Vezi Galeria Foto
„De ce nu mergeţi pe Higheş, mie îmi place, e năbădăios tare!” a zis Andrei. Şi în timp ce explica locul şi împrejurimile, mai strecura câte-un compliment despre Higheşul ăsta de care auzeam prima dată. Ne-a convins? Voi ce credeţi, bineînţeles! Higheşul are de toate: vreme aspră, sălbăticie, privelişte, vânturi, ce mai! O nestemată, această piatră.
Ne încolonăm la muzeu, iaca şi primul abandon, nici n-am plecat bine, ba, nici n-am plecat deloc, şi Max nu mai vine (sănătatea, bat-o vina). Ne dă pungi, colţari, sfaturi şi urări de voie bună şi ne lasă în voia sorţii. Dar soarta e bună cu noi, vremea e acceptabilă, găsim Fabrica de Apă, găsim şi răscrucea şi ne încolonăm pe drumul forestier.
Primii fiori de teamă: locul nu seamănă cu ce am văzut pe Google Maps, nu ştim ce trebuie să găsim, ştim doar că mergem pe drum. „Alo, Andrei, mergem pe un drum forestier, e bine?” Pauză lungă, semn că Andrei oferă sfaturi, indicii, puncte de reper, distanţe (cam 2 km), încurajări („nu puteţi să-l rataţi, e cel mai înalt!”). Gata, suntem tobă de carte, ştim ce căutăm, ştim ce vrem, nu ştim însă cum şi pe unde. Părăsim drumul forestier? Şi când? Hm. Pe aici? „Drumurile oamenilor spre livezi”, zice Florin. Atunci, pe aici? Sau mergem mai departe pe drum?

Uite-l! Câteva secunde s-au dat ceţurile la o parte şi l-am văzut, e acolo Higheşul, e golaş cum am auzit, înăltuţ-bine. Hai c-am prins curaj! Ce-ar fi să urcăm pe aici? Trebuie să urcăm pe undeva, avem elevaţie de vreo 800 de metri de urcat! Urcăm, deci e bine, mă încurajez singură fără convingere, patinând prin noroi. Uite, ieşim în golul alpin, acum se vede clar că suntem un pic pe lângă traseu, lasă că ne descurcăm, suntem atâţia, doar! ”Când ne întoarcem, să facem nişte poze”, zice careva. Vai, nu, unii dintre noi habar nu au de traseu. „Nu ne întoarcem pe-aici, traseul e circular!” „Hai să urcăm pe culmea aia, o să ne orientăm sigur acolo!”

O, culme minunată! Ne-arată Ceahlăul, Piatra Sură, toată valea pe care am urcat, şi ne arată şi Higheşul, mult-lăudat şi greu de atins. Suntem pe drumul cel bun, noroc că am apucat să vedem locul, că ia uite ce ceţuri vin! Nu-i timp de stat, ne punem în mişcare, obligaţi de înaintaşul nostru, care a văzut ceţurile, a văzut targhetul, s-a uitat un pic spre vale şi s-a pus în mişcare. Ar trebui să mâncăm de-acum, că cică după aia nu mai e rost, că-ţi zboară vântul lingura din mână şi firimitura din colţul gurii. Uite, aici sub culmea asta nu e vânt, hai să mâncăm aici.
N-a durat mult, abia am păcălit un pic foamea şi am golit un pic din rucsaci (parcă nu tot noi cărăm aceeaşi greutate, numai că redistribuită, ca să zic aşa!). Vin ceţurile! Florin a început deja urcuşul, urmat de cei doi „copii” (mai înalţi ca mine amândoi!). Înşfac bodogănind rucsacul şi o iau după ei, mamă, ceaţa ne-a ajuns în două secunde, jur! Unde-i Higheşul? Nu-i Higheşul! ...continue reading →

