Ce înseamnă o sută de metri? Pe întuneric, nu ştii. Depinde în ce o măsori: în minute, în kile de transpiraţie, în veşnicii, în bătăi de inimă, în pixeli pe un ecran de aplicaţie…

O tură simplă, prea simplă, gândeam eu, faţă de nebuniile din anii trecuţi, o tură în care vrem mai degrabă să încercăm ceva echipament nou: care un sac nou de dormit, care o geacă, care un telefon. Şi bineînţeles, marea senzaţie, rachetele de zăpadă, fără de care ni s-a zis că acum, în Rodnei, în şaua Curăţel şi la Ineu, nu avem ce căuta (Ioji de la Salvamont).

Aceste noutăţi clămpănitoare din plastic, când le-am scos din cutie, mi s-au părut mari, foarte mari, grele şi complicate. Le-am pipăit, am tras ici de o manetuţă, acolo de un fier (care nu s-a mişcat), uite şi o chingă… hai să întrebăm netu’. Două filmuleţe şi jumătate de oră de pipăială mai târziu, jucăria Kinder era scotocită şi scuturată de toate secretele. Mi-a mai luat o juma de oră să le prind pe rucsac.  Puţin visam eu că o zi mai târziu am să le pun şi am să le scot de pe rucsac în picioare şi de pe picioare iar în rucsac şi apoi iar în picioare, rapid, pe întuneric, prin zăpadă, o a doua natură. Ce nu te învaţă nevoia!

Am pornit cu o oră întârziere de acasă, şi încă câteva opriri pe la benzinării şi restaurant, apoi cel puţin o oră cu binevoitorul Ioji, şi aşa am pornit în traseu pe la trei după amiaza.

Ioji, salvamontist al Rodnei şi rezident în Valea Vinului, ne-a blindat de informaţii şi detalii şi puncte de reper şi variante şi planuri B şi C şi D şi ceai şi biscuiţi. După vreo zece minute eu, una, l-am pierdut. Las’ că sunt atenţi ceilalţi. Am reţinut că pe traseul de vară. Să o mai reţin şi pe asta cu grămezile de lemne. Şi spre Ineu, când se îndulceşte panta, o luăm pe dreapta pe curbă de nivel. „Sau cum zicem noi, de-a coasta.” Şi noi zicem la fel, gândesc eu, şi între timp Ioji deja a ajuns cu indicaţiile la ziua a treia „dacă e ceaţă n-are rost să coborâţi pe Chişa (ce-o fi aia), să vedeţi tot pădure şi atât”. Ziua a treia e prea departe. Ziua întâi e la jumătate, e timpul să mergem. Singurul „desculţ” dintre noi primeşte cu împrumut rachetele lui Ioji, ceea ce toarnă un pic de gaz în lampa speranţei noastre. Să mergem, deci, spre refugiul Curăţel, să vedem dacă mai e cum îl ştiu de acum patru ani.

Tot începutul e aşa: traseul blând, ninge pudrat, nu e ger, cartea poştală e toată acolo. E veselie, aplicaţiile merg, articulaţiile merg, ba merg şi limbile. Merg şi limbile la ceas, dar pe alea cine să le bage în seamă!? Avem în jur ţurţuri imenşi şi mici cascade albastre de gheaţă, pete ţipătoare de sulf pe nişte stânci mohorâte, uite şi o punte, acum patru ani nu era! Zdravănă, cu marcaj clar, ne fură de pe drumul forestier în sus, către culme, şi nu mai băgăm în seamă un drumeag ascuns către stânga, traseul de vară. 

Florin destupă cu glas tare nerăbdarea tuturor: „Eu pun rachetele”. Nu e nevoie, dar e bine să ne obişnuim cu ele. Clanţ, clanţ! Mandibula rachetei muşcă hotărât, unde pui piciorul, acolo rămâne. Încă n-avem zăpadă aşa de adâncă, dar deocamdată e uşor şi distractiv, mai uşor decât credeam. „Vezi să nu păşeşti înapoi!!!” Prea târziu!

Numa’ nu da înapoi! Prima căzătură dintr-un şir luuuuuung, şi ce greu te ridici cu ele! Hai, aspirantule, gândeşte. Ca la schi? Nuuu, nu merge, rachetele sunt prinse doar în vârful piciorului. Mă rostogolesc pe spate, apoi în genunchi, dau să mă ridic, mă proptesc într-o mână şi mâna intră în zăpadă până la rădăcina nasului. Vai!

