„Oare de ce fac oamenii aşa ceva?”, a zis Oana, că nu părea să fie o întrebare, doar o exasperare. Nu cunosc căile îmbârligate prin care au ajuns prietenii lui Robert din Iaşi să încerce Via Ferrata, ştiu doar că m-a rugat să fiu şi eu acolo, pe post de vocea experienţei. Nu ştiu cum şi de ce a ajuns Oana la poalele peretelui Suhardului, aşteptând pe vine, cu braţele atârnând şi parcă cu un pic de fatalism, să fie echipată pentru marea experienţă. Oare de ce, chiar? „Pentru depăşirea limitelor”, zice cineva. „Pentru adrenalină”; „ca să-ţi depăşeşti fricile”; „pentru glorie” (asta am fost eu, cu gloria).

De-acu, nu mai contează. Suntem aici, valul ne-a dus deja în larg. Verticala ne aşteaptă nepăsătoare, piatra e pregătită să ne julească, cu adevărul ei categoric (l-am simţit în cască de câteva ori). Hai, aspirantule, dă-i cu ceva recomandări, cum se face basically, lonjele aşa, şufa aşa, încredere în echipament, că ţine, cu speranţa să nu fie nevoie să-ţi pui creativitatea la încercare. Să nu se întâmple nimic rău. Şi doar ştii că e o greşeală să gândeşti aşa, las’ că vezi tu!

Copiii sunt deja la prima regrupare. Hai şi noi, în sus. Clanţ-clanţ. Nadia chibzuieşte fiecare pas. Nadia, care şi-a dorit de mult, şi pentru care mi-am dorit şi eu, această cale ferată pentru oameni. O văd calmă şi in control, şi zic: hai că aici am o bază în cineva cu mintea limpede. Vremea e bună, inimile uşoare, what could go wrong? Aspirantul cântă şi merge pe lângă scăriţe, evită şufa, îşi încordează muşchii de căţărător şi exersează un pic degetele, „gheara”, îşi dă cu genunchii în gură şi ia un gât de pământ venit de sus.

Flori mai face o glumă, mai pune o „scăriţă” din chingă, ce bine că avem chingile cu noi! Înaintăm cu relativă veselie, inimile se uşurează pe măsură ce altitudinea creşte, pe măsură ce încrederea creşte. Norii trec pe deasupra capului nostru, stânca s-a uscat după ploaia de aseară, e frumos, totuşi e atât de frumos! „În ochi şi-n gând am zările senine, mai lasă-mă să plec măcar un pic!”. Ce s-a întâmplat acolo?

Irina şi Loredana s-au blocat în pasul ăla greu de dinainte de punte. Le văd sus, două pete, una ghemuită, una în picioare. Sunt singure. Deh, n-am fost destui oameni experimentaţi, era bine dacă mai era cineva acolo, sus, cu ele. Cine e în faţa lor? Ionuţ, nici el n-are experienţă. Hm. Fetele nu s-au mişcat, n-au înaintat. Flori hotărăşte: mergi tu cu Nadia, mă duc eu la ele. Şi sprintează în sus pe şufă cu viteza cu care creşte şi fiorul meu de îndoială: cum am lăsat să se întâmple asta, să rămână fetele singure? Nu-s cam multe necunoscute aici? Uh! Slavă Domnului, a apărut un al treilea lângă ele, e Grigore cel experimentat, binecuvântată fie-i casca şi iuţeala! Flori se opreşte, la fel şi valul meu de nelinişte. Hai că-i bine, what could go wrong?

Da, chiar, aspirantule, ce-ar putea să meargă prost? Chiar şi la pasul cel greu, nu ne descurcăm noi, noi cu priceperea, ceilalţi cu voinţa, că doar nu i-a adus nimeni cu forţa, Robert zicea că îşi doresc această experienţă? Şi totuşi ceva te zgândăre, aspirantule, nu te-ai gândit chiar la toate, şi soarta educatoare nu întârzie să-ţi dea cu rigla peste degete.

Un şir de circumstanţe pe care soarta ni le răpăie atât de repede că nici n-apucă să se construiască conştienţa momentului, o încordare prea îndelungă pe prize, nu pot să încalec şufa, uite treapta, vezi că culisează caraba, ţine-o, nu pot, n-am pe unde, să pun scăriţa fără carabă, nu pot, n-am poziţie, stai să mă asigur în altă parte, hai, încearcă acum, piciorul pe umărul meu, nu pot, alunec, hai, acum, ţi-am pus eu treapta, cad, CAD!