Ideea unei tabere de voluntariat a aparut din senin aproape, din dorinta de a ajuta tinerii award-isti sa inteleaga ce presupune “voluntariatul” acesta despre care toata lumea vorbeste, dar si din dorinta de a mai face ceva, impreuna. Zis si facut. Adica, zarurile au fost aruncate, Max s-a apucat de treaba, hai cu proiectul, hai la sponsori, hai cu planul…bine bine, zice Max, dar haideti si voi cu ideile, fiecare sa aleaga cate o tema din cele propuse, sa ne pregatim si sa dam mai departe…
Intalnire cu copiii, multe intrebari, cateva necunoscute, dar entuziasmul lor depaseste asteptarile noastre. Daca ploua? Daca n-au echipament? Daca…Si ce daca! Mergem! Cu ce, cum, cand? Pai…cu trenul…sambata 14 nov, dimineata in zori de zi… 🙂

Asa ca sambata la 5.30, cu ochii mijiti de nesomn, ne gasim in gara din Piatra Neamt, cu emotii pe care le credeam sterse, mergem la munte, cu trenul 🙂 - sufletul intinereste alaturi de acesti copii mai inalti ca mine, veseli sau inca somnorosi. Narcisa ia bilete. Eu rasucesc o lista incompleta, inca nu-i cunosc pe toti, Max ajunge in ultimul moment, mama lor de ceasuri care nu mai suna sau suna prea putin. O mamica isi ia timid la revedere. Cati suntem, pana la urma ? Pai..21, 22, restul adulti, ajutoare de nadejde. Un nas zelos ne ia la intrebari, prea avem toti bilete…rasete si nisip pe gene…noi fetele mergem cu trenul, baietii cu masinile ne asteapta in gara, sa preia participantii la tabara….in 5 minute ajungem la Bicaz. Ne regrupam, nu incapem toti in masini…cine merge pe jos sa ridice mana. Hmmm, prea multe maini, toata lumea vrea sa mearga pe jos, dar eu, cel mai mult, ce dor mi-era sa pornesc la drum, la pas, dimineata devreme, in rasarit…si ce rasarit…
Pana la urma, ajungem la cabana, se impart bagaje, paturi, sarcini. Ne pregatim de traseu. Copiii sunt echipati corespunzator, gata sa porneasca in aventura. Majoritatea au experienta pe munte, dar sunt cativa care urca pentru prima data. Ultimele sfaturi, ia o caciula tu, da-mi mie manusile, ai o geaca mai groasa, lasa-ti polarul, uite ce faina e vremea…sa mergem, ce tot atata organizare 🙂 ?!
Vremea nu mai tine cu noi. Nu se mai vede nimic de jur imprejur, totusi, Tavi propune o plimbare la Adapostul lui Ghedeon, hm, sa mearga cine se tine bine pe picioare, sa nu-l sufle vantul. Coboram pe Lutu Rosu, clasic si aproape plictisitor, daca n-ar fi covorul asta de frunze alunecoase si inselatoare care ne ajuta sa  mergem fara voie, in ritm alert,  cu glume si chiote.
Ajungem la cabana. Parca prea repede. Ne impartim, unul face focul, altul sparge lemne, altul cara lemne la camere, noi curatam cartofi: 22 pentru ciorba lui Alex, 127 pentru cartofi a la Narcisa…copiii dau o mana de ajutor, sunt peste tot, ne cer de treaba mereu :). Dupa cina, incepe distractia. Sa ne cunoastem mai intai…cat timp arde un chibrit ? Mult sau putin, depinde cat de usor ti-e sa vorbesti despre tine. Zambesc in sinea mea, tare mi-s dragi, asa fara sa-i cunosc foarte bine, cu inocenta si sfiala lor de adolescenti pusi pe fapte mari, fara chiar sa stie. Tavi ne vorbeste de notiuni generale despre voluntariat, definitii, termeni noi, exemple, etc. Sebi ne povesteste despre scoala de munte din Calimani la care a participat in vara si munca pe care voluntarii o pot face. Apar intariri, vin Doru si Nico, astazi e ziua ei, asa ca o sarbatorim cum se cuvine, cu 2 torturi si un salt pana la tavan si inapoi. Se aud acorduri de chitara din camera baietilor – sunt 3 chitari si cativa chitaristi, un caiet de cantece, voie buna si energie. Asa ca se canta, pana tarziu. Zambesc, intr-un colt de camera, ascunsa, mai am ceva de treaba, pregatiri pentru maine…viitorul suna bine. ...continue reading →