Cu chiu şi vai mă ridic, mă stabilizez ca un luptător de sumo care încasează un tsunami. Dacă oamenii pe lumea asta pot s-o facă, pot şi eu! Unii dintre noi se descurcă de minune, alţii se văicăresc uşurel. Cineva şi-a dat jos rachetele după doar o sută de metri „Sunt incomode, le pun când chiar e nevoie”. 

Locul mi-e cunoscut, îmi vorbeşte chiar dacă ne-am văzut doar o singură dată, demult, acum patru ani, tot într-o iarnă. Îmi arată imagini cunoscute, sau mă înşel eu? Ajungem la o intersecţie, din drumul acesta clar şi categoric se desprinde în stânga, abruptă, o pantă. Înclinaţia, direcţia, culoarea e cea corectă, îmi şopteşte amintirea, şi fără să ştiu prea bine, plec în recunoaştere pe poteca asta ademenitoare. Numai câţiva paşi lăsaţi-mă să merg, şi mă întorc. Şi încă câţiva, şopteşte amintirea, ăsta-i drumul, drumul de data trecută. Poate văd un marcaj. Poate pe copacul ăsta? Sunt atât de plini de zăpadă, nu se vede nimic.

Ceilalţi mă strigă. Strig şi eu, că mă întorc acuş, cred că drumul acesta e bun, şi continui să urc pe el. Altă bifurcaţie de poteci, şi amintirea mă cheamă tot spre dreapta, ştiu, ştiu, îmi amintesc bine, aşa era, ieşeam din pădure aici, ieşeam sus în creastă şi făceam stânga în ac de păr… trebuie să mă opresc.

Ceilalţi mă ajung din urmă. „Nu poţi să pleci aşa, fără să spui, fără să ne sfătuim, fără să ne aştepţi!” Dar eu voiam să mă întorc, doar să explorez.. nu mai zic nimic, aşa e. „Max, nu-ţi aminteşti locul acesta?” pledez eu. Panta mă priveşte cu reproş, n-am încredere în ea, se simte trădată. „Nu-mi amintesc deloc, mai nimic. Plus de asta, aplicaţia zice că am ieşit de pe orice traseu şi mergem în direcţie opusă refugiului.” Normal, dacă cotim brusc în creastă spre stânga. De fapt e direcţia bună, zice panta, zice amintirea. „Eşti sigură că ai mai fost aici, că ăsta e drumul?”

Of, nu, sigură nu sunt, amintirea e clară, îngroşată cu markerul şi în culori, dar totuşi o amintire. Când a scăzut lumina aşa? Măcar un sfert de oră să mai fi avut, câţiva paşi până în creastă…

„Mergem după aplicaţie.” Asta înseamnă să coborâm vreo sută de metri înapoi şi să urcăm pe o cărare în oglindă cu asta, care merge spre stânga. Clefăim cu hărnicie zăpada de-acum mare, eu clefăi şi ceva dezamăgire tăcută. Mai întorc o dată capul, pe acolo am fost data trecută, sigur!! … Probabil..!?

Câteva gânduri au fost de-ajuns, şi s-a stins lumina. Dintr-o dată e întuneric beznă, am dat de o intrare într-o mină care arată ca o găoace spartă de ou, şi cărarea se opreşte aici. E vremea frontalei. E vremea scenariilor negre. În pădure, pe întuneric, pierduţi, fără cărare, fără marcaj. Hai, că nu-i rău totuşi, avem urmele pe care am venit. Nu e frig, şi asta e bine. Ce facem? Ce zice aplicaţia? Trei perechi de ochi se apleacă asupra telefonului, trei mâini se întind în aceeaşi direcţie. Nici n-am nevoie să mă uit, ştiu harta. Aia e direcţia refugiului. Dar direcţia nu înseamnă cărare.

Ceilalţi discută. Nu ştiu ce. Florin o porneşte în sus prin pădure. O fi bună direcţia, o fi rea? Nu contează, ne mişcăm. Mai întâi să pornim măgăoaia, şi după aia o îndreptăm pe calea corectă. Flori caută o potecă mai puţin pieptişă. Nu găseşte. Hai, aspirantule, târâş pe coate în sus, şi pe genunchi, vezi să nu te înnozi în ramuri, după vreo sută de metri ne e clar: jos rachetele!

