“Un munte uşor, cu privelişti de vis!” N-am avut privelişti în Rodnei, lasă că o să am în Ciucaş. Să mă satur de spaţii libere, de alb strălucitor, de adâncimi şi orizonturi suprapuse. De stânci cât vezi cu ochii şi de nori fărâme-fărâme călătorind pe cer. Ce mai, norişori roz visează aspirantul, prima dată în viaţa lui în Ciucaş.

Ciucaş, după cum mi-a explicat mai târziu Călin, are o aşezare şi o poziţionare prielnică capriciilor şi contrastelor. Prea expus din trei direcţii, vizitat de curenţi şi vânturi, lovit de peste tot de fronturi atmosferice contradictorii, temperaturi conflictuale, e un veşnic câmp de bătălie meteorologică. Plin de surprize.

Hai, că n-a fost nicio surpriză. Prognoza zicea clar: ninsoare, vânt destul de puternic. De aia aspirantul a repus în drepturi ochelarii de schi şi cagula, decăzute odată cu primele zumzete de albine.  De aia a lăsat acasă polarul de schimb ca să facă loc pentru geaca de vânt în rucsac. Şi-a cumpărat şi hartă nouă, s-a uitat şi pe ea. Ştie cum arată pe hartă traseul, ştie şi din poze cam ce şi cum. Culmea Bratocea, trecem pe la vârful Ciucaş, ajungem la frontală la cabană. Simplu.

Nimeni dintre cei nouă care am pornit (restul trupei s-a dus prin Cheia) nu se gândeşte mai departe de un pic de efort de urcare, un pic de vânt, un pic de alburiu în poze, în loc de albastru. Cenuşiul pe care-l vede aspirantul la orizont, în nişte nori rostogoliţi şi bulgăriţi, ameninţător cum e, nu cadrează deloc cu aşteptările şi cu imaginea deja formată. Nu au cum să aibă legătură cu Ciucaşul cel uşor cu privelişti minunate. Ciucaşul nu are cum să fie cenuşiu!! (Ba, dacă îţi aduci aminte ce povestesc prietenii, care au mai fost, unii chiar de două ori, şi n-au reuşit să vadă nimic, că ba ploaie, ba ceaţă, ba zăpadă până la gât).

Şerpuirea prin pădure e scurtă, blândă şi înşelătoare ca nisipurile mişcătoare. Aspirantul se bucură ca un căţel scos la zăpadă, păşeşte cu încântare prin nămeţi, o ia înainte, e chemat să se întoarcă, uite nişte stânci frumoase, începe să se contureze chipul acestui munte, aspirantul tropăie de nerăbdare să ajungă în golul alpin. Doi oameni coboară, bună ziua, bună ziua, să vă pregătiţi de viscol sus pe platou, drum bun şi cărări cu soare (hm!).

Trecem pe lângă un releu hăulitor şi răcnitor ca un totem păgân, care cumva, în ciuda gălăgiei, nu prea e de speriat. O avea el ochi mari şi mici, guri căscate prin care scoate şuierături războinice, dar nu stârneşte decât ceva glume. Nimeni nu simte avertismentul şi premoniţia acestui străjer de fier, iar aspirantul se uită cu curiozitate la câteva vârtejuri de zăpadă ce se ridică sus, pe culme. Ia să facem nişte poze.

Aspirantul rămas în urmă galopează să ajungă trupa din urmă, şi din câteva tropăituri păşeşte în alt anotimp. Poate nu fizic neapărat, dar temperatura a căzut cu multe grade. Şi gălăgia a crescut, asurzitoare, năucitoare. Unde e liniştea, ce-i cu vântul ăsta turbat? Unde e zăpada, ce-aţi făcut cu ea? Ce-i cu gheaţa asta peste tot? Troienele astea din folii şi folii şi cristale vânturate ce sunt? Ia daţi telecomanda încoace, că aţi greşit canalul!

