„Ai haine curate pentru Ghilcoş?” „Giumalău, nu Ghilcoş! GIU-MA-LĂU”. Ghilcoş i-am tot spus în zilele de dinaintea plecării, nu ştiu de ce. Poate pentru că începe tot cu G. Poate din cauză că nu am avut o reprezentare  a acestui munte în mintea mea, de niciun fel. Puteam să mă uit pe fotografii pe net, dar chiar şi aşa, dacă nu am auzit nimic frapant, sau spumos, sau de grozăvenie despre Giumalău, cumva a rămas o masă amorfă în mintea mea. Ceva cu G. O să fie cu chitară şi cabană faină, şi fără alte aventuri.

Aşa promite şi drumul ăsta forestier, oare în munţii ăştia din nord toate trasele pornesc cu un drum forestier lung? Altfel e vesel, ne înşirăm pe nişte urme mai vechi de om şi unele noi, de căprioară. Căprioara alege pe unde e zăpada mai mică şi mai tasată, mai ocoleşte spre câte-o latură, apoi se reîntoarce, parc-o văd amuşinând după vreo frunză. Noi o ţinem drept. Încetişor şi cu pauze, dar drept. Mai o glumă, mai un exerciţiu de sciatică stilul barza cocoşată, mai un fluturat demonstrativ din mâini. Mai o bifurcaţie.

Încotro? Avangarda, aflăm, a luat-o spre stânga. Drumul bun e spre dreapta. Ce ne facem, Petrică? Petrică se duce să-i salveze pe rătăciţii din stânga, noi şerpuim cu lenevie şi veselie spre dreapta. Până în golul alpin.

Până aici ne-a fost! Apucăm să vedem doi stâlpi timp de câteva secunde până îi înghite ceaţa. Zăpada e dintr-o dată ca bezeaua: adâncă, tare la suprafaţă, cremoasă dedesubt. Unde e stâlpul ăla? Lasă stâlpul, unde e omul din faţa mea? Ajungem la primul stâlp, şi Doamne, mulţumesc! Uite cabana, cam în ceaţă, dar se vede. Bucurie! Gata! Ne scălâmbăim prin nămeţi, cădem în nas, târâş pe coate, înot fluture, ceva să înaintăm, şi înaintăm, am transpirat, ba de fapt mi-a îngheţat juma’ de faţă, că s-a pornit vântul, dar victorie! Am înaintat doi metri. Doi, dar ce contează, doar nu ne înecăm la mal!

Nu ne înecăm, că nu e malul. Nu e cabana, e o construcţie, e drept, dar închisă. Totul

la ea strigă: închis, gol, rece. Hm. Aaaa, normal, uite cabana douăj’ de metri mai jos, ăsta e doar un şopron, o cocioabă, acolo-i adevărata cabană. Adevărata fata morgana, că nu e nici aia. Dintr-o dată suntem într-un fuior pufos şi dezlânat, populat cu schelete cocoşate şi dărăpănate, şi aici, şi mai în vale, şi în faţă, şi niciuna nu-i cabana. Ăsta o fi statul paralel?

Reorganizare. Ne băgăm la adăpost de un vânticel nu prea rece, dar zgomotos, ca să ne auzim şi să ne gândim. Îi las pe ceilalţi să consulte ce-or şti ei, harta, reţeaua Vodafone, astrele, bobii, şi io ies din nou în gălăgia lăptoasă şi şuierătoare să dau din mâini. Să mă vadă cei care vin din urmă. Parcă îi văd? Oare? sau ce-o fi acolo? Să nu-i mai las să se târâie până la a doua construcţie, să se adăpostească la prima. Fiecare metru e greu, n-are rost să ajungă la a doua scheletanie de lemn, io cred că e spre stânga cabana, tot spre stânga. Parcă într-acolo se înşirau cei doi stâlpi. Dau vioi din tot ce am, să fiu cât mai vizibilă. Iaca, uite-i, da’ ce fraieră sunt, doar se puteau lua după urme! Măcar nu mi-e frig, norul ăsta de pulbere de gheaţă e de fapt destul de călduţ. Gata,  s-au regrupat. Mă întorc la metrul pătrat fără zgomot, unde prietenii au deja o explicaţie şi o rezolvare, în urma unui telefon la cabană: spre stânga, după fluier.

Ne pornim clătinându-ne spre un stânga destul de incert şi de larg, cu urechile ciulite şi căciuliţele suflecate (eu, că sunt cam surdă). Şi cu fluierul în gură (tot eu, că îl am la suprafaţă). Fluierat! Încolo! Ne repezim ca adunaţi de un aspirator, din toate părţile de unde eram, către un nicăieri alb unde pământul nu se termină şi cerul nu începe, dar sunetul se aude clar. Fluier şi io, cu speranţă şi grabă, ne agăţăm de un fir de pai de sunet.

