„Băi, da’ ce maşini 4x4 aveţi voi, de porniţi de-acasă? Aţi văzut ce-i afară” Aşa am fost încurajată pe la şase dimineaţa, pe întuneric şi viscol, de o voce plesnind de bună dispoziţie şi optimism. Ce oameni fericiţi, matinalii ăştia! Io la ora asta vreau să bat pe cineva, da’ nu pot că-mi lăcrimează ochii de frig şi de somn. Mă gândesc: Dacia, şi cu lanţuri, oare nu se califică? Dacă nici Dacia... „Oare om putea urca Cheile?” Nu mai zic nimic, îmi rămâne optimismul în gât.
Lumina creşte, vizibilitatea scade. La muzeu, lumea pare optimistă, zboară şi primii bulgări, nu prea se văd ei prin viscol, dar oricum, mai mult pentru moralul ăluia care aruncă. Om vedea mai târziu, pe drum. Şoferul nostru-i ca ariciul prin viscol, eu pe locul mortului stau ţeapănă şi cu grijă să nu mişc prost, să nu stau greşit, să am la îndemână apă, să consult harta fără să foşgăi. Să dau muzica mai încet. Să dau muzica mai tare. Să nu pun întrebări. Să nu cânt. Să nu tac. Offff, şi ce zăpadă în Chei!
Gata, a trecut! Au trecut Cheile Bicazului, Lacul Roşu, Pasul Pângăraţi. O scurtă oprire (să acordăm atenţia cuvenită naturii) se transformă într-un fel de aruncare dezlânată de bulgări şi ceva răsteală, nişte zăpadă prin locuri neaşteptate şi cam atât.
Ne întâlnim din nou cu zăpada pe traseu, o potecuţă blândă prin pădure. Zăpada e zgârcită şi nu vrea să ne dea speranţe: n-o să schiaţi prea curând, băgaţi-vă minţile-n cap! Mai bine admiraţi în stânga, luaţi de-aici belvedere cu ceţuri răzleţe, faceţi nişte poze, ceva!
Facem, cum nu! Şi ce dor ne era de nişte alb, de liniştea asta pufoasă, asta până la PANTĂ. Ne oprim pentru nişte poze, pentru adunat curajul (greşit, ar spune Petrică, popasul se face după ce urci panta). Cineva încasează nişte metri cubi de zăpadă în gură, cu protestele de rigoare. Mă pregătesc să echilibrez forţele, iau un bulgăroi în mână (dar uit ochelarii pe nas). Nu mai este cazul, ne urnim în urcuş spre cabană. Nici nu transpirăm bine şi ajungem.
Şi ce cabană neobişnuită. Pare părăsită, dar avem foc în sobă. Pereţi tăcuţi, două mese lungi şi cam atât, curând se umplu de haine ude şi de veselie strigată şi forfecată. Mâncarea, unde e mâncarea? Am paste cu hribi, are şi Flori, portocale cu pastă de peşte, cărnuri pentru păcătoşi, humus pentru sfinţii hămesiţi, pâine cu pâine, ceaiurile de la cabanier (de unde a apărut? Adică, are cabana asta şi cabanier, că nu l-am văzut). Mai vine un grup, noi strângem rândurile, ne echipăm, ne regrupăm, gata suntem pentru vârf. „Io nu merg”, zice Alex, „Marian, ai sac de dormit? Pot să dorm pe el până vă întoarceţi?”.
Restul pornim, înaintăm printr-un fel de lapte blând şi rece. Nu e frig, şi e linişte. Şi nu vezi dreapta-stânga. Înaintăm, vorba lui Robert, „ca p#ş¤tul boului”, dar cu recunoştinţă pentru cei trei din frunte, Max, Marian şi Dragoş, care bâjbâie după un traseu parţial marcat pe un munte necunoscut prin ceaţă densă. Ce naiba face Max? Aflu mai târziu: strigă să verifice de unde şi în cât timp vine ecoul din dreapta. Acu se duce spre stânga (asta e o metodă de ţinut minte!).