Trebuie să ne potcovim, musai. Şi repede, că după primul colţar încep degerăturile. Hai şi-al doilea, apoi fuga mâna în mănuşă. În jur, lumea se agită, îşi caută fiecare câte-o cornişă să stea un pic la adăpost de vânt. Ia să dau o mână de ajutor. Sau mai bine să-mi pun geaca de vânt? Mai bine dau o mână de ajutor. O să fie timp mai târziu de geacă.

Dacă aş fi ştiut că n-o să mai am când şi cum mai târziu… Dar nu ştiam, acolo, la adăpostul unei stânci, cum eram sigură (în mod greşit, evident!) că vom mai găsi şi altele, şi nu părea o prioritate. Acolo dă ajutor Florin, ia să mă duc eu dincolo. Alex se apleacă tare greu, ia să-i împletesc eu curelele, colţari clasici, minunaţi şi antici, dar cu inele şi fierătanii complicate… gata. Ce-ar mai fi? „Ai o pereche de mănuşi în plus?” Calculez în minte inventarul …” Ia de-aici”. Ce-ar mai fi? Alte mâini îngheţate care nu mai nimeresc verigi, să le nimeresc eu în locul lor, mie mi s-au încălzit mâinile (hai că nu-i chiar prost de tot materialul!) şi gata, fuga, pornim!

Pornim unde? Cred că în burta basului şi cu toba mare. Cred că într-o scenă de film cu ceva filatură de bumbac din secolul nouăşpe: ninsoare şi vacarm. Cred că cineva acolo sus a pornit mixerul în oala cu lapte şi vrea să ne facă smântână. Ne pulverizează bolduri pe faţă şi în ochi şi după gât. În câteva minute ochelarii de schi, nefixaţi cum trebuie, se umplu de o pojghiţă de gheaţă pe dinăuntru. Cu ei, bâjbâi într-un necunoscut roz. Fără ei, mă sablează oastea furioasă şi măruntă şi asurzitoare a boldurilor zburătoare.

Totuşi, încotro? Nimeni nu ştie, doar aplicaţia. Înaintăm ca orbeţii undeva, în ceva, unii după alţii, pe o cărare îngheţată, parcă de altă culoare decât zăpada îngheţată din jur. Totuşi, mixerul se opreşte din când în când, aluatul se lasă câte-un pic, câteva secunde, cât să intuim cam cum arată pe-acolo locurile. Par blânde, fără prăpăstii, fără colţi rânjiţi de stânci rele. Apoi iar se abate asupra sărmanelor noastre căpăţâni armata cea urlătoare de lame minuscule şi războinice, cu săbiuţele scoase şi năpădind peste tot (bat cu violenţă chiar şi prin fantele de aerisire de la ochelarii de schi). Mai vine câte-o lovitură perfidă dintr-o parte care ne ia pe toţi la rând pe sus şi ne mută cu câţiva paşi mai încolo. În fine, văd că mă urmăreşte aventura şi unde nu mă aştept, cred că iarna asta atrag viscolul, o să mă pomenesc cu el că mă loveşte în mijlocul unei traduceri, acasă, la birou, cu geamul închis, pe live-ul lui Puiu.

Dar să nu divagăm. Rămăsesem la aplicaţie. Minunată invenţie, trebuie să recunosc! Am eu hartă, dar nu o scot, că mi-o umflă vântul ca pe zmeu şi mă ridică cu tot cu ea. Aplicaţia aia e calmă şi profi în mijlocul furtunii, arată fără greş direcţia de mers. Uite un stâlp de marcaj, deci suntem în civilizaţie pe autostradă, gândeşte cu linişte aspirantul, care a păţit şi mai rău (de curând). Dacă ai un stâlp de marcaj, chiar şi fără aplicaţie, dar cu un fluier, poţi găsi drumul. Mai sunt ore bune de lumină, nu pare prea frig afară (asta când se opreşte mixerul), iar Bratocea e, cumva, primitoare în zvârcolirea asta a ei. Hai că stăm bine!

