“Un munte uşor, cu privelişti de vis!” N-am avut privelişti în Rodnei, lasă că o să am în Ciucaş. Să mă satur de spaţii libere, de alb strălucitor, de adâncimi şi orizonturi suprapuse. De stânci cât vezi cu ochii şi de nori fărâme-fărâme călătorind pe cer. Ce mai, norişori roz visează aspirantul, prima dată în viaţa lui în Ciucaş.

Ciucaş, după cum mi-a explicat mai târziu Călin, are o aşezare şi o poziţionare prielnică capriciilor şi contrastelor. Prea expus din trei direcţii, vizitat de curenţi şi vânturi, lovit de peste tot de fronturi atmosferice contradictorii, temperaturi conflictuale, e un veşnic câmp de bătălie meteorologică. Plin de surprize.

Hai, că n-a fost nicio surpriză. Prognoza zicea clar: ninsoare, vânt destul de puternic. De aia aspirantul a repus în drepturi ochelarii de schi şi cagula, decăzute odată cu primele zumzete de albine.  De aia a lăsat acasă polarul de schimb ca să facă loc pentru geaca de vânt în rucsac. Şi-a cumpărat şi hartă nouă, s-a uitat şi pe ea. Ştie cum arată pe hartă traseul, ştie şi din poze cam ce şi cum. Culmea Bratocea, trecem pe la vârful Ciucaş, ajungem la frontală la cabană. Simplu.

Nimeni dintre cei nouă care am pornit (restul trupei s-a dus prin Cheia) nu se gândeşte mai departe de un pic de efort de urcare, un pic de vânt, un pic de alburiu în poze, în loc de albastru. Cenuşiul pe care-l vede aspirantul la orizont, în nişte nori rostogoliţi şi bulgăriţi, ameninţător cum e, nu cadrează deloc cu aşteptările şi cu imaginea deja formată. Nu au cum să aibă legătură cu Ciucaşul cel uşor cu privelişti minunate. Ciucaşul nu are cum să fie cenuşiu!! (Ba, dacă îţi aduci aminte ce povestesc prietenii, care au mai fost, unii chiar de două ori, şi n-au reuşit să vadă nimic, că ba ploaie, ba ceaţă, ba zăpadă până la gât).

Şerpuirea prin pădure e scurtă, blândă şi înşelătoare ca nisipurile mişcătoare. Aspirantul se bucură ca un căţel scos la zăpadă, păşeşte cu încântare prin nămeţi, o ia înainte, e chemat să se întoarcă, uite nişte stânci frumoase, începe să se contureze chipul acestui munte, aspirantul tropăie de nerăbdare să ajungă în golul alpin. Doi oameni coboară, bună ziua, bună ziua, să vă pregătiţi de viscol sus pe platou, drum bun şi cărări cu soare (hm!).

Trecem pe lângă un releu hăulitor şi răcnitor ca un totem păgân, care cumva, în ciuda gălăgiei, nu prea e de speriat. O avea el ochi mari şi mici, guri căscate prin care scoate şuierături războinice, dar nu stârneşte decât ceva glume. Nimeni nu simte avertismentul şi premoniţia acestui străjer de fier, iar aspirantul se uită cu curiozitate la câteva vârtejuri de zăpadă ce se ridică sus, pe culme. Ia să facem nişte poze.

Aspirantul rămas în urmă galopează să ajungă trupa din urmă, şi din câteva tropăituri păşeşte în alt anotimp. Poate nu fizic neapărat, dar temperatura a căzut cu multe grade. Şi gălăgia a crescut, asurzitoare, năucitoare. Unde e liniştea, ce-i cu vântul ăsta turbat? Unde e zăpada, ce-aţi făcut cu ea? Ce-i cu gheaţa asta peste tot? Troienele astea din folii şi folii şi cristale vânturate ce sunt? Ia daţi telecomanda încoace, că aţi greşit canalul!

Trebuie să ne potcovim, musai. Şi repede, că după primul colţar încep degerăturile. Hai şi-al doilea, apoi fuga mâna în mănuşă. În jur, lumea se agită, îşi caută fiecare câte-o cornişă să stea un pic la adăpost de vânt. Ia să dau o mână de ajutor. Sau mai bine să-mi pun geaca de vânt? Mai bine dau o mână de ajutor. O să fie timp mai târziu de geacă.