Fără ele e mult mai uşor. Mai uşor de mers, dar unde? Unii zic în sus, alţii zic în jos. Hotărâm să urmăm planul iniţial (traseul de vară) şi ce zice aplicaţia. Adică în jos, că poate dă Dumnezeu şi-l găsim pe traseul ăsta de vară, care ne-a abandonat nici nu ştim când. Şi ne adâncim pe pantă în jos, în noapte şi în pădurea cea necunoscută şi atât de blândă! Hai, aspirantule, înghite-ţi dezamăgirea. A fost hotărârea corectă, amintirea e veche, pe când aplicaţia e sigură.  E mai bine aşa, ceilalţi au început s-o dea pe glume, acţiunea i-a înviorat, e bine. Uite, au ajuns la o cărare largă, spre stânga. Ne punem rachetele iar. Oare le poţi pune pe întuneric, ia vezi? Deja sunt prinse de bocanci, rucsacul e în spate, doar o mănuşă se încăpăţânează… hai.

Suntem pe traseul de vară, cică. În întunericul acesta, putem fi şi pe Lutu Roşu la noi, în Ceahlău, că tot atâta îmi dau seama. Florin e primul, taie la zăpadă, încântat de rachete şi de plutirea pe deasupra zăpezii. Întunericul e iar cald şi blând, ninge uşor, traseul e prietenos, iaca ieşim în golul alpin.

Cred. Un lapte cenuşiu tulbură noaptea. Se vede doar cocoaşa un pic mai albă a pantei, şi câteva pete. „Astea sunt grămezile de lemne, oare?”. Nişte cuşme pufoase şi albe, dedesubt ceva, poate lemn, poate piatră, poate un chioşc de ziare, poate un sens giratoriu … Trebuie să facem dreapta în sus imediat după a doua grămadă. Io nici de prima nu sunt sigură, dar Florin a pornit deja, Max dă şi el din mâini, arată ceva, vorbesc, hotărăsc.

Acu-i acu! Pieptişul pieptişului, prin zăpada zăpezilor. Max trece primul, apoi zic eu „Lasă-mă şi pe mine când oboseşti!” După câteva minute, îmi vine rândul să deschid poteca.

Fac trei paşi, cinci. Nu-i adevărat, nu pot să cred! E imposibil. „Aşa adâncă a fost zăpada tot drumul?” „Da”. Oameni buni, cât de greu e! Fiecare picior ridică câte-o emisferă întreagă a Pământului. Ochii caută făgaşul corect, un mic dezechilibru, un centimetru înapoi, şi gândacul cade întors pe spate şi neputincios! Urmează coregrafia icnită a ridicării în picioare (numai nu mai da înapoi!), apoi iar cu paşi de elefant greoi, bătrân şi cu răsuflarea scurtată. „Mai trec eu?” zice Flori. Hai!

După vreo zece minute schimbăm iar, trece din nou Florin primul. El merge vioi, nu ştiu, zău, cum face. Mă uit cu invidie cum se măreşte distanţa, apoi mi se pare nedrept, doar unul dintre noi să se chinuiască? Unul acesta întreabă: „Cât zice aplicaţia că mai avem până pe creastă? Cum 400 de metri? Am urcat doar o sută de metri??!” Cum adică, o sută de metri diferenţă de nivel?

Ai vrea tu, aspirantule! O sută de metri distanţă liniară. Ce greu s-a făcut rucsacul! Şi o durere de stomac mă îndoaie de mijloc. Mă ustură ochii, oare e de la puiul ăsta de viscol, sau o fi ceva sărat? Şi racheta dreaptă de ce clămpăneşte aşa? Of, trebuie să tragem cu toţii la căruţa asta! La căruţa asta numită bucata până la răscruce. Că după aia e mers pe creastă, o să fie zăpadă uriaşă, dar nu mai e pantă măcar. „Mai lasă-mă şi pe mine să tai!”

Cu paşi mici. Nu te gândi la viteză, nici la încetineală. Un om, un crez, o misiune: să tai această potecă pentru prietenii din spate. Atât. Şi încearcă să nu cazi. Respiră ca la stadion, controlat. Cu paşi mici. Totul e bine, făgaşul e bun, trece pe lângă bradul acela mare, uite şi marcajul pe brad. Se strică poteca aici, nişte denivelări, caută pista cea mai bună. Ai de traversat izvorul, pe unde o fi mai bine? Priveşte o clipă, trage-ţi răsuflarea. Priveşte împrejur, la liniile cenuşii, alburii, negre care compun acum tot universul. Şi prietenii din urmă, de fapt ei compun tot universul! Hai, ridică încă o dată emisfera vestică, apoi pe cea estică trebuie s-o treci peste izvor, încearcă să nu cazi! Câţiva paşi abrupţi, poate cineva să-mi ia câteva minute turnul Eiffel din rucsac? Nu poate să fie altceva decât un turn de fier, care să atârne aşa de greu!!  Hai, încă un pic, creasta tre’ să fie după brazii ăia! „Încă 300 metri şi ajungem în creastă!”