Şi într-un clănţănit macabru de fiare, cade, cade pe lângă mine, cum pe lângă mine, trebuia peste mine, de ce cade aşa mult? să ţină echipamentul, şi pe lângă Oana, gata, s-a oprit „Te-am prins, Nadia”.

Te-am prins, aspirantule!

O fracţiune de secundă te-ai îndoit. Te-ai îndoit de echipament, de tine, de tot. Te-ai îndoit pentru că ştii că nu aţi gândit, fiecare dintre voi, îndeajuns această aventură. Au fost prea mulţi oameni neexperimentaţi, unii lăsaţi să se descurce aproape singuri. Nu s-a gândit nimeni la soluţii tehnice din timp, nu ai luat în serios riscurile unei căderi. Nu ni se poate întâmpla nouă! Îţi tremură mâna acum pe chingă, şi nici nu mai ştii să manevrezi o carabinieră, de fapt îţi tremură siguranţa de sine, cazierul nepătat de până acum care nu mai e nepătat, şi nu din culpă, ci din circumstanţe. Degeaba, aspirantule, dacă nu te aduni, una, şi dacă nu înveţi din asta, a doua! Iar treaba cu adunatul trebuie s-o faci repede, ai maxim un minut pentru asta.

Gata.

Oana trece deasupra mea, în grija lui Flori. Flori se poartă calm, doar vorba „literară” îi trădează încordarea, şi tremuratul picioarelor. E hai, toţi tremurăm ca varga. Ceilalţi de sus nici nu ştiu ce e cu noi, în schimb suntem priviţi de jos de un grup de curioşi (am aflat mai târziu că ne-au văzut în dificultate, au vrut să sune la Salvamont, au mai stat un pic şi când au văzut că ne punem în mişcare, au renunţat). Dar noi nu ştim de frământările lor, noi încercăm să ieşim din secunda aia groaznică, din veşnicia aia groaznică, în care am văzut filmul vieţii Nadiei prin faţa ochilor, ca să zic aşa, să ne reîntoarcem la viaţă din momentul acela care a răsturnat şi a stricat atâta lucrătură de încredere şi încurajare.

Flori o preia pe Oana, Robert o sprijină pe Nadia, iar eu între Oana şi Nadia, în sprijinul amândurora, sau al nici uneia, oricum nu mai contează, căci m-au lăsat glumele şi m-a părăsit şi cântecul, doar umărul şi gheara au rămas puternice, în tăcere. Mă gândesc cu un fior la Oana, care nu şi-a dorit să fie aici, care s-a temut şi înainte, darmite acum? Dar grija mea cea mare e Nadia, oare o mai vrea să continue?

Ce puţin o cunoşti, aspirantule! Nadia stă câteva minute cu capul pe mâini, se odihneşte, apoi înalţă acea frunte senină şi merge mai departe. Oare Robert ce-o gândi, că nu-mi dau seama, pare echilibrat, vorbeşte calm şi blând, o sprijină pe Nadia şi ea cooperează. Începe să-mi vină inima la loc. De-acum e mult mai simplu traseul, Oana şi-a găsit ritmul, fiinţa primară şi-a descoperit instinctele şi urcă cu pricepere, găseşte prize şi ridică picioarele cu agilitate. Ce-o fi în mintea ei, nu ştiu, probabil că frigiderul nostru s-a umplut între timp, dar bătălia cu verticala pare câştigată aici. Nici Nadia nu pare mai rău, căderea în lonje pare să fi fost, de fapt, un pas înainte, căci Nadia pare mult mai încrezătoare, face glume neforţate şi calmul ei mă ajută şi pe mine.

Gata traseul, acum putem să ne punem pe plâns. Acum, cu terra firma sub picioare, putem să ne luăm cu toţii în braţe, tremurând. Acum ne gândim că, poate, acest incident a fost spre bine, că situaţia limită ne-a arătat limitele noastre, şi ne-a forţat dincolo de ele. Că am aflat că suntem prea puţin pregătiţi în faţa neprevăzutului, dar mai puternici decât credeam să mergem, şifonaţi, dezbrăcaţi de încredere nejustificată şi de orgolii şi glorii, înainte. Că e loc de învăţătură aici, şi că nu strică niciodată un pic de smerenie.

Că ce-ar putea să meargă prost? Totul, doar atât.