Dacă aş fi ştiut că n-o să mai am când şi cum mai târziu… Dar nu ştiam, acolo, la adăpostul unei stânci, cum eram sigură (în mod greşit, evident!) că vom mai găsi şi altele, şi nu părea o prioritate. Acolo dă ajutor Florin, ia să mă duc eu dincolo. Alex se apleacă tare greu, ia să-i împletesc eu curelele, colţari clasici, minunaţi şi antici, dar cu inele şi fierătanii complicate… gata. Ce-ar mai fi? „Ai o pereche de mănuşi în plus?” Calculez în minte inventarul …” Ia de-aici”. Ce-ar mai fi? Alte mâini îngheţate care nu mai nimeresc verigi, să le nimeresc eu în locul lor, mie mi s-au încălzit mâinile (hai că nu-i chiar prost de tot materialul!) şi gata, fuga, pornim!

Pornim unde? Cred că în burta basului şi cu toba mare. Cred că într-o scenă de film cu ceva filatură de bumbac din secolul nouăşpe: ninsoare şi vacarm. Cred că cineva acolo sus a pornit mixerul în oala cu lapte şi vrea să ne facă smântână. Ne pulverizează bolduri pe faţă şi în ochi şi după gât. În câteva minute ochelarii de schi, nefixaţi cum trebuie, se umplu de o pojghiţă de gheaţă pe dinăuntru. Cu ei, bâjbâi într-un necunoscut roz. Fără ei, mă sablează oastea furioasă şi măruntă şi asurzitoare a boldurilor zburătoare.

Totuşi, încotro? Nimeni nu ştie, doar aplicaţia. Înaintăm ca orbeţii undeva, în ceva, unii după alţii, pe o cărare îngheţată, parcă de altă culoare decât zăpada îngheţată din jur. Totuşi, mixerul se opreşte din când în când, aluatul se lasă câte-un pic, câteva secunde, cât să intuim cam cum arată pe-acolo locurile. Par blânde, fără prăpăstii, fără colţi rânjiţi de stânci rele. Apoi iar se abate asupra sărmanelor noastre căpăţâni armata cea urlătoare de lame minuscule şi războinice, cu săbiuţele scoase şi năpădind peste tot (bat cu violenţă chiar şi prin fantele de aerisire de la ochelarii de schi). Mai vine câte-o lovitură perfidă dintr-o parte care ne ia pe toţi la rând pe sus şi ne mută cu câţiva paşi mai încolo. În fine, văd că mă urmăreşte aventura şi unde nu mă aştept, cred că iarna asta atrag viscolul, o să mă pomenesc cu el că mă loveşte în mijlocul unei traduceri, acasă, la birou, cu geamul închis, pe live-ul lui Puiu.

Dar să nu divagăm. Rămăsesem la aplicaţie. Minunată invenţie, trebuie să recunosc! Am eu hartă, dar nu o scot, că mi-o umflă vântul ca pe zmeu şi mă ridică cu tot cu ea. Aplicaţia aia e calmă şi profi în mijlocul furtunii, arată fără greş direcţia de mers. Uite un stâlp de marcaj, deci suntem în civilizaţie pe autostradă, gândeşte cu linişte aspirantul, care a păţit şi mai rău (de curând). Dacă ai un stâlp de marcaj, chiar şi fără aplicaţie, dar cu un fluier, poţi găsi drumul. Mai sunt ore bune de lumină, nu pare prea frig afară (asta când se opreşte mixerul), iar Bratocea e, cumva, primitoare în zvârcolirea asta a ei. Hai că stăm bine!

„Ne învârtim în cerc” zice careva.  Hm, un pic de curbă tre’ să fie, aşa zice traseul. Chiar cerc…. „În cel mai rău caz ajungem la maşini”. Nu ştiu, zău. De la ultimul stâlp ne-am încurcat un pic. Oare trebuie să mergem înainte sau înapoi? Mogâldeţele despuiate de culoare şi de identitate se agită prin aburul tăios şi şuierător, se adună la un loc capete cu glugi, se dă din mâini, se reface drumul înapoi la marcajul precedent, aplicaţia zice şi ea ceva, se pare, şi e categorică, drumul era bun, hai iar înainte, apoi dreapta printr-o covată (fereastră de cinci secunde să vedem covata). Uite alt stâlp. Aplicaţie, ai cuvântul din nou. Mai tare, că nu putem înnoda nici două gânduri ale noastre de atâta gălăgie.

