“Dorim să facem o rezervare pentru un grup din Piatra Neamt, 20 persoane, 23-24-25 martie. Revin mai târziu cu un telefon pentru confirmare. Mulţumesc!” Aşa zice mesajul trimis de aspirantul într-ale organizării cabanierului din Mălăieşti, la început de primăvară, cică.
Cine oare nu şi-a legat nişte aşteptări de tura asta? Promisiunea aventurii, a bucuriei, a depăşirii fricilor, a împlinirii de un fel sau altul? Cine n-a dorit ceva de la Mălăieşti? Până şi eu, vreo câteva zile. Până mi-am dat seama că prea multe găuri sunt în plan ca să pot conta pe el. Nici măcar câţi or veni nu ştiu. Din experienţele altora numărul de participanţi se stabileşte în ultima zi (chiar că a fost aşa!). Nici măcar nu ştiu pe unde vom merge exact (hărţi, calcule, muncă de convingere „E o bijuterie locul!”). Nu ştiu cum va fi zăpada. Nu ştiu cum va fi vremea.
Aspirantul ştie bine că are în mâinile lui frâiele mânzului, iar caii cei importanţi şi puternici aleargă unde vor ei. Asta a înţeles vineri dimineaţă, cu nasul lipit de geamul cu veşti proaste, odată cu primul telefon, înainte de opt: „Mai plecaţi? Io nu mai plec la Sâmbăta. Sunt drumurile blocate peste tot, e nenorocire”. Al doilea telefon: „Drumuri blocate… nuuu, nu codul, Raliul Braşovului” (Pe bune!!!! Raliu… asta-i lovitură sub centură). Dă, Doamne, să nu mai sune telefonul! (pe la ora 9.30). Dă, Doamne, să fie vreun client! (ora 11). Dă, Doamne, să fie de la Vodafone! (pe la 12).
Fie ce-o fi. Mi-am încheiat misiunea, mai mult chiar nu puteam face. Şi aspirantul se linişteşte şi se lasă în voia sorţii. Soartă, vrei tu ceva cu noi, aşteptările, ninsoarea şi bucuria sună a început de lecţie.
La ora 14 n-avem nici un dezertor. Lucrurile par bune, hai că om fi cu toţii (mai puţin schimbul doi, care pleacă la 5 seara din Piatra), ne-om descurca. Şi în maşină pluteşte calmul şi liniştea, Marian e nezdruncinat în buna lui dispoziţie chiar şi când fundul maşinii dansează, recunoaşte fără să se tulbure că drumul e neaşteptat de prost (zăpadă nesăruită, necurăţată, dar lustruită bine de alte roţi). Veştile din celelalte maşini sunt bune, deci o să întârziem sigur („Alo! Grupul din Piatra suntem, 23 de oameni, intrăm în traseu deseară târziu, vă mai sun atunci!”). Las’ c-aşa ne umplem de glorie şi de amintiri frumoase.
Şi uite-aşa, clădind aşteptări fiecare cu ce-aveam la dispoziţie, ne ajunge întunericul beznă în drumul Glăjăriei. Oare găsim intrarea în traseu? (momentul zero! intrarea în traseu!) Oare de ce mi-am făcut io griji când marcajul e lăbărţat şi mare chiar lângă drum? Oare fără cărarea deschisă de Teo şi de copii ne descurcam? E târziu şi zăpada e mare. Lucrurile nu sunt cum trebuie. Aşteptările, vai! Aşteptările mele, doborâte una câte una după nici o oră de mers. La jumătatea traseului ştiam ce ne aşteaptă. Hai, aspirantule, nu te da bătut, acu improvizezi din mers, cu alt fel de material. Cu zăpadă mai mare, mai moale, cu vreme incertă. Cu un climat schimbat. Cu priviri dezamăgite, cu veselii forţate, cu un cer cu câteva stele într-un peticel de senin în care nu mai crezi.
Am şi trecut de Belvedere? Hm. Rămân în urmă cu Gianina să numărăm poienile, şi amintirile. Să ne reaşezăm aşteptările. Şi pe neaşteptate, tura asta ne oferă o clipă de veşnicie, cocoaşa muntelui pătată cu alb, proiectată pe cerul clar, un cristal, o îmbrăţişare. Te recunosc. Nu mai am nicio aşteptare.
Mai bine! „Hornul Mare e astupat de o cornişă de vreo cinci metri întoarsă. Au fost unii, până sub ea, au pozat-o, s-au întors”. De parcă nu ştiam! Las’ că-i mai bine aşa, nu mai trebuie să rupem grupul. Cabanierul se duce la culcare. Şi lemne? Căutăm pe-afară. Tragem de uşi, ne băgăm nasul în camera generatorului, scotocim ungherele. Nimic. În camera de sus, o găleată cu şase lemne. „Luăm şi noi trei, că nu avem nici unul”. Nici unul nu comentează. Mai bine. Iulian mai face rost de nişte scurtături combustibile de OSB, o bucată de mobilă, din astea. Mai ducem câteva sus.
Frig, dom’le! Şi io n-am zis nimic nimănui să-şi ia sac de dormit. Dar cine-ar fi crezut? În sala de mese e şi mai frig. Şi întuneric, linişte şi aşteptare cu picioarele îngheţate. Oare ceilalţi cât mai întârzie? Hai la căldură în cameră.
