Vezi Galeria Foto
„De ce nu mergeţi pe Higheş, mie îmi place, e năbădăios tare!” a zis Andrei. Şi în timp ce explica locul şi împrejurimile, mai strecura câte-un compliment despre Higheşul ăsta de care auzeam prima dată. Ne-a convins? Voi ce credeţi, bineînţeles! Higheşul are de toate: vreme aspră, sălbăticie, privelişte, vânturi, ce mai! O nestemată, această piatră.
Ne încolonăm la muzeu, iaca şi primul abandon, nici n-am plecat bine, ba, nici n-am plecat deloc, şi Max nu mai vine (sănătatea, bat-o vina). Ne dă pungi, colţari, sfaturi şi urări de voie bună şi ne lasă în voia sorţii. Dar soarta e bună cu noi, vremea e acceptabilă, găsim Fabrica de Apă, găsim şi răscrucea şi ne încolonăm pe drumul forestier.
Primii fiori de teamă: locul nu seamănă cu ce am văzut pe Google Maps, nu ştim ce trebuie să găsim, ştim doar că mergem pe drum. „Alo, Andrei, mergem pe un drum forestier, e bine?” Pauză lungă, semn că Andrei oferă sfaturi, indicii, puncte de reper, distanţe (cam 2 km), încurajări („nu puteţi să-l rataţi, e cel mai înalt!”). Gata, suntem tobă de carte, ştim ce căutăm, ştim ce vrem, nu ştim însă cum şi pe unde. Părăsim drumul forestier? Şi când? Hm. Pe aici? „Drumurile oamenilor spre livezi”, zice Florin. Atunci, pe aici? Sau mergem mai departe pe drum?

Uite-l! Câteva secunde s-au dat ceţurile la o parte şi l-am văzut, e acolo Higheşul, e golaş cum am auzit, înăltuţ-bine. Hai c-am prins curaj! Ce-ar fi să urcăm pe aici? Trebuie să urcăm pe undeva, avem elevaţie de vreo 800 de metri de urcat! Urcăm, deci e bine, mă încurajez singură fără convingere, patinând prin noroi. Uite, ieşim în golul alpin, acum se vede clar că suntem un pic pe lângă traseu, lasă că ne descurcăm, suntem atâţia, doar! ”Când ne întoarcem, să facem nişte poze”, zice careva. Vai, nu, unii dintre noi habar nu au de traseu. „Nu ne întoarcem pe-aici, traseul e circular!” „Hai să urcăm pe culmea aia, o să ne orientăm sigur acolo!”

O, culme minunată! Ne-arată Ceahlăul, Piatra Sură, toată valea pe care am urcat, şi ne arată şi Higheşul, mult-lăudat şi greu de atins. Suntem pe drumul cel bun, noroc că am apucat să vedem locul, că ia uite ce ceţuri vin! Nu-i timp de stat, ne punem în mişcare, obligaţi de înaintaşul nostru, care a văzut ceţurile, a văzut targhetul, s-a uitat un pic spre vale şi s-a pus în mişcare. Ar trebui să mâncăm de-acum, că cică după aia nu mai e rost, că-ţi zboară vântul lingura din mână şi firimitura din colţul gurii. Uite, aici sub culmea asta nu e vânt, hai să mâncăm aici.
N-a durat mult, abia am păcălit un pic foamea şi am golit un pic din rucsaci (parcă nu tot noi cărăm aceeaşi greutate, numai că redistribuită, ca să zic aşa!). Vin ceţurile! Florin a început deja urcuşul, urmat de cei doi „copii” (mai înalţi ca mine amândoi!). Înşfac bodogănind rucsacul şi o iau după ei, mamă, ceaţa ne-a ajuns în două secunde, jur! Unde-i Higheşul? Nu-i Higheşul!

Doar o pantă. Abruptă ca în Rodnei, cu iarbă alunecoasă şi petice de zăpadă. „Pe aici nu s-a cosit!” VĂD! Mai bine se cosea! Iarba asta nu ajută la nimic, doar să ne pună capcane! Mai bune sunt peticele de zăpadă, descoperim curând, măcar vreo 5 cm grosime să aibă, să ţină vârful ghetei în ele. Uite-aşa urcam pârtia iarna trecută, gândesc cu ciudă pe iarna asta, care-i numai în calendar. Ia-ţi gândul de la schi pentru o vreme!