Aspirantul îşi promite să cadă la pace cu aplicaţia, să-i facă cunoştinţă cu harta şi cu busola, să-şi ia înc-o grijă în plus, bateria de la telefon să fie tot timpul cu burta plină şi cafeaua băută. Deocamdată, însă, mănuşile sunt o urgenţă. Mănuşile din polar s-au făcut tablă rece. Mănuşile bune sunt în rucsac. Jale. Să dai rucsacul jos din spate e un pariu cu moartea. Rog pe Alex să-mi umble în rucsac. Scoate geaca de puf (mă uit cu durere la ea, ce bună ar fi fost! dar nu dau rucsacul jos din spate, să fie clar!),  caută dedesubt, mănuşile, aşa, ia-le pe astea ude, pune şi geaca înapoi…. Sigur, sunt sigură, pune-o înapoi, încă rezist!

Să-i dea Dumnezeu sănătate infinită şi cărări roz şi pufoase cui a inventat mănuşile de schi! Cât de mult ridică confortul o pereche de extremităţi calde! Gata, poate să atace hoarda cât o vrea cu acele ei şi cu răcnetele ei şi cu periile ei de sârmă! Mi-e cald la mâini (asta după etapele necesare de lipsa totală a degetelor, degete de vată, degete lipicioase, durere îndoitoare, durere înfiorătoare, fierbinţeală plăcută). Ce poate merge prost? Stâlpul de marcaj abia se vede la doi metri. Dar e acolo. „Astea din stânga au fost Ţiglăile Mari!”, glumeşte Max, dresorul aplicaţiei. Nu cred.

Eu cred că e Ineul. De fapt, cred că e Negoiul Unguresc. Nu, gata, ştiu! Piatra Singuratică! Acolo suntem. Pe oricare dintre ele. Pe fiecare din astea am făcut cunoştinţă cu oala cu lapte, sau cu batalioanele cu furculiţe minuscule ale viscolului, sau cu ambele. A-ce-laşi borş! Ce-aş scoate geaca de vânt. Furculiţele urlătoare încep să-mi bage frig în oase. Ne-am oprit. A murit aplicaţia! (ştiam eu! scoate capul triumfător un gând vechi şi urât, venit din vremuri negre, dar aspirantul îi dă una peste ceafă: taci, gând netrebnic şi negativ, există şi alte telefoane, există o baterie externă! Nu te poţi baza pe hartă pe o vreme ca asta. Acceptă aplicaţia şi gata! Îmbătrâneşti, aspirantule!).

S-a mai ridicat aburul, urmează o pantă uşor expusă, chiar unde stăm noi înşiraţi ca la un perete de execuţie e un pic de râpă, aş scoate geaca, dar n-am unde pune rucsacul. Ce somn îmi este! Şi nu-i chiar aşa de frig. Măcar un minut să aţipesc, până se deschide din nou aplicaţia. Un pic. Somnul urcă încet dar sigur, ca plumbul, ca opiul prin vene. Unde urcă Florin? Nu-mi pasă, trebuie să dorm, urgent. În dreapta trebuie să mergem, dar trebuie să traversăm văiuga cu pericol de avalanşă. Până atunci m-aş culca un pic. Nu-i frig deloc, şi toată liniştea lumii mi s-a îngrămădit ca o vată caldă în dosul ochelarilor de schi, în glugă, în creierul care se umple de scame şi tihnă călâie şi somn, odihnă vreau, nu-mi trebuie nimic, am îngheţat bocnă dau nu mi-e frig, zău! În schimb mi-e sooomn.. SOMN!!!!

SOMN! VALEU! Alarmă! Panică! Somnul înseamnă hipotermie! Să mă mişc (nu am unde, suntem şir pe pantă, şi stăm pe loc cu toţii). Să scot geaca! Nu e timp de asta! Şi aspirantul o ia pieptiş în sus pe pantă. Trebuie să scuture capcana asta de căldură şi somn, trebuie să simtă frigul şi viaţa. Unde-s degetele îngheţate, unde-i mărunta armată cu acele ei să spargă bula mortală a amorţirii? Armata a plecat, dar panta aproape verticală forţează sângele să circule şi alungă somnul otrăvitor. Gata, a trecut. Of!

Ia zi, mai stai fără haine pe tine, aspirantule, prin viscol? Numai hipotermie nu păţiseşi, îţi trebuia şi din asta în insectarul tău de „aşa nu”-uri. Sângele bubuie în vine pe panta cea abruptă cu zăpadă netăiată care scoate sufletul din mine şi-mi aduce viaţa înapoi. Creierul s-a înviorat. S-a pornit aplicaţia, deşi nu mai e nevoie. Aşa minunat e muntele, în câteva minute a oprit robinetul la saună şi a trimis roiul de săbiuţe urlătoare acasă la ele. Uite cărarea, se vede clar pe versantul de vis-a-vis, şi nici nu s-a întunecat. Vreo 15 minute, aud că mai avem. Gata, ne punem în mişcare, de-acum greul a trecut. Se văd stânci, o vale ameţitoare, blândă, minunată, largă cum mi-am dorit.

