„Nu am niciun plan B pentru o sută treizeci de oameni! N-o să plouă şi gata!” Narcisa vorbeşte serios. N-o să plouă. Prognoza zice altfel. Vremea, vineri, nu zice nicicum. După drumul „fără probleme”, după concepţia lui Tavi, dar care m-a slăbit jumătate de kilogram de consum nervos şi m-a făcut să cer un fel de silentio stampa impusă în maşina mea plină de băieţi veseli, ca să pot auzi dacă se hârşâie fundul maşinii prin hârtoape, măcar am putut alege loc de cort (ce bine-i să furi startul!), din spaţiul deja înjumătăţit de ploile dinainte. Să ne înţelegem: n-am fost eu prima care a furat startul, deja locul cel mai drept era ocupat, dar tot am avut de unde alege!

Tabăra, la fel de verde, unduitoare şi promiţătoare. Linişte. În câteva ore va forfoti de copii. În câteva ore va răsuna de glasuri, de muzică, de chitară, de portavoce, de zgomot de motoare şi de râsete. Va vibra de bucurie. Asta îmi amintesc cel mai bine: bucuria care vine la pachet cu câteva zeci de copii şi cu turul de forţă logistic şi creativ de a-i distra, hrăni, dirija şi bucura. De aia n-avem plan B, că şi planul A e mai mult o rugăciune, în fiecare an.

În fine, hai să verificăm stânca. Stâncuţa noastră dragă, uscată, curată, doar câteva plante am avut de smuls. Mai mult pretext să încălzim fiarele, să auzim din nou clinc-clancul carabinierelor, să simţim mirosul corzilor şi zgomotul pietrei căzute în cască. Hai şi la ciuperci, „sunt sigur că o să găsim cu nemiluita după ploile astea! Fac o omletă, am ce mânca mâine!” Am găsit, un fund de pungă de bureţi de rouă. „Ajung pentru o omletă, astea au gust puternic”, încerc eu să ogoiesc dezamăgirea. Care oricum se ogoieşte la mirosul îmbietor care se ridică mai târziu, pe seară, din tigaia sfârâindă şi promiţătoare.

În jurul meu în tabără lumea se agită, pune corturi, între timp s-a umplut de copii şi de strigăte şi de oameni. În mintea mea în schimb e linişte, e tihnă, totul e cum trebuie să fie, chiar dacă plouă, chiar dacă nu. Va fi bine.

Va fi ud, până să fie bine. Aşa pare dimineaţa, când scot un cap din cort şi văd nişte ceţuri încruntate la noi, spânzurate deasupra taberei. „Hai la învioraareee! Toată lumea! TOATĂ lumeaaaa!”. Toată lumea e cu vioiciunea cam forţată, cu priviri temătoare strecurate către cer. Acum nu plouă, hai să facem o horă! Muzica intră în vene ca vinul roşu, bate în piept, emoţia creşte, energia la fel! Va fi bine, chiar dacă plouă, chiar dacă nu!

Pe la jumătatea înviorării, cu limba de-un cot, constat că totuşi au trecut nişte ani peste mine, şi zmeul aspirant s-a transformat într-un pitic de grădină care-i mai mult cu ochii în jos după ciuperci decât în sus spre creste. Dar cu siguranţă mai vesel. Scot eternul echipament, din hectarele de portbagaj ale maşinii (mulţumesc, Doamne, pentru ea!), şi ne pregătim. Pic pic. O pornim spre stâncă, cu încăpăţânare. Ba nu, cu disperare. Noi chiar nu avem un plan B. Pic pic pic. Ne aşezăm pe locul taberei, cam nehotărâţi. „Nu desfacem, aşteptăm să vedem”. Pic pic pleosc pleosc. Din ce în ce mai tare plouă, aşezat, îndesat, temeinic. Şi dintr-o dată mă liniştesc. N-o să fie căţărare anul acesta. N-o să fie nici planul B. N-o să fie nimic pentru noi de făcut, doar mici treburi, prin tabără. O să fim degeaba în tabără, prima dată de atâţia ani, şi o să fie tihnă şi bine.

Înapoi în tabără, sub ploaia nătângă, curtea e liniştită, dar cabanele zumzăie ca nişte stupi. Copiii fac ateliere şi jocuri de cabană. Noi ne mutăm în foişor, la răcoare şi chitară. De când n-am mai cântat!  Publicul e blazat şi nepretenţios, îmi permit să greşesc, să întrerup, să reiau. Apare o pungă cu baloane de umflat. Ne azvârlim cu entuziasm

 către ele, de parcă ar fi chestie de viaţă şi de moarte baloanele alea, facem schimb de tehnici şi idei, iar grămada colorată şi fojgăitoare creşte pe masă, instabilă la fiecare adiere, cu o viaţă a ei proprie. Poc! se mai sparge unul. Pic pic pleosc! Ploaia cade neabătută, prin curte şiruri de copii cu glugi ca un Ku-Klux-Klan de jucărie se mută între cabane, între ateliere, alunecând deja pe fosta pajişte care acum începe să chelească de iarbă.

