Curând, curând … și nu credeam că mai vine. După ore de planificări, de liste, de consultări de hărți și de site-uri meteo (nu mă gândesc organizatorul ce o fi muncit!), suntem „în față la Muzeu” încercând, chipurile, să ne ținem de planificare și să plecăm la timp. Și reușim, oarecum, adică ajungem la cabană înainte de miezul nopții.

Cabana Croitor, o cabană-cabană, fără fițe de pensiune, cu mult lemn, cu sobe eficiente și cu tot felul de vestigii pitorești și obiecte din alte vremuri. Și câte avea să vadă cabana Croitor în așa scurt timp: veselie de copii, momente de emoție intensă, cântec, mult haz, un pic de tristețe, așa, o șaorma cu de toate, ca să devină și ea, cabana, un pic a noastră, și noi un pic ai ei.

Seara e scurtă, ca înaintea marilor plecări, și pe 1 Mai ne îmbarcăm muncitorește, dis-de-dimineață, în mașini și pornim spre Borșa. Uite munții, acum îi vedem prima dată, noi care nu am mai fost, nici nu li se vede vârful din cețuri, hm, promițător, zăpezi, altitudine, un fir de îndoială: oare om putea? Am fost avertizați: drumul e lung!

Gata, pornim pe jos, orice drum, lung sau scurt, are și el un început, și al nostru e bun, pe pantă lină, prin pădure prietenoasă și înverzită crud, de curând, câteva case răsfirate, doi purcei la siestă, un om apărut la gard, încă o casă, apoi doar pădure, mușchi și liniște.

La primul popas, grupul începe să se deșire. Mă răcesc, mă lenevesc, iar o iau de la capăt cu gâfâiala? Las ciocolata și pozele în urmă, merg mai departe. Dau de avangardă, dau și de zăpadă, fix pe drum. Zăpadă grea, alunecoasă și cleioasă, ici adâncă, colo – pojghiță de gheață, în fine, știam că vine și momentul zăpadă, și a venit, din ce în ce mai multă, ieșim în golul alpin unde zăpada devine treabă serioasă. Unde acest munte nou pentru mine devine treabă serioasă.

Acum îl văd cum e, cât e. E negru, sinistru, colțos și categoric. E repezit în sus, uriaș, golaș și fără compromisuri. Încruntat. Piatra neagră absoarbe toată lumina. Aici nu sunt păduri. Aici nu e blândețe, ba nici viață nu prea e. Îmi dă fiori. Fiori, zic? Fiori de plăcere! Cum altfel, cu cerul ăsta albastru deasupra, cu orizontul acesta amețitor? Suntem foarte, foarte sus și foarte, foarte jos, în același timp. Sub noi, casele, localitățile sunt mititele și departe, iar deasupra noastră crestele sunt și ele, mărunte, depărtate. Noi, la mijloc, deasupra prăpastiei, în fundul prăpastiei.

Înaintăm spre cabana meteo, cu un sentiment de deja-vu. „Parcă e căldarea Mălăieștiului!”, spune careva. Am rămas trei muște, grupa de performanță e mult înaintea noastră, restul de prieteni vin la mică distanță în urma noastră. Un moment de bâjbâială: ce facem, mergem spre Iezer? Probabil e înghețat și acoperit de zăpadă. Plin de zăpadă e și traseul, vâslim încoace și încolo, până când cei doi din frunte, strigând de undeva de sus, ne lămuresc: traseul de vară e inabordabil, să încercăm prin stânga. Simțim altitudinea deja, niște degețele înghețate pe la urechi, pe sub polare, nu se poate așa! Scoatem geci, căciulițe, chestii, mai pierdem niște timp, mai bem niște apă, cei din frunte nici nu se mai văd, de-acum s-a ales, ei cu ei, noi cu noi, cei din urmă cum o da Domnul, vorba cântecului: „înainte să mergi ți-a rămas”.

Să ne luăm, deci, la trântă cu PANTA. Panta cea abruptă și incitantă, deh, înclinație mare, ierburi, pietre, stânci, udătură, petice de zăpadă, merișor. Câte o privire în urmă, ca să prindem curaj („Cât de sus am urcat!”), câte-o ocheadă furișă către Pietrosul, care stă vis-a-vis, indiferent, nepăsător la muncile și caznele noastre, căci lui îi e totuna dacă reușim sau nu. Ne dăm cu părerea, dăm din mâini: ”Nu cred că se poate ajunge în vârf, e cornișa aia de zăpadă.” ; „Hai să încercăm să ajungem până la ea” „Cât ne-o lua să facem creasta?” „O oră, nu mai mult”, „E, o oră! cel puțin două, uite cât e de mers”. Ne ajung din urmă alți doi călători, ardeleni, ne întovărășim pentru un timp, apoi ne despărțim de ei, asta după ce ajungem sus pe creastă, pe zănoagă, care flămânzi, care însetați. Privim în jos, e amețitor, am urcat o diferență de nivel de vreo 400 m, Iezerul are peste 1800, creasta are în jur de 2200, cabana meteo parcă e o jucărie, prietenii care vin după noi – furnici colorate.

Dincolo de zănoagă, peste buza găleții, cât vezi cu ochii, o mare înspumată. Din piatră și zăpadă. Munți, munți la nesfârșit, un orizont ca dinții ferăstrăului, munți atât de mulți încât sunt odihnitori și monotoni, tot zbuciumul ăsta tectonic, încremenit așa, în mișcare.