Pe versantul celălalt scot şi eu geaca şi o îmbrac. Oare de ce am mai scos-o? Cred că e un fel de a recunoaşte: „Am greşit!”. Sunt bucuroasă de ce mi-ai oferit până acum, Ciucaşule, lecţie, un pic de privelişte, acceptare.  Te plac, Ciucaşule, chiar dacă eşti zburlit şi ciufut. Te trec pe lista de locuri frumoase şi bune din lumea asta. Încă nu ştiu că mâine vom porni cu toţii tot pe ceaţă spre vârf, că va fi veselie şi poze, că ne vom întoarce şi răzgândi de câteva ori. Vom greşi traseul, vom da de o zonă periculoasă şi vom zice: E riscant, ne întoarcem altădată, vârful  nu e necesar şi nu pleacă de acolo.

Apoi se va ivi o călăuză de neunde, şi patru dintre noi vom merge totuşi spre vârful tău, Ciucaşule, ca să te privim în ochii tăi frumoşi, şi tu ne vei înţelege privirile pline de mirări şi la coborâre ne vei deschide brusc toate zările, cutia ta cu frumuseţi, platoul tău cu prăjituri împrăştiate neaşteptat ici şi colo, o râpă unde te aştepţi la un vârfuleţ şi un platou unde crezi că urmează o râpă, dinţi de balaur şi spinări de dinozaur şi degete groase de uriaş întinse spre cer! Mulţumim pentru prăjiturile măriei tale, dar şi pentru viscolul sălbatic care poate ne-a învăţat pe toţi ceva şi care ne-a adăugat oricum încă o amintire de neuitat să avem de depănat la bătrâneţe! (Irina Rusu)

Ce înseamnă o sută de metri? Pe întuneric, nu ştii. Depinde în ce o măsori: în minute, în kile de transpiraţie, în veşnicii, în bătăi de inimă, în pixeli pe un ecran de aplicaţie…

O tură simplă, prea simplă, gândeam eu, faţă de nebuniile din anii trecuţi, o tură în care vrem mai degrabă să încercăm ceva echipament nou: care un sac nou de dormit, care o geacă, care un telefon. Şi bineînţeles, marea senzaţie, rachetele de zăpadă, fără de care ni s-a zis că acum, în Rodnei, în şaua Curăţel şi la Ineu, nu avem ce căuta (Ioji de la Salvamont).

Aceste noutăţi clămpănitoare din plastic, când le-am scos din cutie, mi s-au părut mari, foarte mari, grele şi complicate. Le-am pipăit, am tras ici de o manetuţă, acolo de un fier (care nu s-a mişcat), uite şi o chingă… hai să întrebăm netu’. Două filmuleţe şi jumătate de oră de pipăială mai târziu, jucăria Kinder era scotocită şi scuturată de toate secretele. Mi-a mai luat o juma de oră să le prind pe rucsac.  Puţin visam eu că o zi mai târziu am să le pun şi am să le scot de pe rucsac în picioare şi de pe picioare iar în rucsac şi apoi iar în picioare, rapid, pe întuneric, prin zăpadă, o a doua natură. Ce nu te învaţă nevoia!

Am pornit cu o oră întârziere de acasă, şi încă câteva opriri pe la benzinării şi restaurant, apoi cel puţin o oră cu binevoitorul Ioji, şi aşa am pornit în traseu pe la trei după amiaza.

Ioji, salvamontist al Rodnei şi rezident în Valea Vinului, ne-a blindat de informaţii şi detalii şi puncte de reper şi variante şi planuri B şi C şi D şi ceai şi biscuiţi. După vreo zece minute eu, una, l-am pierdut. Las’ că sunt atenţi ceilalţi. Am reţinut că pe traseul de vară. Să o mai reţin şi pe asta cu grămezile de lemne. Şi spre Ineu, când se îndulceşte panta, o luăm pe dreapta pe curbă de nivel. „Sau cum zicem noi, de-a coasta.” Şi noi zicem la fel, gândesc eu, şi între timp Ioji deja a ajuns cu indicaţiile la ziua a treia „dacă e ceaţă n-are rost să coborâţi pe Chişa (ce-o fi aia), să vedeţi tot pădure şi atât”. Ziua a treia e prea departe. Ziua întâi e la jumătate, e timpul să mergem. Singurul „desculţ” dintre noi primeşte cu împrumut rachetele lui Ioji, ceea ce toarnă un pic de gaz în lampa speranţei noastre. Să mergem, deci, spre refugiul Curăţel, să vedem dacă mai e cum îl ştiu de acum patru ani.