Dau doi centimetri înapoi. Şi cad. Doar o sută de metri am înaintat? De fapt, aproape o sută, dacă e să calculăm corect. Hai, aspirantule, întoarce-te pe genunchi cu tot universul în spinare. Acum băţul, înfige băţul, aşa, şi ţine-te de el, gâfâie câteva secunde, ai voie. Acu un picior. Hai, ridică-te! Ridică-te, că poţi! Nu se poate, doar o sută de metri! Şi câte tone de efort! Şi câţi kilometri de stadion! Şi câte hectare de gânduri! Trei lungimi de coardă de ezitări şi încă trei de hotărâri! O sută de veşnicii, nu de metri! Of! Nu mai trece nimeni în faţă, până sus!

Daţi-vă, că vin! S-a enervat aspirantul, i se zbate vena, a aruncat emisfere, chintale, turnuri şi sarea din ochi şi alte forme de balast. E limpede, înainte să mergi ţi-a rămas! Hai, ce-i o sută de metri, până la urmă? Ai urcat nu una, DOUĂ! Primele două sunt mai grele! Dă, Doamne, să nu greşim direcţia. Mergem prin noapte de câteva ore, dar suntem pe potecă. Dă, Doamne, să nu pornească zăpada în jos la vale (Ioji zicea că zăpada e stabilă în weekendul ăsta).

Refugiul, pe care o vreme crezusem că n-o să-l mai văd, dansează din nou ademenitor din amintire prin faţa motivaţiei mele. E atât de frumos, atâta magie în noaptea asta lăptoasă, cu zăpadă viscolită, iar promisiunea unui refugiu de lemn pe creasta selenară e cel mai frumos lucru. Nu mai contează junghiul din plex şi zăpada care se clădeşte în glugă şi după gât, maşina de mâncat sute de metri merge sacadat, stângul-dreptul, şi gata, dintr-o dată, terenul se îndreaptă, copacii dispar, zăpada devine tare şi îngheţată şi viscolită, cel puţin cât se vede în cercul lanternei.

Creasta! Mai departe nu ştim ce e, nu vedem nimic. Dar amintirea m-a iertat şi-mi vorbeşte din nou, mă strigă refugiul la el, nu-l văd dar ştiu sigur încotro este, mă afund fără ezitare în întunericul fără alte linii decât bulina de lumină a lanternei. Urc o mică cocoaşă şi simt că am ajuns, deşi nu văd nimic. Mă opresc, eu până aici am avut de mers. Treceţi în faţă, eu am o vorbă de vorbit cu acest loc pustiu şi blând, nişte amintiri de depănat, nişte bucurie de tăcut.

Abia când cobor în căldarea refugiului îmi dau seama cât de groasă e zăpada, cred că trece de un metru. Fără rachete…. Marginea căldării au prăbuşit-o prietenii mei de-a derdeluşul pe fund la vale, iar refugiul, negru şi tăcut, parcă zice: hai, gata, mă arăt vouă, că m-aţi câştigat şi mă meritaţi. Apropos, cărarea ta era bună, era traseul de iarnă, ajungeai la mine oricum.

Oricum, aici am fost tot timpul. Oricum, o să staţi cât şi pentru data  trecută, când n-aţi stat cu mine de vorbă, pentru că mâine vă aşteaptă un lapte gros (nu ăla din copilărie) de n-o să vă vedeţi mănuşa, dacă o scăpaţi pe jos. Am o oală imensă cu lapte opac pregătită special pentru voi.

Mâine n-o să ajungeţi la niciun Ineu, n-o să treceţi mai departe de izvor, că o să vă treziţi suspendaţi în nimic, nici în cer, nici pe pământ. O să-mi ascultaţi două nopţi la rând vorbele, oftatul şi bătrâneţile care-mi troznesc la rafalele de viscol, poveştile pe care le spun zăbrelele mele ruginite, o să-mi cunoaşteţi micii locuitori şi o să exclamaţi la surprizele pe care vi le-am pregătit la etaj, o să vă certaţi şi o să vă enervaţi, şi eu o să vă oblig să staţi aici împreună şi să vă veseliţi, până la urmă, să vă iertaţi şi să învăţaţi că nu vă trebuie mai mult ca să fiţi fericiţi, decât un refugiu, viscol pe creastă, focul în sobă (da, am şi din aia!) şi că vă aveţi unul pe altul şi asta e cel mai de preţ lucru. (Irina Rusu)