Camera se umple de fum. Bucata de mobilă nu arde, în schimb fumegă ca semnalele de indieni. Ce te faci, aspirantule, cum e mai bine, îngheţaţi sau sufocaţi? Şi aspirantul aleargă cu degetele fripte de lemnul fumegând, aprins la un capăt, prin cameră, prin sala de mese, şi fuga-fuga cu beleaua arzândă până afară în zăpadă. Pe cărare, luminiţe. Au ajuns! De-acu’, aspirantule, pregăteşte-te pentru aventura de mâine!
Mâine! „Măcar un pic de peisaj să se vadă!” se roagă aspirantul, deşi n-are niciun chef de peisaj, nici de traseu. Şi nicio aşteptare. Cu oarecare duşmănie se dă jos din pat şi priveşte pe geam la căldarea sclipitoare de abrupturi albe. Nu mai cred în voi, înălţimi minunate, vă arătaţi acum, un pic, o să vă ascundeţi, ştiu io, după nişte ceţuri. Hm, ceţuri, nu sună rău! Ia să-mi trag io bocancii şi să trag de mine şi să-mi iau o cafea tare!
Ia să vedem, ce putem face cu această zi dezamăgitoare ca să nu mai fie aşa de dezamăgitoare? Să facem poze? Toată lumea telefoanele-n aer!
Să învăţăm tehnică alpină de iarnă! Urechile la Max! Să exersăm mersul prin lavine? Unul câte unul, vă rog, călcaţi în aceeaşi urmă, nu faceţi prea multe găuri în foaia de zăpadă că se rupe ca hârtia igienică. Florin şi Iulian, voi aţi stabilit din ochi traseul, din stâncă în stâncă în copac până-n stânca de acolo, după voi, călăuze de încredere! Hai la deal, apoi pe curba de nivel, panta e abruptă rău, dacă aluneci aici, te tot duci. Doamne, sper să nu să dezechilibreze careva!
Nici nu ajungem la Hornuri şi ne întoarcem. La ce bun să mai fi mers? Sunt bune şi obiectivele neatinse, tot nişte aşteptări deghizate de care trebuie să ne scuturăm. Nu-mi pare rău, azi oricum nu prea mă pot conecta cu muntele, sunt cu antenele ciulite la oameni. Şi tot de la oameni îmi vine pe neaşteptate bucuria, de
la Tudor cel curajos, curajos să recunoască că îi e grozav de frică, curajos să-şi prindă singur colţarii de bocanci, Tudor care nu s-a dat bătut o secundă şi, deşi poate i-a trecut prin cap să se întoarcă, n-a zis nici pâs. Tudor, care, când s-a văzut cu un piolet în mână, i-a înţeles imediat utilitatea şi i-a apreciat zgomotos şi hotărât eficienţa. „MÂINE!!! îmi iau şi io unul!”.
Şi de la ariergarda noastră lălăind pe drumul de întoarcere „Mirosi-va refugiu’ a guuu-tui…”, căci după aşteptări vine dezamăgirea şi după dezamăgire vine aprecierea clipei, când ne bucurăm de oamenii de lângă noi şi ei ne sunt de ajuns şi suntem recunoscători pentru ei. Şi de-acum încolo, întotdeauna cântecul ăsta cu refugiu şi gutui o să-mi amintească de Mălăieştiul de anul ăsta şi de cum ne-am întors, ultimii patru, Marian, eu, Florin şi Tudor, din traseul neterminat, alene şi cântând şi târşâind colţarii prin zăpadă.
Ştiam că nu scap de cântat! Şi nici nu mi-am dorit, de data asta, să scap. E cabană, e cald, cei dragi sunt aici, ne înţelegem din ochi. Hai, aspirantule, din toată inima, acum că nu mai ai aşteptări de niciunde, ia chitara şi cântă pentru sufletul tău şi pentru sufletul celor din jur, cântă până rămâi fără unghie, noroc că te ajută şi Nadia, treci apoi la următoarele degete, dă-i înainte până faci băşici, de dragul celor cu suflet cald şi sensibil la muzică, hai şi tu, Doru, că poţi, şi încă un cântec, Doru, şi aspirantul cu vocea deja gâjâită. Îi tragem după noi în vârtejul chitarei, rând pe rând, pe cei din jur, chitara trece şi la alte mese, dar comuniunea s-a format deja, toată cabana cântă sau măcar ascultă. La asta nu prea m-am aşteptat!
Nu-i aşa, aspirantule, că nu te-ai aşteptat? Te-ai aşteptat la altele, ai anticipat un munte darnic cu zăpezi sclipitoare şi verticale ameţitoare, ai sperat împlinirea unor visuri vechi, ai aşteptat ceasul care aduce şi vindecă, şi nu ai primit nimic din toate acestea. Ai primit, am primit cu toţii altceva, rămâne doar să întindem mâna şi să luăm ce ni se dă, să transformăm aşteptările înşelate în lecţii şi surprizele plăcute tot în lecţii, şi să ne vindecăm de boala aşteptărilor când e vorba de munte, de vreme, de oameni, şi să îmbrăţişăm clipa cu ce aduce ea, ceaţa în loc de claritate, cântecul în loc de adrenalină, oamenii dragi, întotdeauna.
(Irina Rusu)