Tot începutul e aşa: traseul blând, ninge pudrat, nu e ger, cartea poştală e toată acolo. E veselie, aplicaţiile merg, articulaţiile merg, ba merg şi limbile. Merg şi limbile la ceas, dar pe alea cine să le bage în seamă!? Avem în jur ţurţuri imenşi şi mici cascade albastre de gheaţă, pete ţipătoare de sulf pe nişte stânci mohorâte, uite şi o punte, acum patru ani nu era! Zdravănă, cu marcaj clar, ne fură de pe drumul forestier în sus, către culme, şi nu mai băgăm în seamă un drumeag ascuns către stânga, traseul de vară. 

Florin destupă cu glas tare nerăbdarea tuturor: „Eu pun rachetele”. Nu e nevoie, dar e bine să ne obişnuim cu ele. Clanţ, clanţ! Mandibula rachetei muşcă hotărât, unde pui piciorul, acolo rămâne. Încă n-avem zăpadă aşa de adâncă, dar deocamdată e uşor şi distractiv, mai uşor decât credeam. „Vezi să nu păşeşti înapoi!!!” Prea târziu!

Numa’ nu da înapoi! Prima căzătură dintr-un şir luuuuuung, şi ce greu te ridici cu ele! Hai, aspirantule, gândeşte. Ca la schi? Nuuu, nu merge, rachetele sunt prinse doar în vârful piciorului. Mă rostogolesc pe spate, apoi în genunchi, dau să mă ridic, mă proptesc într-o mână şi mâna intră în zăpadă până la rădăcina nasului. Vai!

Cu chiu şi vai mă ridic, mă stabilizez ca un luptător de sumo care încasează un tsunami. Dacă oamenii pe lumea asta pot s-o facă, pot şi eu! Unii dintre noi se descurcă de minune, alţii se văicăresc uşurel. Cineva şi-a dat jos rachetele după doar o sută de metri „Sunt incomode, le pun când chiar e nevoie”. 

Locul mi-e cunoscut, îmi vorbeşte chiar dacă ne-am văzut doar o singură dată, demult, acum patru ani, tot într-o iarnă. Îmi arată imagini cunoscute, sau mă înşel eu? Ajungem la o intersecţie, din drumul acesta clar şi categoric se desprinde în stânga, abruptă, o pantă. Înclinaţia, direcţia, culoarea e cea corectă, îmi şopteşte amintirea, şi fără să ştiu prea bine, plec în recunoaştere pe poteca asta ademenitoare. Numai câţiva paşi lăsaţi-mă să merg, şi mă întorc. Şi încă câţiva, şopteşte amintirea, ăsta-i drumul, drumul de data trecută. Poate văd un marcaj. Poate pe copacul ăsta? Sunt atât de plini de zăpadă, nu se vede nimic.

Ceilalţi mă strigă. Strig şi eu, că mă întorc acuş, cred că drumul acesta e bun, şi continui să urc pe el. Altă bifurcaţie de poteci, şi amintirea mă cheamă tot spre dreapta, ştiu, ştiu, îmi amintesc bine, aşa era, ieşeam din pădure aici, ieşeam sus în creastă şi făceam stânga în ac de păr… trebuie să mă opresc.

Ceilalţi mă ajung din urmă. „Nu poţi să pleci aşa, fără să spui, fără să ne sfătuim, fără să ne aştepţi!” Dar eu voiam să mă întorc, doar să explorez.. nu mai zic nimic, aşa e. „Max, nu-ţi aminteşti locul acesta?” pledez eu. Panta mă priveşte cu reproş, n-am încredere în ea, se simte trădată. „Nu-mi amintesc deloc, mai nimic. Plus de asta, aplicaţia zice că am ieşit de pe orice traseu şi mergem în direcţie opusă refugiului.” Normal, dacă cotim brusc în creastă spre stânga. De fapt e direcţia bună, zice panta, zice amintirea. „Eşti sigură că ai mai fost aici, că ăsta e drumul?”

Of, nu, sigură nu sunt, amintirea e clară, îngroşată cu markerul şi în culori, dar totuşi o amintire. Când a scăzut lumina aşa? Măcar un sfert de oră să mai fi avut, câţiva paşi până în creastă…

„Mergem după aplicaţie.” Asta înseamnă să coborâm vreo sută de metri înapoi şi să urcăm pe o cărare în oglindă cu asta, care merge spre stânga. Clefăim cu hărnicie zăpada de-acum mare, eu clefăi şi ceva dezamăgire tăcută. Mai întorc o dată capul, pe acolo am fost data trecută, sigur!! … Probabil..!?

