Pana anul acesta, Trascaul era muntele din amintirea altor prieteni de-ai mei. Asa cum nu am reusit sa ajung in Apuseni de 3 ani incoace, asa nu am vazut Trascaul, la invitatia de anul trecut. Dupa o vara cu multe renuntari, toamna s-a dovedit a fi generoasa cu mine, printre cursuri si sute de km in fiecare weekend, daruindu-mi, aproape cu forta, un weekend la Remetea, la Memorialul Marioara Puscas, eveniment organizat de CTM Albamont.
Dupa un drum lung si aproape imposibil, de poveste - (caci doar in povesti sunt drumuri initiatice, unde, ca sa devii TU sau sa ajungi sa-ti indeplinesti misiunea sau visele, trebuie sa treci teste sau incercari, probe de foc care, daca nu te omoara, te fac cu siguranta mai puternic) - am ajuns in miez de noapte la Remetea, la Centrul Turistic unde, in jurul focului cantau si povesteau oameni de munte, prieteni de ani de zile, Puiu nostru si nelipsitul Nicusor, gazdele Adriana si Ilie. In bucataria micuta, s-au ivit pe masa o sunca zdravana, o ceapa rosie piscacioasa, un borcan burduhanos cu magiun de prune si sfanta palinca, leac pentru suflete inghetate si prilej de vorba si depanat amintiri.
Ca niciodata, l-am.lasat pe Puiu la foc si am plecat sa ne odihnim trupurile in speranta unei zile mai putin zbuciumate, cu gandul la cele 4 trasee oferite cu generozitate de gazde. Cafeaua de dimineata ne-a adus zambetul pe buze si curajul sa plecam in cel mai frumos traseu (si cel mai lung aparent) – Rezervatia Scarita - Belioara. L-am gasit pe Puiu unde ii sade bine, la foc, fredonand sub cerul gri “Zori de zi, zori de zi…”
Fetele mici ne-au insotit bodoganind incontinuu, ca e frig, ca e nor, ca e greu, ca e deal, ca e apa, ca sunt 6 sau 7 sau poate 8 ore, ca de ce le obligam, ca de ce nu le lasam, ca le dor picioarele, ca e vale, ca e umbra, ca e soare, ca sunt crengi, ca sunt pietre, dar ce frumos colorati sunt copacii, dar ce pestera interesanta, ca de ce nu ajungem la ea, dar unde ajungem, ca de ce e prapastie, ca de ce sa trecem prin iarba, de ce nu ne intoarcem, de ce sa nu ia betele acasa, de ce sa coboare cu grija, de ce sa nu stea pe jos si alte motive reale sau inventate…
Traseul urca lin printre clai, pe culmi molcome, arcuite bland la umbra stancilor colturoase. Cateva suri stau intr.o rana, uitate de lume, intr-un loc ce pare uitat de timp – in sir indian, fara graba, fiecare in lumea lui, apasat de greutati nestiute sau zambind misterios unor ganduri razlete. Se face liniste. Se face senin, macar in interior caci norii ne inconjoara. Risipa de culori pe straiele padurii, miros de reavan si ud, vant iute pe platou, iarba uscata “a durerii”, vreascuri ude trosnind sec sub pasi apasati.
E multa tristete. Tihna. Furtuna. Indoiala. Zambet. Grimase. Ciocolata. Povesti de viata. Fazan. Cuvinte cu R. Pauze lungi si dese. Cuvinte cu F. Caldura ?! Cer de plumb. Pe umeri plecati. Intrebari de copil in ochi albastri inlacrimati. Inima indoita. Speranta. Furtuna. Cade grindina in interior si totusi…exista speranta.
Peisajele imi taie respiratia. Ma lipesc de piatra alba lucioasa si.mi umplu sufletul de culoare. E atata viata in stingerea asta fireasca a toamnei. Branduse proaspete cu petale grele de roua. O masa rapida pe un colt de culme, cele mai gustoase bucate, oferite cu cea mai.mare dragoste de oameni.
Coboram. Binecuvantata e singuratatea uneori. Si caldura autentica ce vine de la oameni. Cand si daca vine. Mi-e sete de iubire si de sens. De autentic si real. Sa stiu. Dar sa simt si sa cred. Muntii acestia au ceva de “acasa” – poate pentru ca am visat atata vreme sa-i intalnesc…
Seara vine cu frig, atata frig, atata nevoie de caldura si cantec. O cafea fierbinte in bucataria micuta, ascultand povestile de inceput ale lirelor si cupelor montane spuse cu umor oltenesc de catre Gabi M. Adriana e numai zambet, n-a dormit, n-a stat toata ziua, e argint viu si emotie – o simt atat de aproape de parca ne=am cunoaste dintotdeauna – nici nu e nevoie de cuvinte– o.imbratisare si 2 vorbe (suntem nebune, stiu…dar e atat de vie nebunia asta frumoasa). Se canta. Copiii se dau in leagane, au uitat de bombaneala si durerea de picioare, ca prea a fost frumos. La foc, s-au adunat oamenii toti, se rade, se discuta, se fac
poze, se viseaza cu ochii larg deschisi. Fiecare incearca sa “fure” ceva de aici, sa plece acasa cu o farama de emotie, de frumos, de speranta…avem nevoie de prieteni. Avem nevoie de cantec si de frumos. Avem nevoie de iubire. De autentic si real. Daca am putea sa le si daruim,la randul nostru, ce simplu ar fi….
Duminica e iarasi cea mai scurta zi. Din nou ramas bun. Strang in brate oamenii astia simpli si complicati si calzi care ne-au primit neconditionat in cel mai drag loc al lor, printre amintiri si planuri de viitor. Prietenie. Fara urma de indoiala. Fara regrete. Doar caldura in forma cea mai delicata…
Alte drumuri. Inapoi la realitatea de zi cu zi. Nu inainte de a vizita Cetatea Costesti. Mergem o vreme pe jos prrintre dealuri intesate de culori incredibil de vii sub un cer incredibil de albastru. Pasesc singura prin colbul aramiu, cu un sentiment apasator de deja-vu. Camino. Camino de Romania :). E liniste si pace. Pacea aceea cand stii ca nu poti schimba nimic in exteriorul tau.
Ca oamenii vor trai la fel si viata va merge inainte, dincolo de zbuciumul sau indoiala din tine. Ce.ai omorat, omorat ramane. Poti alege pentru tine, nu pentru altii. Poti trai doar viata ta, nu pe a altora. Poti fi acolo cand si daca e nevoie de tine, dar nu poti inlocui nimic. Pentru nimeni. E dureroasa acceptarea asta. Intre ziduri de cetate uitata de lume, ruine gaunoase vibrand de istorie. Daca inchid ochii si-mi lipesc fruntea de piatra rece, voi asculta poate vaietul vreunei printese inchise in turn spre pedeapsa sau zdranganit de sabii inclestate in lupta dreapta sau poate cantecul trist al vreunui menestrel ratacit la poarta castelului in fapt de seara:
“Om bun, deschide-ne poarta
Da-ne o coaja si nu ne goni,
In schimb iti vom alina durerea
Cu vesele cantece si ghidusii….”
Menestrelul e Puiu. Iar noi suntem vrajiti de note armonioase ce se preling printre raze calde ce alina, direct in suflete neostoite de drumuri. Ne urnim cu greu, caci drumul spre casa e mereu aspru si nedorit… presarat insa cu prieteni faini si momente vesele. Din categoria “Iti amintesti cand am fost in Trascau…? Parca erai si tu atunci….”
Menestrelii din Cetatea Coltesti
Gianina Paun