Trecem o şa, mergem pe o lizieră de pădure. Prin zăpadă. DAAAAA, zăpadă, nu foarte adâncă, dar e zăpadă adevărată, albă, curată, nouă, cu cristale de gheaţă, cu tot ce trebuie. Inspir adânc: aer de iarnă, ce bine! Acum înaintăm printre nişte jnepeni înţepeniţi în troiene. Iar ceaţă, suntem pe culme. Unde o fi Piatra Singuratică? Unde o fi fost, am lăsat-o cu siguranţă în urmă, s-a ascuns de data asta, înseamnă că ne mai aşteaptă!
Pe platou, ca în saună. Saună de pe Marte. Se văd pete colorate: albastră (Gianina), două portocalii (eu şi Flori), un rucsac imens cu picioare (Max), alte pete nedesluşite. Şi la o margine a acestei planete străine cu atmosferă densă, parcă atârnate în nimic, cele trei călăuze ale noastre ne caută drumul. Mi se umple inima de recunoştinţă, io nu mi-am bătut capul o secundă pe unde trebuie să mergem, m-am luat pur şi simplu după ceilalţi, trăind şi simţind şi bucurându-mă, lăsând toată responsabilitatea pe umerii lor! Şi uite că au fost la înălţime, şi ne-au dus şi pe noi după ei acolo, uite o cruce imensă.
Şi un frig! Şi un FRIG! Până nu ne-am oprit, nu l-am simţit, dar ceaţa golului alpin e rece şi lipicioasă, laptele blând s-a transformat în abur vâscos, hai să facem poză de grup, scoatem drapelul, ne grupăm, ne rearanjăm, hai şi tu la poză, Doru! Încercăm să lipim un sticker pe metalul rece, nu şi nu, găseşte Roxana o soluţie provizorie (poate nu provizorie, mă rog în gând, poate rămâne acolo, spânzurat instabil pe cablu, vulturul nostru roşu!), gata ! că ne cad mâinile, urechile, nasul, hai în pas vioi spre vârf, mai e un pic de tot!
Iată-l. Hăşmaşul. O piramidă scheletică din bare deasupra unei borne, şterse şi vânturate de crivăţ, podidite de stalactite de zăpadă orizontale (atunci, dacă sunt orizontale, de ce să nu le zic stalagmite? hm!). Veselie mare, poze peste poze, drapele, banere, aparate foto, dârdâieli, gata acu, hai înapoi cât mai e lumină.
Ce scurt e drumul la coborâre! Un şir dezlânat de mărgele negre în nimicul alb. „Rotunde mărgele, lucioase şi mici, ca nişte ghiulele pentru licurici”. Ce mi-o fi venit cu chestia asta, care oricum e despre o câmpie verde? Trecem pe la cabană, o regrupare de câteva minute şi pornim. Hai, Alex, hai Max, ce tot faceţi? Acum e noapte, şi după ce admirăm pe întuneric un răsărit de lună magnific, ghicit în trei dungi luminoase şi o pată argintie, ne trezim că suntem pe alt drum decât cel pe care am venit. Deh, tot în jos, unde putem ajunge aşa greşit?
Bineînţeles, greşit, şi bineînţeles, tot în oraşul Bălan. În oraşul Bălan nu e zăpadă, e un pic de noroi, nişte bălţi, becuri chioare şi hectare de asfalt de străbătut până la maşini. Boc-boc se aud bocanii grei de iarnă ai lui Flori pe asfalt. Fleoşc-fleoşc prin bălţi. Nu mai e distractiv. Spunem poveşti ca să mai uităm de plictiseală. E lung orăşelul, şi trist noaptea, bine că n-am luat copiii, că bucata asta sigur nu le-ar fi plăcut. Mai ales după atâta alb, valuri de alb şi lumină în toate părţile, întunericul ăsta e cumva din alt film. Bine că se ivesc maşinile, gata, după ceva emoţii porneşte şi Dacia noastră şi mergem spre casă, prin Cheile înzăpezite, obosiţi, uzi şi mulţumiţi că, deh, n-am văzut noi Piatra Singuratică, dar ne-am încărcat de alb şi, sigur, vom mai veni aici, că am lăsat lucruri nefăcute şi frumuseţi nevăzute, măcar am muşcat din prăjitură şi sigur ne-a plăcut glazura ei de cristale albe. (Irina Rusu)