Câteva gânduri au fost de-ajuns, şi s-a stins lumina. Dintr-o dată e întuneric beznă, am dat de o intrare într-o mină care arată ca o găoace spartă de ou, şi cărarea se opreşte aici. E vremea frontalei. E vremea scenariilor negre. În pădure, pe întuneric, pierduţi, fără cărare, fără marcaj. Hai, că nu-i rău totuşi, avem urmele pe care am venit. Nu e frig, şi asta e bine. Ce facem? Ce zice aplicaţia? Trei perechi de ochi se apleacă asupra telefonului, trei mâini se întind în aceeaşi direcţie. Nici n-am nevoie să mă uit, ştiu harta. Aia e direcţia refugiului. Dar direcţia nu înseamnă cărare.

Ceilalţi discută. Nu ştiu ce. Florin o porneşte în sus prin pădure. O fi bună direcţia, o fi rea? Nu contează, ne mişcăm. Mai întâi să pornim măgăoaia, şi după aia o îndreptăm pe calea corectă. Flori caută o potecă mai puţin pieptişă. Nu găseşte. Hai, aspirantule, târâş pe coate în sus, şi pe genunchi, vezi să nu te înnozi în ramuri, după vreo sută de metri ne e clar: jos rachetele!

Fără ele e mult mai uşor. Mai uşor de mers, dar unde? Unii zic în sus, alţii zic în jos. Hotărâm să urmăm planul iniţial (traseul de vară) şi ce zice aplicaţia. Adică în jos, că poate dă Dumnezeu şi-l găsim pe traseul ăsta de vară, care ne-a abandonat nici nu ştim când. Şi ne adâncim pe pantă în jos, în noapte şi în pădurea cea necunoscută şi atât de blândă! Hai, aspirantule, înghite-ţi dezamăgirea. A fost hotărârea corectă, amintirea e veche, pe când aplicaţia e sigură.  E mai bine aşa, ceilalţi au început s-o dea pe glume, acţiunea i-a înviorat, e bine. Uite, au ajuns la o cărare largă, spre stânga. Ne punem rachetele iar. Oare le poţi pune pe întuneric, ia vezi? Deja sunt prinse de bocanci, rucsacul e în spate, doar o mănuşă se încăpăţânează… hai.

Suntem pe traseul de vară, cică. În întunericul acesta, putem fi şi pe Lutu Roşu la noi, în Ceahlău, că tot atâta îmi dau seama. Florin e primul, taie la zăpadă, încântat de rachete şi de plutirea pe deasupra zăpezii. Întunericul e iar cald şi blând, ninge uşor, traseul e prietenos, iaca ieşim în golul alpin.

Cred. Un lapte cenuşiu tulbură noaptea. Se vede doar cocoaşa un pic mai albă a pantei, şi câteva pete. „Astea sunt grămezile de lemne, oare?”. Nişte cuşme pufoase şi albe, dedesubt ceva, poate lemn, poate piatră, poate un chioşc de ziare, poate un sens giratoriu … Trebuie să facem dreapta în sus imediat după a doua grămadă. Io nici de prima nu sunt sigură, dar Florin a pornit deja, Max dă şi el din mâini, arată ceva, vorbesc, hotărăsc.

Acu-i acu! Pieptişul pieptişului, prin zăpada zăpezilor. Max trece primul, apoi zic eu „Lasă-mă şi pe mine când oboseşti!” După câteva minute, îmi vine rândul să deschid poteca.

Fac trei paşi, cinci. Nu-i adevărat, nu pot să cred! E imposibil. „Aşa adâncă a fost zăpada tot drumul?” „Da”. Oameni buni, cât de greu e! Fiecare picior ridică câte-o emisferă întreagă a Pământului. Ochii caută făgaşul corect, un mic dezechilibru, un centimetru înapoi, şi gândacul cade întors pe spate şi neputincios! Urmează coregrafia icnită a ridicării în picioare (numai nu mai da înapoi!), apoi iar cu paşi de elefant greoi, bătrân şi cu răsuflarea scurtată. „Mai trec eu?” zice Flori. Hai!

După vreo zece minute schimbăm iar, trece din nou Florin primul. El merge vioi, nu ştiu, zău, cum face. Mă uit cu invidie cum se măreşte distanţa, apoi mi se pare nedrept, doar unul dintre noi să se chinuiască? Unul acesta întreabă: „Cât zice aplicaţia că mai avem până pe creastă? Cum 400 de metri? Am urcat doar o sută de metri??!” Cum adică, o sută de metri diferenţă de nivel?

