2018: “Nu vreau s-aud de Retezat!”

2019: „Nu-s pregătită pentru Retezat!”

Toamna 2019: „Poate cândva o să dau o nouă şansă Retezatului!”

Martie 2020: „Încă nu-mi doresc cu adevărat să merg în Retezat!”

Stare de urgenţă 2020: „Sigur merg în Retezat, chiar de-ar fi să merg cu trenul, chiar de-ar fi să merg numai eu singură, mă duc!”

Ce ţi-e şi cu motivaţia asta! Trage-i omului de sub el păturica şi se va agăţa cu toate mâinile şi picioarele lui de ea!

M-am agăţat de promisul Retezat cu tot sufletul meu, l-am îmbrăţişat în fiecare cutiuţă de conserve şi pastă minusculă de dinţi şi spray slim cu betadină şi alte miriade de mici gesturi de devotament, gânduri rupte din cotidianul meu superîncărcat „Să nu cumva să uit şi asta!!!” Bineînţeles că am uitat chestii. N-am avut cu adevărat nevoie de ele. Nevoie am avut de ai mei, de toţi ai mei.

...continue reading →

Mi-e greu să recunosc, dar mi-e ciudă.

Nu ne-a ieşit nici de data asta. Vorba lui Flori, încurcate sunt căile acestei pietre. Piatra Altarului! De ce nu Fisura Albastră? sau Speranţa, din cântec? Poate pentru că o privesc de când eram copil, am cunoscut-o şi cu secera şi ciocanul pe ea, şi este o parte a copilăriei mele. E Nemesis-ul meu.

Un examen, pe care nu că-l pic repetat, dar la care nu reuşesc să mă prezint. Probabil că repetiţia este mama învăţăturii: până nu repet ani la rând aceeaşi materie, nu se cheamă că o ştiu. Oricum nu o ştiu, laboratoarele şi colocviile se dau la faţa locului. Da, mi-e puţin ciudă, dar din ce în ce mai mult mă împac cu gândul că e o ţintă falsă, Piatra Altarului, că de fapt ţinta adevărată e să evoluezi şi să te împingi tu pe tine un pic mai sus de fiecare dată. Când cedezi, să nu cedezi. Când spui „nu mai pot, cad!” să aduni din tine suficientă voinţă şi încredere oarbă să muţi mâna pe altă priză. O, de câte ori am ajuns sus aşa, din şut în şut! Din „nu mai pot” în „nu mai pot!”

Staţi să vă povestesc. ...continue reading →

Martie 2016 

Mărșăluim tăcuți coborând de pe Bucură Dumbravă, spre vf Omu, orbiți de albul ce împresoară tot și vântul ce șfichiuie nemilos. Norii se răsfiră în nuanțe ireale de alb și albastru, deschizând în stânga noastră o fereastră spre ceea ce pare o poartă spre infinit. Întreb timid și Lucian îmi răspunde că e una din cele mai frumoase văi ale Bucegilor, Valea Gaura...dacă vrem, vom merge odată, merită...

Iunie 2019

Normal că vreau. Mi-a rămas de atunci, o dorința neostoită de a o cunoaște, pe îndelete, poate și pentru că lucrurile ascunse, sau care ni se dezvăluie prea puțin, ne atrag și ne fascinează, până devin palpabile, reale, la îndemână. ...continue reading →