Uite-o! Cabaniera, ne păstoreşte cu fluierul ei spre adăpost, un adăpost care prin ceaţă este la fel, dar exact la fel ca hurdubăile lăsate în urmă. Şi totuşi! Când ne apropiem, cabana respiră a cabană, e vie în felul ei încremenit. Aşteaptă, nu stă. Dintr-o dată, stolul vânturat de prieteni dezleagă limbile şi râsetele, ne bulucim vioi prin antreu până în camera cu masa cea lungă şi sobiţa caldă. Ne regăsim vocile şi le dăm voie să zburde, ca în pauza mare, vorbim tare unii peste alţii şi râdem fără să avem vreo glumă, dar sigur cu cel mai bun motiv din lume: inima uşoară şi recunoscătoare, şi bunătăţile de tot soiul pe care ni le-a adus ceasul.

Apropos de bunătăţi. Masa cea generoasă s-a umplut brusc de caserole şi ambalaje. Scot şi io tot felul de ruşini: borcan de sticlă, salată de murături, fructe. Fix invers decât la carte. Dar ce bune! Nici nu contează cât de bune, de fapt, ele oricum sunt minunate în ceasul acesta minunat. Un amestec neortodox şi infam şi, o, atât de hrănitor, atât de sănătos, leac curat! Leac pentru suflet, după cum arată râsetele pe feţele unsuroase şi dragi. Rânjesc cu firimituri la gură şi cu trei grupe alimentare îndesate în aceeaşi falcă, şi de mult n-am mai simţit aşa fericire (şi mărturisesc, mi-e poftă de şunca Alinei!)

Un telefon. Câteva vorbe. Apoi: „Trebuie să ieşim cu fluierul după ceilalţi. S-au astupat urmele”. Eu am terminat de mâncat, ies cu fluierul în gură (io am fluierul la suprafaţă, norocul meu!). Mă depărtez un pic de cabană (un pic, nu prea mult, ceaţa cea pufoasă e acum un perete zgrunţuros din jeturi de ace, să nu pierd cabana din ochi!). Uite-i! Vin! Uraaa! M-au auzit, Gheabă e nonplussed, Petrică optimist cu două rucsacuri în spate (de unde are atâta energie? ce trage pe nas omul acesta, nu aer ca noi toţi?), fetele imperturbabile, Tudor cu chitara în spinare (vai, pe frigul acesta cred că s-a dezacordat şi lacul de pe ea), Nicuşorul unicul, acum fără cuvintele la el, dar ce uşurare să-l văd, dacă Nicuşor e bine, totul e bine! Puiu într-o supremă bătălie cu el însuşi, fiecare pas o declaraţie de război, o capitulare şi o re-ofensivă în acelaşi timp (ce-i drept, înaintarea devenise nasoală rău).

„Gata, ăştia suntem toţi!” Să respire şi oamenii ăştia de la cabană uşuraţi că nu mai au oameni pe traseu. Gata, suntem toţi, să curgă ceaiul! Să curgă veselia, să curgă muzica, somnul, leneveala visătoare în dormitorul cu multe paturi suprapuse. Să curgă acordurile, folkul, versurile cu cărări, munte şi despărţiri, să treacă vinul pe sub masă şi să se schimbe priviri şi zâmbete şi romane de tăceri pe deasupra mesei.

Să încercăm să atingem vârful pe noapte, şi să ajungem până la gardul cabanei, şi apoi în jurul gardului, ce aventură! Mai mare satisfacţia aşa, că încerci imposibilul şi reuşeşti jumătate din el, nu-i aşa, Tavi, că aşa se nasc poveştile? Să ne planificăm din nou vârful, „la miezul nopţii, dacă se luminează afară, mergi?” „Daaa!” (Florine, pe cuvânt că mergeam dacă se lumina cerul!). Să ne resemnăm (ei, mai mult am respirat uşuraţi!) cu căldura cabanei, cu masajul, cu vinul, mai ia şi tu chitara, dă şi mie nişte palincă. „Fosa… vita aia de inspectoare … pentru juma de metru am făcut fosă la treizeci de metri de cabană … excavatorul … vita de inspectoare” (deh, revolta sinceră a unui cabanier gospodar în România cea negospodăroasă).

Am reuşit un munte micuţ, splendid a doua zi sub un soare orbitor, dar am reuşit muntele mare al comuniunii, al prieteniei. Am reuşit să ne regăsim noi, pe noi cei de acolo, fiecare cu nume, prenume şi buletin, şi pe noi, călătorii din orice vremuri. Să ne regăsim, cei din jurul fiecărei mese din fiecare cabană de pe fiecare munte sub toată zăpada şi toată ceaţa şi tot viscolul pământului! Am găsit faţa Giumalăului şi i-am găsit şi numele, inconfundabil.