Iunie 2013

"Haideți să facem ceva și pentru copiii noștri, să aibă și ei ocazia să se joace și să învețe".

Eram puțini, fiecare avea câte unul, doi, trei copii, așa că am făcut planul pentru o mini-tabără, de weekend, Pui de Muntzoman, care avea să devină în câțiva ani, mini-cupa și activitatea noastră cea mai dragă, pentru că bucuria copiilor e și bucuria noastră. Au participat atunci copiii noștri, vreo 10 și vreo 20 adulți, părinți și voluntari.
Iunie 2019
Duminică seara târziu, mă întorc acasă, frantă de oboseală, după ediția tradițională a Minicupei și după trei zile pline ochi, departe de lumea dezlănțuită și semnal la telefon. Primul post pe facebook, este de la Puiu, un citat de-al papei Francisc, care abia a plecat acasă la el.
"Copiii sunt fereastra prin care noi vedem viitorul" - hmmm, câtă dreptate are...
Zâmbesc și știu că pentru a face lucrurile bine și la timpul lor, e nevoie de voință și de oameni, de resurse și entuziasm, de dăruire

și bunăvoință. Am învățat toate astea cu greu, de-a lungul timpului, explicând și arătând că se poate, chiar și atunci când toate vocile dimprejur strigau contrariul - minicupa sau tabăra Micul Ecologist este deja un maraton, atât prin activitățile pe care le au copiii la dispoziție, cât și prin resursele necesare.
Anul acesta, Narcisa ne spune din mai că sunt deja vreo 60 copii anunțați, încă de anul trecut - au fost, le-a plăcut și mai vor - plus cei noi, listele sunt complete și încă mai sunt doritori...organizarea implică muuuulte telefoane, planificare riguroasă, căci atelierele sunt numeroase și combinațiile fără număr aproape, cumpărături, oameni care să ne ajute, voluntari care să însoțească copiii și să anime atmosfera. Avem participanți de la Piatra Neamț, de la Târgu Neamț, de la București, de la Cluj, toți dornici de un weekend la munte, departe de lumea dezlănțuită.
Pe ultima sută de metri, când toate sunt așezate, doar vremea ne mai dă fiori, cu toanele ei de femeie nemulțumită, cu tornade, cu vijelii, cu ploi și zile întunecate. Irina întreabă prevăzătoare de Planul B, stârnind rumoare, căci planul B nu există sau cel puțin, nu e la vedere. Să renunțăm nu e o varianta, ar însemna să dezamăgim atâția copii și oricum, alte weekewnduri libere...n-avem!

Vineri iarăși vom pleca...la munte....îmi sună în cap încă de dimineață, voluntarii se adună înaintea noastră, Cosmin și Cristi vin tocmai de la Pașcani și e prima lor participare, Nenciu ajunge și el, Nea Ilie și echipa de alpiniști sunt deja la fața locului. E bine, suntem o echipă și fiecare știe ce are de făcut, iar cine nu știe...se adaptează rapid, suntem antrenați…
Pornim la drum cu o tonă de bagaj, entuziasm și rugăciuni în gând, către oaza de verdeață care ne primește mereu deschisă, indiferent câți și cum venim. Seara târziu, ne-am  adunat cu toții, poiana și cabanele se umplu de zumzet și agitație și voci vesele de copii, adulții își caută locul și își întind corturile, printre bălți și iarbă îmbibată de ploile fără număr, se face repartiția pe camere, chiote și strigăte tulbură noaptea.
Foișorul e luminat, chitările stau cuminți pe băncile de lemn, și așteaptă să fie puse la treabă, se împart tricourile verzi, se împart ultimele sarcini, suntem toți #tinerisiliberi, iar cei mai tineri încep să cânte, căci încă putem respira.

Sâmbătă devreme sună portavocea și răsună curtea de stridența sunetelor reci - cerul e plumburiu, dar zâmbim încrezători, căci urmează un boost de energie - înviorarea stil Energia, cu voluntarii la timonă. Deși eu examen de bac, la 2 zile distanță, au ales să fie alături de noi, la înviorare și la ateliere. Ne aliniem, adulți, părinți, tineri și copii, ne dezmortim și dansăm pe ritmul alert care, nouă organizatorilor, ne amintește că...a început maratonul !
Începe și ploaia în curând, cu ciudă și picături reci, anulând sec startul în traseul de regularitate. Copiii freamătă, planul B apare de nicăieri, ne regrupăm scurt și fără multe întrebări, nu e loc de mofturi sau comentarii, suntem puțini și ocupați cu singura motivație valabilă acest weekend - să facem copiii fericiți !
Sala mare a pensiunii devine base-camp-ul de unde se formează și se lansează cele șase grupe de copii, colorate și date în grijă îngerilor păzitori - voluntarii. Încep atelierele și acel du-te vino care ne agită și ne face să respirăm, să începem să credem că se poate, indiferent de condițiile potrivnice.