Nu prea e timp de privit, nu știm cât timp o să ne ia creasta cea amețitoare. Creasta cea colțuroasă și dezordonată, cu pietroaie și bolovani și stâncuțe și steiuri, o avalanșă de piatră încremenită și culmea! stabilă. Piatra ține sub picior, dacă ai pus piciorul cum trebuie. În cel mai rău caz se clatină un pic de tot. Și drumul nu e curgător, mersul e șontâc, frânt, fragmentat, nu te poți lăsa în voia pașilor automați, din inerție. Fiecare pas are potriveala lui, forța lui, balansul lui, bocancii se încârligă în echilibru pe muchii ascuțite, mușchii se încordează pe o platformă înclinată, dacă se duce la vale piciorul, nu știi cum scapi. Pun și mâinile, ba pun și posteriorul, oricum sunt încântată de acest exercițiu de imaginație al minții, al corpului. În stânga, râpă abruptă, în dreapta, prăpăstii de ți-e și frică să te uiți.

Ne regăsim cu ardelenii, deveniți trei între timp. Ne mărturisesc că i-au îndrumat greșit pe cei doi performeri ai noștri, spre alt vârf, dar îi liniștim: chiar sunt performeri, se descurcă ei. Mergem iar o bucată în tovărășie cu ardelenii, cât se poate să fie tovărășie într-un loc unde nu ai loc de discuții, unde toată atenția trebuie să fie la următorul pas, la următorul punct de sprijin. Nu prea știm unii de alții, înaintăm ca orbeții, cu privirea în jos, ardelenii o iau înainte. Începem să urcăm, tot printre pietroaie.

Suntem sus, sus de tot, cam 2300 de metri altitudine, se simte, vântul de creastă suflă cu ger acum, mi-a înghețat jumătate de față, dar suntem pe Pietrosul, ultimii pași spre vârf. Hait, mă afund în zăpadă până la buzunare, și zăpada se strânge în jurul piciorului meu ca un ghips. Nu pot ieși! Să sap, deci, cu mâinile goale, zăpada din jurul piciorului! Dacă-i musai, cu plăcere, fac și asta, noroc cu Florin care mă scoate ca pe un dop de plută din gura sticlei de vin. Peste câțiva pași, îi întorc gestul. Zăpada, pe unde e, e adâncă, căutăm stânca. Suntem chiar pe cocoașa muntelui, cu prăpăstii și gol de jur împrejur, cu aerul înghețat și rarefiat. Încă doi pași și suntem în vârf!

Vârful! Ah, cu câtă teamă l-am privit tot drumul! Cu câtă curiozitate! Suntem congelați și bucuroși, ne pozăm cu refugiul dărăpănat, cu placa informativă, cu ardelenii, pe care i-am regăsit iar, ne pozăm și pe acoperișul refugiului, cocoțați pe cușca de metal din vârf, trântiți în zăpadă, în fine, ne agităm cât putem ca să nu înghețăm. Unii mănâncă (iar!), alții tropăie în zăpadă (eu), așteptăm cele două furnici care s-au luat după noi. Ajung și furnicile, suntem cinci victorioși rebegiți și obosiți, ne pozăm iar și plecăm, pe aceeași cale, cu aceleași strădanii și încântări prin îngrămădeala de pietroaie.

Pe la mijlocul căldării ne oprim să mâncăm (asta-i culmea!), vedem niște puncte alunecând la vale pe un abrupt amețitor, chiar sub cornișa de zăpadă spânzurată deasupra văii. Primul punct alunecă, se oprește, pornește din nou. „A căzut?” „Și-a dat drumul la vale”; „Ce periculos”; „S-a aruncat și al doilea”; „Sunt nebuni!”; „Or fi ei?”. Ei sunt, performerii noștri, care după ce au urcat din greșeală Buhăescu Mare, au urcat și Pietrosul, ca să nu rateze și apoi au șuntat creasta și au ajuns jos în cinci minute!

Noi ajungem jos într-o oră, după infernala pantă, parcă mai infernală la coborâre, dar terminată în „Pârtieeee!” pe fundul pantalonilor, mai scurt, dar la fel de vijelios. Iar după ce primim un perdaf, vijelios și ăla, de la cei care ne așteaptă de ore întregi, îngrijorați, la cabana meteo: „Unde-ați fost?” „De ce ați închis stația?”, drumul interminabil și epuizant până la mașini, cu tăceri și dureri de genunchi. La mașini găsim grupul, sosit puțin înaintea noastră, care, aflăm, a reușit să urce panta infernală și să facă aproape jumătate din creastă. Ne bucurăm, au văzut tot ce era de văzut frumos, au făcut tot ce era de făcut interesant, vârful-vârf n-a fost, de fapt, mare scofală. Hai, sus, la drum, să pirotim în mașină până acasă!

Cabana! Cu glasuri de copii! Cu miros de ciorbă proaspătă! Cu eroul care a avut grijă de toți copiii și care a făcut de mâncare! Cu eroii care au spălat vase și au dat o mână de ajutor! Ce ne-am fi făcut fără ei? Mulțumim, mulțumim din suflet! Pentru că voi ne-ați oferit șansa de a ajunge pe culme, și liniștea că toate sunt sub control la cabană și copiii sunt bine, și confortul că vom găsi o mâncare caldă și sobele încinse când ne vom târâi oasele obosite înapoi, la cabană, ca să ne putem odihni pentru ziua care urmează, cu aventurile ei incitante, la Cascada Cailor. (Irina Rusu)

Galeria Foto