„E altfel de munte”, a zis Florin, şi n-a mai precizat, altfel decât ce? De unde am dedus că altfel decât tot ce văzuse aspirantul până atunci, cel puţin în istoria sa recentă. Traseu jumate mediu şi jumate greu, colţari şi piolet, frontale obligatoriu. Aşadar, treabă grea şi serioasă, şi aspirantul se pregăteşte cum ştie mai bine: lecţia învăţată, echipamentul ales cu grijă, harta studiată, nervii cu lesă şi botniţă, fatalismul pregătit pentru ce e mai rău, ochii deschişi şi gura închisă.

Ajungem la cabana lui Nelu, ospitalieră cu movile de plăcinte şi miros de ciorbă proaspătă. Îl întrebăm pe Nelu de traseu, de zonă, de condiţii, şi răspunsul vine implacabil şi descurajant: Nu aveţi cum să atingeţi Pietrosul, luaţi-vă gândul. Vai! Cum? Lasă, că omul nu ne ştie, ne crede turişti, când noi suntem de fapt nişte zmei ai muntelui, bine pregătiţi şi bine echipaţi. Ce dacă afară ninge din nou, lasă că noi mergem şi-om vedea!

De dimineaţă se face ora nouă şi noi tot nu vedem nimic, abia reuşim să ieşim pe poartă. Deh, grup mare, bucătărie mică! Înghesuiţi în maşini, sperăm să mergem pe drumul forestier cât mai mult, că deja stăm prost cu timpul. Stăm prost şi cu drumul, că după barieră nu se mai poate merge cu maşina. Eh, asta e, croim cu materialul clientului, îmi zic bombănind şi suflând în pumni de frig. Măcar e soare. Şi ce soare, lumina o aruncă zăpada înapoi, înzecită - suntem într-un jacuzzi de raze.

Razele şi albul se înteţesc după o bucată de drum forestier. De asemenea se înteţeşte şi îngrijorarea: grup mare, ritmuri diferite. Suntem înşiraţi, sau mai bine zis deşiraţi pe drum. Altfelul Călimaniului începe să se vadă: parcă suntem într-o tavă cu lapte de pasăre: ici şi colo culmi complet albe, golaşe, prietenoase la vedere, şi lumină, atâta lumină!

Primul popas, cerut insistent şi pe mai multe voci, la băncile de la carieră. Se scot dulciuri, ceaiuri, salate, hărţi, diverse licori cu grade. Hai, Gianina, să ne uităm pe hartă să vedem unde suntem şi unde vom fi. Harta e nemiloasă: nu am atins nicio clipă traseul cu cruce roşie de care ştiam. Nu-i vorbă, tot pe un traseu suntem, am ajuns sub culmea Retitiş. „Am greşit traseul! Am luat-o spre stânga în loc de dreapta!” glăsuieşte aspirantul tare şi răspicat şi fără să vadă potenţialul de panică al cuvântului „greşit” (nu-i vorbă, perdaful pentru vorbele astea şi l-a luat două zile mai târziu, pe meritate, de la Flori, că de aia aspirantu-i aspirant, să înveţe tot timpul!).

Oricum, nu-i bai. Mergem pe triunghi albastru, dacă crucea roşie n-a fost să fie. Unde-o fi? Trupa stă ciopor în jurul băncilor şi strânge resturile popasului. Parcă pe-acolo se vede un drum. Hm, nu-i direcţia bună. Aspirantul se mai uită pe hartă, iar în zare, iar pe hartă. Dă un pic din mâini, uite ăla tre’ să fie Retitişul, ălea de colo Negoiu Unguresc şi Pietrosul şi alte vârfuri. Acu ne trebuie triunghi albastru în direcţia... aia! Şi vede în deal un stâlpişor înfipt în pământ. Făcut de mâna omului. Oare...? Şi gâfâind, aspirantul aleargă la deal, cojeşte pojghiţa de pe stâlpişor, şi DA! triunghi albastru! Ce bine! Nu-i vorbă, sigur că Liviu (care fusese de mai multe ori în Călimani) ştia pe unde e drumul, dar ce bucurie pe micul aspirant, că a găsit marcajul fără ajutor, dacă era singur pe-acolo şi fără prieteni?

Urcăm acum printr-o zăpadă frumoasă, prin pădure şi repede ieşim în golul alpin. Ce lumină! Ce culmi blânde, ca nişte muşuroaie uriaşe şi albe! Şi ce zăpadă până deasupra genunchilor! Vai! Mersul devine un fel de târâş-pe-coate-cu-rostogoliri-pe-fund în stilul berzei-de-cauciuc. Doi paşi şovăitori şi pipăitori şi la al treilea, picaj zburătăcit pe-o rână. Ca un şir de macarale şchioape trecem unul după altul pe lângă urma, una singură văzută de noi în tot traseul, de rachetă de zăpadă, care parcă ne dojeneşte „Nţ, nţ, nu v-aţi pregătit bine!”.

