Sabina se grăbesc către un alt munte, așa că plecăm pe rând, oarecum apăsați de greutatea rucsacului, aproape golit de provizii, dar încărcat cu amintiri pentru încă vreun an…privim cu ochii mari, plini de nesaț, peisajul care ne-a fost ascuns la coborâre – în dreapta noastră e lacul de smarald, în oglinda căruia se scaldă neclintit munții aceștia fără seamăn, în fața noastră e un urcuș de Sisif, presărat cu lespezi și grohotiș de Crai, dincolo de creastă e imensitatea necunoscutului, e ziua de mâine, e ceea ce nu putem ști și nu putem noi plănui…

A fost muntele ăsta, cu lacuri precum ochii albaștri ai lui Dumnezeu, o poveste, în fiecare zi – despre munte și natură, despre noi, despre cuvânt și încălcarea lui, despre ceea ce ne poartă mai departe, sau mai aproape, de unii sau de alții, despre tihna ce o găsești, uneori, departe de cei fără de care credeai că nu poți fi tu, și de fiecare dată, în tine, despre timp cu sufletul nostru și cu sufletul căruia i-ai dat viată, despre energia bună a pruncilor de lângă noi, despre frumusețe și sălbăticie, despre viață și pustiu, despre a trăi liber și neatârnat, despre a iubi simplu și fără apăsare.

Mi-a mers la suflet Retezatul acesta și încă nu știu cu ce să-l asemăn – căci are de toate și mai ales contraste, are liniște și furtuni năpraznice, are albastru și verde la un loc, are grandoare și simplitate, are hău și prea-plin, are necunoscut și căldură – are o mie de motive să mă întorc la el, pentru că o dragoste mare se construiește în timp, cu răbdare, dăruire și credință…

*************************************************************************

Munții Retezat – Aici a fost creat, în 1935, un Parc Naţional, incluzând o rezervaţie ştiinţifică. Parcul a fost declarat recent Rezervaţie a biosferei, intrând astfel în patrimoniul umanităţii, trebuind a fi protejat ca atare. Munții Retezat fac parte din Carpații Meridionali, grupa muntoasă Retezat-Godeanu. Se înalță între două depresiuni importante, Petroșani și Hațeg și între două râuri importante, Râul Mare, care îi delimitează la nord și est și Jiul de Vest, care îi delimitează la sud. Sunt înconjurați deMunții Țarcu la vest, Munții Godeanu, la sud-vest și Munții Vâlcan, la sud. Partea cea mai importantă a masivului este alcătuită în principal din roci cristaline și se numește Retezatul Mare; partea sudică, cu relief dezvoltat și în mase mai importante de calcare, se numește Retezatul Mic. Acestea se unesc în apropierea lacului Bucura.

Cel mai înalt vârf din Munții Retezat este vârful Peleaga având o altitudine de 2509 m. Este un vârf pe care se poate ajunge destul de ușor dinspre Poiana Pelegii trecând pe la lacul Bucura, lac care poate fi admirat în toată splendoarea lui de la înălțimea celor 2509 metri ai Pelegii. Se urmează Curmatura Bucurei, apoi Custura. Pe Vârful Peleaga se poate ajunge și din Valea Pelegii pe la Lacul Pelegii; în apropierea lui se află Vârful Păpușa (2508m).

Lacurile din Munții Retezat sunt majoritatea de origine glaciară, din care 40 lacuri mari și mijlocii, 18 lacuri mărunte, toate permanente

Lacul Bucura – cel mai mare lac glaciar, se află în căldarea Bucura, sub Vârful Peleaga și Șaua Bucurei, fiind orientat în direcția nord - sud, la altitudinea de 2.040 m. Suprafata lacului este de 8,90 ha, având lungimea de 550 m și lățimea medie de 160 m, iar perimetrul de circa 1390 m. Lățimea maximă este de 225 m, iar volumul estimat este de circa 625.000 m³. Adâncimea maximă a apei lacului este de 15,5 m, în dreptul intrării Izvorului Pelegii în lac. Lacul este alimentat de 5 izvoare principale. Apa lacului deversează printr-un singur emisar ce o trimite spre Lacul Lia, cu un debit de aproximativ 250 l pe secundă. Populația piscicolă este autohtonă, în lac nefăcându-se populări artificiale.

(Gianina PAUN)