„Ne învârtim în cerc” zice careva.  Hm, un pic de curbă tre’ să fie, aşa zice traseul. Chiar cerc…. „În cel mai rău caz ajungem la maşini”. Nu ştiu, zău. De la ultimul stâlp ne-am încurcat un pic. Oare trebuie să mergem înainte sau înapoi? Mogâldeţele despuiate de culoare şi de identitate se agită prin aburul tăios şi şuierător, se adună la un loc capete cu glugi, se dă din mâini, se reface drumul înapoi la marcajul precedent, aplicaţia zice şi ea ceva, se pare, şi e categorică, drumul era bun, hai iar înainte, apoi dreapta printr-o covată (fereastră de cinci secunde să vedem covata). Uite alt stâlp. Aplicaţie, ai cuvântul din nou. Mai tare, că nu putem înnoda nici două gânduri ale noastre de atâta gălăgie.

Aspirantul îşi promite să cadă la pace cu aplicaţia, să-i facă cunoştinţă cu harta şi cu busola, să-şi ia înc-o grijă în plus, bateria de la telefon să fie tot timpul cu burta plină şi cafeaua băută. Deocamdată, însă, mănuşile sunt o urgenţă. Mănuşile din polar s-au făcut tablă rece. Mănuşile bune sunt în rucsac. Jale. Să dai rucsacul jos din spate e un pariu cu moartea. Rog pe Alex să-mi umble în rucsac. Scoate geaca de puf (mă uit cu durere la ea, ce bună ar fi fost! dar nu dau rucsacul jos din spate, să fie clar!),  caută dedesubt, mănuşile, aşa, ia-le pe astea ude, pune şi geaca înapoi…. Sigur, sunt sigură, pune-o înapoi, încă rezist!

Să-i dea Dumnezeu sănătate infinită şi cărări roz şi pufoase cui a inventat mănuşile de schi! Cât de mult ridică confortul o pereche de extremităţi calde! Gata, poate să atace hoarda cât o vrea cu acele ei şi cu răcnetele ei şi cu periile ei de sârmă! Mi-e cald la mâini (asta după etapele necesare de lipsa totală a degetelor, degete de vată, degete lipicioase, durere îndoitoare, durere înfiorătoare, fierbinţeală plăcută). Ce poate merge prost? Stâlpul de marcaj abia se vede la doi metri. Dar e acolo. „Astea din stânga au fost Ţiglăile Mari!”, glumeşte Max, dresorul aplicaţiei. Nu cred.

Eu cred că e Ineul. De fapt, cred că e Negoiul Unguresc. Nu, gata, ştiu! Piatra Singuratică! Acolo suntem. Pe oricare dintre ele. Pe fiecare din astea am făcut cunoştinţă cu oala cu lapte, sau cu batalioanele cu furculiţe minuscule ale viscolului, sau cu ambele. A-ce-laşi borş! Ce-aş scoate geaca de vânt. Furculiţele urlătoare încep să-mi bage frig în oase. Ne-am oprit. A murit aplicaţia! (ştiam eu! scoate capul triumfător un gând vechi şi urât, venit din vremuri negre, dar aspirantul îi dă una peste ceafă: taci, gând netrebnic şi negativ, există şi alte telefoane, există o baterie externă! Nu te poţi baza pe hartă pe o vreme ca asta. Acceptă aplicaţia şi gata! Îmbătrâneşti, aspirantule!).