Dar ieşim la liman. Suntem pe o curbă de nivel superbă, cu zăpadă nu foarte mare, care ne scoate într-un platou cu săgeţi indicatoare, vânturi şi zăpadă încremenită aproape în zbor. În dreapta, un bulgăre uriaş de zahăr (Pietricelul), şi tot în dreapta, mai încolo, sub ceţuri ameninţătoare, Negoiul Unguresc şi dincolo, probabil, Pietrosul. Mă uit la ceas, nu stăm bine cu timpul. Câteva poze, un pic de şedinţă şi ne pornim la vale, către un stâlp vărgat de marcaj.

Na, că devine interesant. Se pare că mergem pe deasupra jnepenişului acoperit de zăpadă. Se pare de asemenea că nu prea mergem, e mai degrabă o cursă de sărit din groapă în groapă. Zăpada e adâncă aici, acu jumate de oră mi se părea amuzant, acum sper să nu ţină prea mult, suprafaţa se sparge în plăci tăioase şi dedesubt te duci de suflet, ca printr-o bezea prea puţin uscată. Se încearcă alte rute, dar toate ajung tot la acelaşi rău: jnepeniş înzăpezit. Mă iau cu încredere după cel din faţă, om experimentat cu călcătura calmă şi zâmbetul neabătut, în ciuda unor proteste din spate pe care le aud cu jumate de ureche şi le ascult cu şi mai puţin din atenţie. Nu e chiar aşa de rău, se poate înainta, uite, aici suntem pe curba de nivel, e zăpadă adâncă, dar afânată, aaaa, exerciţiu din ăsta am mai făcut, gata, uite şaua către Negoiu, hai că suntem bine! şi mă uit cu nelinişte către negurile de pe vârfuri.

În sfârşit, ne adunăm ciopor, care îngheţaţi, care transpiraţi. Punctul de răscruce. „Noi ocolim Pietricelul şi ne întoarcem către drum, voi plecaţi mai departe”.

Linişte în mintea mea. Ştiam că aşa o să fie. Şi ştiu, fără dovezi, dar cu o siguranţă de nezdruncinat, că nu vom atinge Pietrosul astăzi. Şi nu-mi pare rău. Vom încerca, cinci dintre noi care nu suntem osteniţi şi înfriguraţi, să mergem cât mai departe. Şi când se va face târziu, ne vom întoarce. Sper să putem. Am să stau cu ochii pe ceas. Şi pe cer. Pipăi mânerul pioletului. Am companioni de nădejde. Am avut profesori buni. Şi aspirantul îşi promite că va fi un elev cuminte şi că nu-şi va pierde luciditatea.

Ceilalţi vor avea şi ei aventura lor. Vor fi nevoiţi să se orienteze fără marcaje printr-o zonă necunoscută. Dar se vor descurca, au câţiva oameni cu experienţă şi cu capul pe umeri printre ei. Şi vor ieşi mai tari din experienţa asta, mai plini de încredere şi sigur cu o amintire frumoasă.

La revedere, drum bun şi să ne vedem cu bine!

Negoiul Unguresc se încruntă la noi din ce în ce mai mult. Ne încruntăm şi noi la el, asta când nu ne agităm într-un păienjeniş de braţe, picioare, beţe de tură, ramuri de jnepeni, iarăşi prin zăpadă mare, mare, mare. Un indicator. Nu foarte încurajator. Continuăm până la poalele Negoiului.

„Încerci prin stânga să găseşti un drum?” „Io îmi amintesc că marcajul şi cărarea duc pe aici, prin faţă, printre jnepeni” „Dar dacă nu vedem cărarea, şi dacă am vedea marcajul, degeaba, că nu e tăiat” „Hai prin stânga” „Ce căutăm noi aici?” „Lasă că tot undeva trebuie să ajungem” „Tot în sus trebe să mergem”. „E numai jnepeniş!!!” . Ia să scot io pioletul şi să-l agit un pic, poate sperii jnepenişul cu el.

Şi până acum a fost glumă, pe cuvânt! Acum văd şi io de unde groaza asta de jnepeniş. Îngropată până la brâu în zăpadă, stau cu picioarele pe nişte crengi, iar sub ele, cine ştie ce-o fi? Tălpile alunecă încetişor, centimetru cu centimetru, să mă agăţ de ceva, de orice, uite o cracă acolo, poate ţine, şi îmi vine în minte: „Stau în unitate, fac târâş pe coate”. Pe coate, pe burtă, mă agăţ cu bărbia. Încalec o altă cracă, pipăi cu piciorul: gol... gol ... creangă. Mai departe. Gol... creangă. Apoi gol. Sap pe urmele lui Lucian, mă agăţ cu pioletul de ce apuc, şi-un fir de aer pare a fi suficient, mai scap câte-o vorbă aleasă... Deh, greu cu echilibristica, şi am înaintat numai vreo doi metri!