Ai vrea tu, aspirantule! O sută de metri distanţă liniară. Ce greu s-a făcut rucsacul! Şi o durere de stomac mă îndoaie de mijloc. Mă ustură ochii, oare e de la puiul ăsta de viscol, sau o fi ceva sărat? Şi racheta dreaptă de ce clămpăneşte aşa? Of, trebuie să tragem cu toţii la căruţa asta! La căruţa asta numită bucata până la răscruce. Că după aia e mers pe creastă, o să fie zăpadă uriaşă, dar nu mai e pantă măcar. „Mai lasă-mă şi pe mine să tai!”

Cu paşi mici. Nu te gândi la viteză, nici la încetineală. Un om, un crez, o misiune: să tai această potecă pentru prietenii din spate. Atât. Şi încearcă să nu cazi. Respiră ca la stadion, controlat. Cu paşi mici. Totul e bine, făgaşul e bun, trece pe lângă bradul acela mare, uite şi marcajul pe brad. Se strică poteca aici, nişte denivelări, caută pista cea mai bună. Ai de traversat izvorul, pe unde o fi mai bine? Priveşte o clipă, trage-ţi răsuflarea. Priveşte împrejur, la liniile cenuşii, alburii, negre care compun acum tot universul. Şi prietenii din urmă, de fapt ei compun tot universul! Hai, ridică încă o dată emisfera vestică, apoi pe cea estică trebuie s-o treci peste izvor, încearcă să nu cazi! Câţiva paşi abrupţi, poate cineva să-mi ia câteva minute turnul Eiffel din rucsac? Nu poate să fie altceva decât un turn de fier, care să atârne aşa de greu!!  Hai, încă un pic, creasta tre’ să fie după brazii ăia! „Încă 300 metri şi ajungem în creastă!”

Dau doi centimetri înapoi. Şi cad. Doar o sută de metri am înaintat? De fapt, aproape o sută, dacă e să calculăm corect. Hai, aspirantule, întoarce-te pe genunchi cu tot universul în spinare. Acum băţul, înfige băţul, aşa, şi ţine-te de el, gâfâie câteva secunde, ai voie. Acu un picior. Hai, ridică-te! Ridică-te, că poţi! Nu se poate, doar o sută de metri! Şi câte tone de efort! Şi câţi kilometri de stadion! Şi câte hectare de gânduri! Trei lungimi de coardă de ezitări şi încă trei de hotărâri! O sută de veşnicii, nu de metri! Of! Nu mai trece nimeni în faţă, până sus!

Daţi-vă, că vin! S-a enervat aspirantul, i se zbate vena, a aruncat emisfere, chintale, turnuri şi sarea din ochi şi alte forme de balast. E limpede, înainte să mergi ţi-a rămas! Hai, ce-i o sută de metri, până la urmă? Ai urcat nu una, DOUĂ! Primele două sunt mai grele! Dă, Doamne, să nu greşim direcţia. Mergem prin noapte de câteva ore, dar suntem pe potecă. Dă, Doamne, să nu pornească zăpada în jos la vale (Ioji zicea că zăpada e stabilă în weekendul ăsta).

Refugiul, pe care o vreme crezusem că n-o să-l mai văd, dansează din nou ademenitor din amintire prin faţa motivaţiei mele. E atât de frumos, atâta magie în noaptea asta lăptoasă, cu zăpadă viscolită, iar promisiunea unui refugiu de lemn pe creasta selenară e cel mai frumos lucru. Nu mai contează junghiul din plex şi zăpada care se clădeşte în glugă şi după gât, maşina de mâncat sute de metri merge sacadat, stângul-dreptul, şi gata, dintr-o dată, terenul se îndreaptă, copacii dispar, zăpada devine tare şi îngheţată şi viscolită, cel puţin cât se vede în cercul lanternei.

Creasta! Mai departe nu ştim ce e, nu vedem nimic. Dar amintirea m-a iertat şi-mi vorbeşte din nou, mă strigă refugiul la el, nu-l văd dar ştiu sigur încotro este, mă afund fără ezitare în întunericul fără alte linii decât bulina de lumină a lanternei. Urc o mică cocoaşă şi simt că am ajuns, deşi nu văd nimic. Mă opresc, eu până aici am avut de mers. Treceţi în faţă, eu am o vorbă de vorbit cu acest loc pustiu şi blând, nişte amintiri de depănat, nişte bucurie de tăcut.