S-a mai ridicat aburul, urmează o pantă uşor expusă, chiar unde stăm noi înşiraţi ca la un perete de execuţie e un pic de râpă, aş scoate geaca, dar n-am unde pune rucsacul. Ce somn îmi este! Şi nu-i chiar aşa de frig. Măcar un minut să aţipesc, până se deschide din nou aplicaţia. Un pic. Somnul urcă încet dar sigur, ca plumbul, ca opiul prin vene. Unde urcă Florin? Nu-mi pasă, trebuie să dorm, urgent. În dreapta trebuie să mergem, dar trebuie să traversăm văiuga cu pericol de avalanşă. Până atunci m-aş culca un pic. Nu-i frig deloc, şi toată liniştea lumii mi s-a îngrămădit ca o vată caldă în dosul ochelarilor de schi, în glugă, în creierul care se umple de scame şi tihnă călâie şi somn, odihnă vreau, nu-mi trebuie nimic, am îngheţat bocnă dau nu mi-e frig, zău! În schimb mi-e sooomn.. SOMN!!!!

SOMN! VALEU! Alarmă! Panică! Somnul înseamnă hipotermie! Să mă mişc (nu am unde, suntem şir pe pantă, şi stăm pe loc cu toţii). Să scot geaca! Nu e timp de asta! Şi aspirantul o ia pieptiş în sus pe pantă. Trebuie să scuture capcana asta de căldură şi somn, trebuie să simtă frigul şi viaţa. Unde-s degetele îngheţate, unde-i mărunta armată cu acele ei să spargă bula mortală a amorţirii? Armata a plecat, dar panta aproape verticală forţează sângele să circule şi alungă somnul otrăvitor. Gata, a trecut. Of!

Ia zi, mai stai fără haine pe tine, aspirantule, prin viscol? Numai hipotermie nu păţiseşi, îţi trebuia şi din asta în insectarul tău de „aşa nu”-uri. Sângele bubuie în vine pe panta cea abruptă cu zăpadă netăiată care scoate sufletul din mine şi-mi aduce viaţa înapoi. Creierul s-a înviorat. S-a pornit aplicaţia, deşi nu mai e nevoie. Aşa minunat e muntele, în câteva minute a oprit robinetul la saună şi a trimis roiul de săbiuţe urlătoare acasă la ele. Uite cărarea, se vede clar pe versantul de vis-a-vis, şi nici nu s-a întunecat. Vreo 15 minute, aud că mai avem. Gata, ne punem în mişcare, de-acum greul a trecut. Se văd stânci, o vale ameţitoare, blândă, minunată, largă cum mi-am dorit.

Pe versantul celălalt scot şi eu geaca şi o îmbrac. Oare de ce am mai scos-o? Cred că e un fel de a recunoaşte: „Am greşit!”. Sunt bucuroasă de ce mi-ai oferit până acum, Ciucaşule, lecţie, un pic de privelişte, acceptare.  Te plac, Ciucaşule, chiar dacă eşti zburlit şi ciufut. Te trec pe lista de locuri frumoase şi bune din lumea asta. Încă nu ştiu că mâine vom porni cu toţii tot pe ceaţă spre vârf, că va fi veselie şi poze, că ne vom întoarce şi răzgândi de câteva ori. Vom greşi traseul, vom da de o zonă periculoasă şi vom zice: E riscant, ne întoarcem altădată, vârful  nu e necesar şi nu pleacă de acolo.

Apoi se va ivi o călăuză de neunde, şi patru dintre noi vom merge totuşi spre vârful tău, Ciucaşule, ca să te privim în ochii tăi frumoşi, şi tu ne vei înţelege privirile pline de mirări şi la coborâre ne vei deschide brusc toate zările, cutia ta cu frumuseţi, platoul tău cu prăjituri împrăştiate neaşteptat ici şi colo, o râpă unde te aştepţi la un vârfuleţ şi un platou unde crezi că urmează o râpă, dinţi de balaur şi spinări de dinozaur şi degete groase de uriaş întinse spre cer! Mulţumim pentru prăjiturile măriei tale, dar şi pentru viscolul sălbatic care poate ne-a învăţat pe toţi ceva şi care ne-a adăugat oricum încă o amintire de neuitat să avem de depănat la bătrâneţe! (Irina Rusu)