După vreo oră de gimnastică de genul ăsta, uite capătul jnepenişului. Trei metri mă despart de teren ferm, dar eu stau în zăpadă până la piept şi NU. MAI. AM de ce să mă agăţ. Crăcănată ca un păianjen lovit de insolaţie mă aburc la suprafaţa zăpezii şi nu îndrăznesc să mă ridic de-acolo, stau ca o muscă în lapte. Să nu mă zbat. Să nu fac mişcări bruşte! Un pic, uite poteca, trebuie doar să alunec un pic la deal. Gravitaţia nu mă ajută să alunec la deal, nu-i aşa? Nici n-are cum, dar pioletul înfipt vertical în zăpadă, da. Ajung şi eu pe locul cu terra firma sub picioare, şi mă uit la ceas. Prost. Se discută despre posibile rute de întoarcere, e clar, şi ceasul zice: e târziu.

Abandonăm ideea cu valea ce promiţătoare şi necercetată („De unde ştii unde ajungi?”) şi alegem să ne întoarcem pe unde am venit, adică iar prin jnepeniş! Şi ce frustrant, cât de uşor se parcurge acum, la întoarcere! Ce chinuială la urcat, şi acum, avem chiar timp şi chef de vreo două poze. Lasă că e mai bine aşa, deja lumina a pălit, şi drumul de întoarcere e nemarcat şi necunoscut.

Înapoi în şa, frig năprasnic. În genunchi în zăpadă, sub un panou. Un mal de zăpadă în stânga. Sunt într-un tranşeu acum, scot harta şi o dau mai departe. Reuşesc să prind semnal şi să anunţ celălalt grup ce şi cum. Replica e neliniştitoare: „Întoarceţi-vă pe unde am venit, nu veniţi pe partea asta că e naşpa”. Ei, naşpa, nu mai e timp, lasă că e bine aşa naşpa. Bing-bing zice telefonul. SMS. Sper să merite, şi mestec printre dinţi o mică înjurătură, căci e frig, şi fiecare scoatere a mănuşii are consecinţe atât de grave, încât trebuie administrate cu grijă şi durata, şi necesitatea ei. După 20-30 de secunde fără mănuşă, vreo 2-3 minute de frământat din degete, probabil, căci degetele nu se mai simt deloc. Apoi încearcă să închizi din nou fermoarul, să vezi dacă poţi măcar să apuci cheiţa. Deh, trebuie să măresc neapărat pasul. Neapărat. Pe platoul ăsta e un frig straşnic, (bine că nu bate vântul), şi dacă nu mă mişc mai repede nu mă mai mişc deloc. Suntem cam deşiraţi, nu prea e bine, îl ajung pe cel din faţă, celălalt Lucian, la marginea carierei. Deja lumina a scăzut. La orientare eu nu mă bag nici pe soare, ceilalţi trei sunt mult în spate, aşa că Lucică hotărăşte: încercăm prin dreapta carierei. Fluier lung, de mai multe ori, până se ivesc şi ceilalţi. Ne-au văzut, putem începe coborârea.

O coborâre frumoasă, cu zăpadă adâncă, cu pante blânde, cu copăcei şi câte-un zid, şi mai ales cu convingerea tot mai mare că suntem bine, că drumul ales e bun, e scurt şi fără pericole. Bine, trebuie să ştii să calci, să ai grijă că te mai cufunzi printre crengi sub zăpadă, dar după teribilul versant al Negoiului Unguresc, unde am mers din creangă în creangă ca Tarzan, asta chiar e autostradă. Autostrada spre drumul forestier.

Drumul forestier, civilizaţie şi siguranţă. Şi scăderea adrenalinei, acu trebuie să fim atenţi să nu ne accidentăm. Ne-a ajuns noaptea din urmă, merg fleşcăită de puteri, bătută de gânduri şi fără nicio pretenţie de coordonare. Mă mir că nu mă-mpiedic cu dreptul de stângul. Dar e drum. E neted şi larg, aerul e neclintit, şi întunericul cumva protector în jurul nostru. Tac, cu bucurie. A fost o lecţie straşnică, tura asta! Şi ne vom întoarce la vară la muntele ăsta atât de „altfel”, altfel şi faţă de el însuşi cum a fost data trecută, după spusele Gianinei. Dar şi noi vom fi alţii, mai bine pregătiţi, posibil, mai modeşti, probabil, şi sigur vom gândi altfel şi vom simţi altfel. (Irina Rusu)