În faţă siluete, în spate siluete. Încerc nişte poze, am auzit eu că pozele pe timp de ceaţă sunt apreciate, dau efecte mişto. Îmi ies şi mie nişte efecte mişto cu picături pe obiectiv şi siluete mişcate. Noroc cu Doru, care chiar ştie ce face cu aparatul foto. Mai bine să gâfâi mai departe, că jumate din degetele de la picioare au fugit de-acasă şi celelalte au pornit o revoltă. Hai, ultimii metri. Avangarda, trei siluete, stau pe loc şi aşteaptă.

Gata, am ajuns sus. Şi o văd! Plăcuţa de lemn, pe care scrie frumos, pirogravat: HIGHEŞ, 1502 m. URAAAAA!!! Nu mă mai doare nimic, nu mă mai îngrijorează nimic, iubesc pe toată lumea! Am reuşit! Uite şi creasta în vârf de creion! E aici!! Stai un pic, de ce merge spre dreapta? Trebuia spre stânga! Cobor puţin spre stânga, poate e aici creasta vârf de creion, alta, nu cea spre dreapta, cea bună. Numai că nu e. Nu mai rămâne nicio îndoială, aia e creasta, pe acolo trebuie s-o luăm, probabil că face la un moment dat stânga, of, nu se vede nimic cu ceaţa asta!

Şi ce creastă frumoasă! Am ratat priveliştea, să mai încercăm nişte efecte de ceaţă. „Schimbaţi bateriile”, zice aparatul. Hai, pe bune! Acu te-a găsit! Mai încerc, mă bălăbănesc pe poteca îngustă, nu-i bine ce fac, trebuie să mă uit la picioare, calc puţin pe lângă potecă, acelaşi rezultat „schimbaţi bateriile”. Ei bine, lasă! Să vezi tu dacă nu-ţi schimb io bateriile, şi asta fără să mă uit, din mers. Şi cu o mână legată la spate, na!
Creasta merge tot înainte. Nu-i bine, facem şedinţă tehnică. Sau bătaie cu bulgări, după interesele fiecăruia. Andra şi GPS-ul ei magic ne confirmă: nu suntem bine. Ne uităm un pic spre stânga, nimic, adică hău, abis şi abrupt. „Uite-aşa parcă arăta traseul”, zice aspirantul cel entuziast care a studiat hărţile, dar nu cu suficientă atenţie, şi acum face moviliţe din zăpadă închipuind culmi şi văi, şi-şi pune speranţa în călăuza mai experimentată să descurce problema. Şi călăuza grăieşte: „Ştiu ce-am făcut, am luat-o prea prin stânga, de fapt noi trebuia să ieşim undeva aici în creastă, şi creasta o făceam în sens invers! Ne întoarcem!” Şi a şi trecut în frunte, e clar ce s-a întâmplat, şi ne pornim din nou, un şirag cuminte de mogâldeţe prin ceaţă, să facem creasta înapoi. Io, sincer, mă bucur, aşa mi-a plăcut creasta asta, ce bine că mai mergem o dată! Să încerc să pun şi un sticker cu „C.E.T. Iacomi” pe undeva chiar pe vârf, pe lângă plăcuţă. „Nu se lipeşte, e prea umezeală”; „Nu stă, doar să-l înfigi într-un şurub, ceva”; „Nu te mai chinui degeaba”; „N-o să stea, îl zboară vântul”. Şi eu, înciudată, îngenuncheată lângă plăcuţă cu bucata udă de abţibild în mână, singura care încerc şi nici nu-mi iese, bineînţeles că au dreptate, nici nu o să iasă, şi-i mai şi ţin pe toţi în frig.
Hai să mergem, atunci. Unde e valea, care e direcţia? În jos, asta e sigur! GPS-ul Andrei confirmă: mergem bine, curba e bună. La fel zice şi urma de lup care merge paralel cu cărarea noastră. „Sunt doi. Ssst! Dacă facem linişte, poate-i şi vedem!”. Din când în când urma se abate spre stânga, apoi revine, traversează poteca. S-a pierdut. Ba nu! A reapărut. Şi e ceva încurajator în şirul ăsta de urme care ne arată că cineva, cineva care nu-i fiinţă umană, dar are instincte mai bune, a ales acelaşi drum ca şi noi. Urma ne însoţeşte şi ne îmbărbătează cât ţine zăpada, apoi nu se mai vede.