Atelierul de pictură e la cabana de jos. Atelierul "Salvează brăduții" pe terasa acoperită. Atelierul în joacă, în sala mare. Vine Moșu și se trage cu pușca la țintă într-un șopron.
Ploaia cade în continuare în dușmănie. E prima ediție când ne plouă. Curtea se transformă încet încet într-un patinoar de noroi, pe care reînvățăm să ne păstrăm echilibrul (o fi oare asta lecția anului, pe care o repetăm la nesfârșit ?!)
Părinții și câțiva din adulții prezenți în tabără și-au luat rolul în serios - fără multe întrebări, s-au apucat de făcut mâncare, în atelierul master-chef de lângă grătar.
Cineva umflă baloane. Cineva pune muzică. Cineva pregătește aluatul de gogoși și umple bucătăria de o aromă divină. Dau cu maturăași cu mopul într-o veselie, am auzit eu că muncă de jos te înalță  - mi-e drag să fiu aici, îmi place teribil furnicarul asta în care (pare că) fiecare știe ce are de făcut.
Undeva pe după amiază, se întrezărește o rază de lumină - care, cumva, se transformă în ditamai seninul și soare pe săturate...ne zâmbim unii altora și mai încrezători...după prânz urmează spălatul vaselor, a început să-mi placă partea asta, seamănă cu anul trecut :).
Se pregătește traseul. Se verifică echipamentul. Grupele. Zumzetul s-a mutat afară iar tabăra a prins viață. Scoatem apă din corturi și papuci, asanăm un pic terenul săpând șanțuri și deși ne simțim cam sinistrați, ne bucurăm deplin de verdele crud presărat de floricele colorate. Tare mi-e drag locul asta. E așa frumos și avem atâtea amintiri aici.

Traseul se face. Tiroliana e asaltată cu entuziasm. Stânca e încă udă, la fel ca iarba, deci alpinismul și orientarea mai au de așteptat.
Mai dau o dată cu mopul (a câta oară?!), spăl și peretele de scândură care a folosit drept țintă. De jur împrejur...zâmbete - ale copiilor și ale voluntarilor, ale noastre. Trec pe la bucătărie și implor, la fel ca alții, pentru cel mai râvnit desert al momentului - gogoșile. Victorie...mică ce-i drept, dar o gogoașă caldă, la timpul ei...
Se lasă seara. Cina, delicioasă, gălăgioasă, alte vase, altă ordine. Apare și Gabi, sărbătoritul zilei, un motiv în plus de bucurie, e din ce în ce mai rar de văzut, de când a devenit student. Voluntarii se adună la căldură, lângă chitară, cântecele se leagă, uităm de picioarele grele și de ploaie și de noroiul care ne-a invadat - o parte din noi stau deoparte, la mesteceni, fiecare unde se simte bine. Narcisa nu renunță la focul de tabără, improvizează, frige niște bezele, împarte cadourile, petrecerea e peste tot. În mijlocul curții, Ioana mea, cu un singur bocanc, năclăită în noroi - vrea la cabana de sus, o cară Tavi în spate, ca pe vremuri, deși...nu mai e chiar un copil - o urmăresc de departe, căci în taberele astea, nu suntem chiar împreună, fiecare cu treaba ei. Apar și prăjiturile. O poveste. Un cântec. O glumă. Tihnă și bucurie simple - până ne prinde dimineața !

Când...o luăm de la capăt cu înviorarea pe același ritm (Stephen și Ana H au luat inițiativa și copiii și au plecat pe terenul din vale unde au loc să se desfășoare. Mic dejun, vase de spălat, noroi de curățat. E soare blând și cer senin, în sfârșit, se usucă stanca și echipa de alpiniști-neînțeleși își intră în drepturi, se reașază marcajul pentru orientare, cei 70 copii se împrăștie din nou. Masa se pregătește aproape fără să știm - ce bine să ai oameni care știu ce au de făcut și care vor să ajute, necondiționat...în fiecare an mă gândesc cum am putea să le mulțumim îndeajuns oamenilor acestora care vin și muncesc cot la cot cu noi, sau ne sprijină financiar, pentru a duce la bun sfârșit un astfel de eveniment – sper, în inima mea, că ei déjà știu asta, pentru că un copil fericit înseamnă, nu-i așa, și părinți fericiți !

Nu știu când se face amiază și când trece amiaza…apar părinții care vin după copii, copiii povestesc pe nerăsuflate cum nu au avut ei timp zilele ăstea să își tragă măcar sufletul, întreabă când e următoarea, îți rezervă déjà loc pentru la anu…se impart diploma colorate, brăduții sunt salvați a doua oară, fiecare va avea grijă de ghiveciul lui, de acum înainte, se fac fotografii, se fac promisiuni, se impart zâmbete și îmbrățișări…

Se face liniște apoi. În locul ierbii, s-a lățit un tobogan uriaș cu noroi îmbietor…cum ar fi fost dacă ne dădeam bocanzii jos și desculț, am fi alunecat așa, ușor, să îi testăm oare rezistența ?! Ne privim zâmbind și fără multe cuvinte, plecăm către casă – am reușit, o dată în plus, să facem ceea ce am spus că o să facem.

E mult? E puțin? Până  la anul, când ne vom revedea…vom primi și răspunsul, de la fiecare din cei 70 copii și restul adulți…