Mai târziu, la spălat de mere, simţim  prima adiere. Apoi a doua, mai puternică. „Uite!” arată Flori în spate. Ridicăm capul din chiuvetă ca să vedem o geană se soare. Încă o pală de vânt înfiorează banerele, înfiorează inimile: se opreşte! „Poate facem tiroliana!” „nu mai avem când!” „E de-abia unu jumătate!” „Eu credeam că-i vreo cinci!”

Repede, planul B se conturează din mers, tiroliana se poate face după amiază dacă nu mai plouă, alpinismul…. poate două grupe azi, restul mâine…. Mâncăm pe fugă şi apoi hai la stâncă. Între timp a ieşit soarele, adie vântul, speranţa creşte. Dar stânca şiroieşte. Cu soarele pe ea, şiroieşte! Nu-i drept! „Mai venim pe la cinci, să vedem”. Între timp mai venim o dată, că nu ne rabdă inima, stânca tot şiroieşte, ne întoarcem la tiroliană cu coada între picioare, mai pun câteva hamuri pe copii, am cam uitat drill-ul, sunt şi cam lipsită de entuziasm, noroc cu Serena, voluntara sigură, pricepută şi foarte pozitivă (am să-i cer prietenia pe Facebook că prea-mi place de ea!). Copiii ăştia, cum e Serena, cum e Sergiu al meu, vorbesc dintre cei noi, au atâta putere să ridice moralul şi să transforme totul în ceva bun, indiferent dacă plouă, indiferent dacă nu! Ce noroc avem cu ei!

Tiroliana e pe mâini foarte bune, ne întoarcem la stâncă. Mai facem nişte rapeluri. Soarele e blând, suntem tot noi trei, tribul „nu e nimeni să-i înţeleagă”, ne înţelegem noi, din priviri, din jumătăţi de cuvinte, din liniştea caldă dintre noi. Stânca e străbătută de cascade şi şiroaie, e alunecoasă şi des

curajantă, e bun doar de rapel. Nouă ne ajunge. Clinc-clanc de fiare, câte-un bâzâit de muscă, câte-un „Vezi…corzile…. aşa!”

Înapoi în tabără, noroiul s-a adâncit şi alunecă încântător, traversarea curţii echivalează cu proba surpriză, toată lumea pedalează cu mişcări de barză anchilozată. Văd că m-am cam hodorogit. Prefer tihna mesei de sub mesteceni cu câţiva oameni, cu o veselie potolită şi uşor năucă, chitara sună ciudat în mâna mea, dar nici pe departe la fel de ciudat ca vocea, piţigăiată şi neglijentă. Nu-mi pasă de nimic, sunt fericită. Chitară e şi în cabană, grosul veseliei acolo e, mai zdrăngăne una şi în foişor. Un focuşor mic mai departe, râsete. Ochi calzi şi tihnă.

Orice numai tihnă n-a fost, în schimb,a doua zi. M-am trezit cu noaptea-n cap, ca lovită de un pumn de gândul că am două corturi ude de strâns şi alpinismul de făcut (nush’ cum, dar ştiam sigur că facem alpinismul). Înainte de înviorare, eram cu cortul mic strâns. Mai e cel mare, voluntarii încă dorm în el. Cafeaua am delegat-o, s-o facă altul, masa la fel, s-o întindă altcineva. Soare, ceaţă subţire, e clar ce avem de făcut. Intru în priză, „re-zis-ten-ţă, pace şi caden-ţă” sună în capul meu. E bine, cu ploaie sau fără!

Restul e simplu. Ca în fiecare an. Nu pot să asigur că sunt prea uşoară. Pun hamuri şi căşti. Strig, mă agit. Încurajez. Mă umplu de noroi pe mâini, pe genunchi, mă umplu de bucurie şi de zâmbet. Încasez un papucel plin de noroi peste faţă şi mă simt împlinită. Totul a ieşit bine, cu ploaie, şi apoi fără. Şi vorba lui Călin, pe care l-am întrebat în maşină, la întoarcere, de părerea lui de veteran, şi care a afirmat că a fost fain, în ciuda noroiului, „ce, n-avem maşină de spălat acasă?” (Irina Rusu)