„În tura asta pe Ceahlău nu mai merg!”

Ei, ba nu. Cum să nu merg, cum să ratez ultima tură pe zăpadă pe iarna asta, plus că au trecut deja trei săptămâni cel puțin de când n-am mai fost pe munte cu prietenii, trebuie să-mi alimentez dependența, să mă liniștesc.

După un drum luuuuuung cu mașina (de fapt, n-a fost chiar așa de lung, spun cifrele!) cu ocoliri și piroteli, iată-ne tropăind în zăpadă curată așteptând să se adune toată lumea. Vai, încep să înghețe degetele! Brrrr! Și ce soare! Ce lumină! Cu geacă sau fără? Off, gata, am pornit, hai la drum să ne dezghețăm.

Ce lumină e în pădure, și ce zăpadă, cade și din copaci, e peste tot, aproape simți că o respiri și îți intră prin piele, împreună cu lumina. Ne înșirăm pe abruptul de dinainte de Fântânele, încântați ca în castelul crăiesei de gheață („uite cum se scutură din copac! Ia uite cum luminează soarele acolo!”)

Uite și cabana, bătrânica noastră dragă cu mirosul ei de pod vechi și treptele curbate de vreme. Bun-găsit, cabană dragă, și la revedere până deseară, că pe noi încă ne cheamă muntele, mai avem poteci de bătut, îți lăsăm rucsacii și pe dragii noștri Puiu și Nicu, să ai grijă de ei, să-i găsim deseară sănătoși și veseli, asta dacă apucăm să plecăm, căci a pus Puiu mâna pe chitară și avântul nostru s-a cam nehotărât.

Dar nu destul! Ne-am pornit, și dacă ne-am pornit, șnur am mers până la Morminte, ia uite câtă zăpadă, banca e îngropată de tot, iar masa? stau pe ea, și nici n-am văzut! După câteva minute de poze, ne tăvălim cu toții într-o bătălie generalizată și nefocusată, cum doar bătăliile fără dușmănie pot fi, și încasez iar, într-un amestec de ochelari, păr înghețat șigeci revărsate din rucsac, maldăre de zăpadă direct în față (după cum merit, că și eu dau tot la față!). Doru, învingătorul nostru perpetuu e, din nou, învingător (omul acesta e un winner chiar împotriva voinței lui!), elfilor li s-au înzăpezit aripile, iar trecătorii au zâmbit și sigur, în sufletul lor, și-au dorit, măcar o clipă, să ia și ei parte la joaca noastră.

Nu ni s-au alăturat, în schimb ne-am alăturat noi drumului, înveseliți, până la Cușma Dorobanțului, unde ne-a lovit belșugul de albastru și lărgimea de zăpadă străpunsă doar de urme, şnururi de urme, din ce în ce mai adânci.

Mda, a ajuns zăpada până la genunchi, dar suntem sus, deasupra lumii, doar Panaghia și Toaca sunt mai sus ca noi, și ele au dreptul, că așa sunt de frumoase! Și după ce trecem de ele, iaca și Cabana Meteo, bre, aici se îngroașă gluma, se îngroașă și zăpada, cât de-un stat de copil, cam așa.

 Prima vitează e Flori, care taie cărare prin zăpadă până la brâu și prin vânt iute, de platou, până când, cineva se revoltă: Dar bărbați nu avem în grup, să taie zăpadă? Și în mers împleticit și poticnit, cocoșați și crăcănați (zăpadă până la buzunare, vă jur!), ajungem după cele mai lungi trei sferturi de oră din univers, la Dochia cea cu ceai cald și ciorbă, și după vreo jumătate de oră de auto-resuscitare prin varii metode și lichide calde și reci, încă buimaci și netreziți din stupoarea liniștii după urletul viscolului (care nici nu era viscol, să fim serioși, doar adierea platoului!), ne aruncăm înapoi în frământătura de troiene şi de vârtejuri și de vuiet, să fim sablați pe față cu zăpadă, împinși de vânt afară din cărare, trași la fund de urmele tot mai adânci și una peste alta pedepsiți pentru cutezanța noastră cu momente groaznice și minunate, așa ca nu cumva această ieșire tot pe Ceahlăul nostru vechi să nu fie și ea unică și de neuitat.

 Mergem în genunchi, păcătoșii de noi, iar Dragoș își spală păcatele martirizând la tăiat zăpadă de un metru cu piciorul beteag, apoi ajungem din nou în liniștea de sub Panaghia, în tăcere și neclintire și lumină de asfințit portocaliu, e un moment în afara timpului, dar numai un moment, căci asfințit înseamnă noapte curând, hai mai repede, nu vă mai opriți, să nu ne prindă întunericul prin prăpăstiile astea!

 Și nu ne prinde decât pe la morminte, după ședința tehnică ad-hoc care se abate ca o ploaie de propuneri nedospite și încălecate și care mai de care mai fanteziste pe capul lui Dragoș, spre mântuirea piciorului nărăvaș, Dragoș mai-mai să fugă după ce i se propune chiar să fie cărat pe sus până la cabană (the disgrace of it!). Hai, Dragoș, acceptă și tu o propunere-două, că de când cărăm după noi tură de tură analgezice, feșe elastice și tot acutramentul de obiecte care sigur trebuie, într-o bună zi, să ne salveze viața! O pastilă măcar, și un băț de trecking, acolo!

Și frontalele, acum chiar e nevoie, și șerpuim ca un șir de licurici polari până la cabană, unde aflăm că și alții au avut aventuri în ziua aceea, și ce bine era dacă eram toți împreună! Dar ce-a fost a fost, scoatem mâncarea, palinca și chitara, cântăm și ne bâțâim, vine și schimbul de noapte, Max cu Nico, e ziua lui Dragoș, la mulți ani și să ne trăiești! și spre dimineață (când s-a luminat de ziuă, frate, când a trecut noaptea?) se așterne o ședință ad-hoc cu critici, autocritici și planuri vitejești, de, ca la șase dimineața.

Și după câteva ore de liniște, ne agităm în jurul binecuvântatelor cafele cărate de Andrei de la bucătărie pe scări în sus, și facem planuri, că doar ultima zi de excursie abia a început. Se vorbește de Borsec, de peșteri, stai!!! a zis cineva peșteri? Vreau și eu!

Ce bine că am vrut! Ce coloane de gheață, ce căpățâni în tavanul peșterii, ce echilibristici, ce întuneric, ÎNTUNERICUL ÎNSUȘI, când se sting toate luminile! Și șufa, ispita, care duce în domeniile exclusiviste ale speologilor (las’, că într-o zi…). Și iar o țeastă de pereți, deh, grota e înaltă, dar e foarte strâmtă (apropos, știați că e grotă dacă are până-n 75 de metri, iar dacă are mai mult, e peșteră? Ei, eu nu știam, dar uite că am întrebat pe cineva mai priceput ca mine!).

Și după atâta belșug de stâncă și sălbăticie, intră mâncarea caldă ca unsă, și pâinea de cartofi. Și gata, gata cu excursia, gata cu iarna, cea mai frumoasă iarnă, dar tot ce-i frumos se mai şi termină, ca să facă loc la altceva, musai la fel de frumos. (Irina Rusu)