Abia când cobor în căldarea refugiului îmi dau seama cât de groasă e zăpada, cred că trece de un metru. Fără rachete…. Marginea căldării au prăbuşit-o prietenii mei de-a derdeluşul pe fund la vale, iar refugiul, negru şi tăcut, parcă zice: hai, gata, mă arăt vouă, că m-aţi câştigat şi mă meritaţi. Apropos, cărarea ta era bună, era traseul de iarnă, ajungeai la mine oricum.

Oricum, aici am fost tot timpul. Oricum, o să staţi cât şi pentru data  trecută, când n-aţi stat cu mine de vorbă, pentru că mâine vă aşteaptă un lapte gros (nu ăla din copilărie) de n-o să vă vedeţi mănuşa, dacă o scăpaţi pe jos. Am o oală imensă cu lapte opac pregătită special pentru voi.

Mâine n-o să ajungeţi la niciun Ineu, n-o să treceţi mai departe de izvor, că o să vă treziţi suspendaţi în nimic, nici în cer, nici pe pământ. O să-mi ascultaţi două nopţi la rând vorbele, oftatul şi bătrâneţile care-mi troznesc la rafalele de viscol, poveştile pe care le spun zăbrelele mele ruginite, o să-mi cunoaşteţi micii locuitori şi o să exclamaţi la surprizele pe care vi le-am pregătit la etaj, o să vă certaţi şi o să vă enervaţi, şi eu o să vă oblig să staţi aici împreună şi să vă veseliţi, până la urmă, să vă iertaţi şi să învăţaţi că nu vă trebuie mai mult ca să fiţi fericiţi, decât un refugiu, viscol pe creastă, focul în sobă (da, am şi din aia!) şi că vă aveţi unul pe altul şi asta e cel mai de preţ lucru. (Irina Rusu)

Acele Morarului! Deopotrivă victorie şi înfrângere pentru mine. Acum, după o săptămână şi, parcă mai degrabă spre victorie. Dar atunci am simţit că mi-a fost frică. Fraţilor, dar ce frică!

Măcar m-am aşteptat la asta. La ce nu m-am aşteptat, a fost cât de SUS sunt Acele şi cât de mult e de urcat până la ele, mai mult decât un Ceahlău întreg urcat pe la Duruitoarea. Nush’ la ce te aşteptai, aspirantule. Când ai luat tu totul în rucsac, să nu dai la nimeni, să cari tu, că poţi tu. Până am ieşit în golul alpin încă nu-mi reglasem respiraţia. Când ne-am abătut din Valea Cerbului în dreapta, în ac de păr, pe Brâna Mare a Morarului, am zis: de-acu e uşor, mers pe brână, echilibru să fie.

Echilibru a fost, nu zic nu. Şi urcuş, ca să vezi! Şi privelişti, dacă poţi să vezi, da’ ochii te ustură şi-s injectaţi şi îţi picură transpiraţia ca de pe umbrelă. Hm, gata brâna? Gata, slavă Domnului! Am terminat cu brâna, acum mai avem de urcat câteva pieptişuri, prin jnepeni înalţi, cărare nu-i, o ia fiecare pe unde crede că-i mai bine, important e în sus. Aproape vertical, cel puţin jumătate de oră. „Nu mai pot. Pur şi simplu nu mai pot! Nu pot să respir. Îmi pare rău că-ţi fac asta, dar ia şi tu coarda un pic!”.

...continue reading →

“Pe mine mă enervează turele prea în detaliu planificate, şi care se desfăşoară, culmea, conform planului” zicea Tavi cu câteva zile înainte, şi eu răspundeam:

„Să ştii că şi mie îmi place neprevăzutul. Mai ales că nu prea iese nimic pe lumea asta conform planului”.

Şi nu minţeam. Ce bine că n-am minţit! Ce bine că, verbalizând acest lucru, mi l-am însuşit mai mult, l-am reprimit la mine, i-am reconfirmat locul de cinste la curtea crezurilor mele. Cine ar fi ştiut cât de repede va veni testul!

Ziua Acelor Morarului! Ani de zile visată şi pregătită. Probabil că nu e acţiune sau vorbă din acea zi despre care să nu existe cel puţin două păreri. Oricare din acţiuni sau vorbe a fost bună, sau extraordinar de proastă, sau justificată sau o iresponsabilitate, depinde pe cine întrebi. Şi când.

Un lucru e clar: dacă îmbrăţişezi neprevăzutul de la început, puţine se pot întâmpla care să nu-ţi placă. Bine, aici depinde şi de experienţă şi de circumstanţe şi de cei cu care eşti. Dar este o preconfigurare a minţii care ajută.

...continue reading →