„Io zic să coborâm în valea asta”; „Hai în vale”, zice călăuza, păi sigur, să căutăm firul de apă. Uite şi o ruină din bârne, ia să facem nişte poze, ahhhh, începe ploaia! Începe şi un pic de abrupt, cădem unul după altul în noroi, căutăm apa aia, parcă o şi auzim, trebuie să fie pe-aici pe undeva. Avangarda se opreşte brusc: „Am dat de o prăpastie! Trebuie să ne întoarcem, nu suntem bine! Andra?”; „GPS-ul spune că nu suntem bine!”
Ne întoarcem, trebuie să ţinem mai spre dreapta puţin, călăuza caută neobosit drumul, aşa de harnic şi neobosit că ne pierdem. „Floriiiiin, unde eşti!” „Aiiiici!” „E un pârâu îngheţat” „Sigur e bine?” „Treceţi pârâul!” „Stai aşa” „Floriiiin, unde eşti?” „Aici, aici!”
Ne-am găsit. Ne înşirăm pe ceva ce pare o potecă de provenienţă umană, după urmele de topor şi cutiile ruginite de conserve, mergem pe curba de nivel, apoi coborâm lin până în albia unui pârâu. Gata, am găsit pârâul! Pârâul de care zicea Andrei, pârâul care trebuie să ne conducă, până la urmă, la drum. Pârâul care nu are maluri şi e oarecum îngheţat.

Cei din faţă păşesc încet pe zăpada netedă. Prrrr. Gheaţă dedesubt, care ţine. Şontâc şontâc înaintăm pe gheaţă. Dacă păşim hotărât, se sparge. Dacă ne sprijinim în beţe, se sparge. Dacă punem colţarii, se sparge. Dacă ne prăbuşim, se sparge şi cădem cu fundul în baltă. Aspirantul o ia prin bălării, călăreşte nişte buşteni, îşi prinde picioarele între nişte crăci. Auuu! A durut, mai bine mă bălăngănesc dizgraţios pe gheaţă.
Vai, aici e abrupt. Sticlă. Un derdeluş adevărat. Nu văd până în faţă, Florin se aventurează să coboare, întreb „Cum e?” şi Ştefan zice calm „Abordabil”. Frumos vorbeşte copilul ăsta, şi mult echilibru şi bun simţ are, dar mai bine să nu vorbim de echilibru chiar în aceste momente. Pârâul e tot numai gheaţă şi fără maluri, dar a reapărut urma de lup. Mă bucur ca de un marcaj. Aici, în sălbăticie, omul e cea mai neiniţiată dintre făpturi, şi orice veveriţă sau pui de şoarece se descurcă mai bine şi alege soluţii mai bune. Urma de lup e un semn de încredere că suntem pe drumul cel bun. Şi chiar suntem! Am ajuns la drum!

Aspirantul răsuflă uşurat şi lăţeşte şi un zâmbet. Nu ne-am rătăcit. A ieşit tura, nu au fost accidente, probleme sau rătăciri. E încă lumină, toată lumea e bine, copiii s-au comportat ireproşabil, mai ales mezina grupului, doar treisprezece ani, şi ce nervi de fier! Şi, mulţumind în suflet Celui de Sus, Măriei Sale, lupul şi, nu în ultimul rând, răbdătoarei noastre călăuze, aspirantul îşi îngăduie un zâmbet şi, dintr-un impuls nou, nemaitrăit până acum, scrie în zăpadă, cu degetul mănuşii, un nume care începe să-i fie din ce în ce mai drag: „IACOMI”. (Irina Rusu)
Vezi Galeria Foto