„Chiar recomand Mălăiești”, a spus Gianina.
Și la Mălăiești ne-am dus. Nu mai vorbesc despre săptămâna de pregătire de dinainte, de adunat echipament, de reparat colțari și de listele mereu actualizate. Povestea începe de fapt în mașina cea mult-încercată a lui Robert, cu niște jeleuri tari (cred că erau din cauciuc Michelin, zău așa!), cântece pionierești și un ocol de vreo jumătate de oră, greșit bineînțeles, care a sporit neliniștea, căci vedeți, cum o fi să te învârți în jurul munților pe care vrei să urci și să nu poți ajunge la ei?
Dar tot am găsit hurducăind drumul forestier, am ajuns și la momentul în care am pus pantalonii de fâș și parazăpezile, s-a distribuit povara, vezi Doamne, a pălincii (brusc toată lumea mai are loc în rucsac!), și hai să mergem, că ne ia frigul, aoleu! ce-i cu panta asta abruptă? auzisem că urcușul e mai lin decât pe Ceahlău! În fine, pedalând pe petice de gheață și oprindu-ne din zece în zece minute să mai dăm ceva jos de pe noi (mai întâi căciula, apoi hardșelu, apoi softșelu, care are, polarul, să rămânem la tricoul de merinos!), am ajuns la un loc frumos, o margine de prăpastie de unde se vede niște peisaj și e rost de ceva poze. Apoi iar la deal, ce tot se zicea că nu e așa pieptiș, că mai am un pic și-mi dau sufletul, a, ba nu, stai așa! Drum drept prin pădure, Doamne, ce frumos e, dar și dacă pășești douăj’ de centimetri pe lângă potecă, te-afunzi până-n buzunare.
Uite un luminiș, de-acum se întunecă, e ora albastră, și stânca aia abia se mai zărește, ia să fac eu niște poze că tot nu se vede nimic, o să iasă o frumusețe de granulație, zău! Aaa, dar ce frumos continuă drumul, trebuie să fiu atentă să nu mă duc la vale împreună cu câteva tone de zăpadă și cu viteză de accelerat. Uite, aici s-a întâmplat deja, mamă, să iau o piatră în gură, e prima dată când văd un loc după avalanșă, dar de unde piatră?
Nici dac-ar fi n-aș găsi, că e întuneric, ia să scot eu frontala aia nouă și șmecheră, să găuresc cerul cu ea! Hm, mă simt cam ridicol cu frontala aprinsă când e așa o lună și atâta alb împrejur, mai bine o sting, că mă fac de băcănie!
Deja cabana! Cum, gata? Când eu mă încordasem pentru încă o dată pe-atât! Bre, locul acesta nu poate fi explicat în cuvinte, ba cred că nici fotografiile nu-i fac dreptate! Trebuie să vezi ca să crezi. Și să te minunezi în tăcere, eventual cu capul descoperit, căci dacă nici aici nu-i treabă divină, apăi nicăieri nu este.
Asta până mă trezește din reverie burta, cu un ghiorăit impacientat. Hai înăuntru, să mâncăm ceva, la masa cea veselă și gălăgioasă, cu un dute-vino de ceaiuri și de ciorbe și de vorbe. Apare și pălinca, și chitara. Parcă s-a mai umplut și cabana! Nu, nu încă, doar zâmbetele noastre s-au lățit un pic. Vin și prietenii din Galați, nu-i cunosc deloc, mă fac mică într-un colț, i-oi cunoaște și eu poate mai încolo, acum sunt flămânzi și înghețați, nu e timp.
E timp mai încolo de petrecere, de „La mulți ani” și de chitare, așa cum îi șade frumos unei cabane în vârf de munte, până spre ziuă.
Și ce ziuă! Ce culori, ce soare! Cum se cheamă culmea asta? Padina Crucii. Totu-i abrupt pe Padina Crucii, pante abrupte, lumini abrupte, umbre precise, o fi de la lumină, nu știu, dar ia uite și mai abrupt dincolo, iar peste valea din partea cealaltă (Valea Țigănești), peisaj lunar cu nămeți atârnați precar peste niște prăpăstii. Lumea e mai verticală acolo, pe vârful Padinii Crucii, e mai mult loc în sus și în jos decât înainte și înapoi. Dar tot e loc de o poza-două, de gâdilat vanitatea și dorința de frumos, și, după echilibristică pe rând unul câte unul pe vârful avalanșei, uite că e loc și de joacă.
Cum a început? Nimeni nu știe precis, cum începe mereu, cu un pumn de zăpadă. În trei secunde se face luptă tăcută cu icnete și udătură și eu mă uit cu invidie (de ce a trebuit să port ochelari de vedere!!! De ce!!!) apoi ca prin farmec se transformă în „Țară, țară, vrem ostași”, și două oști stau față-n față, cântărindu-și șansele, căutând puncte slabe la dușman, strângând mai bine de încheietură pe soldatul de alături.
S-a terminat joaca? Da, dar nu și pentru mine, care se pare că aveam restanțe, iar Robert ținea cu atenție răbojul săpunelilor cu zăpadă. Abia am avut timp să-mi smulg ochelarii de la ochi, zău, mulțumesc cui mi i-a luat din mână!, că multă treabă am avut apoi! Mult am încasat, dar nici eu nu m-am lăsat, cu entuziasmul celui care toată iarna a stat și s-a uitat la bătaia cu zăpadă a altora, ca dopul din șampanie am țâșnit în învălmășeală, și nu mai știu câtă zăpadă am încasat și pe unde, oricum, multă și prin toate părțile, dar, Doamne, câtă veselie! Uitasem ce bine e! Na, mai ia un pumn de zăpadă! Ai haine mai lărguțe? Nasol! Nasol de tine, că pe mine mă îndoaie un râs de nu mai pot, nici nu mai simt rafalele de zăpadă cu care încerci să te aperi! În schimb bulgărele ăsta mă gâdilă plăcut în palmă!
Fotografie făcută de Doru Zamfir
Noroc că e soare și cald, ne uscăm repede, că suntem „respirabili”, „impermeabili”, „hidrorepelenți”și una peste alta „tehnici” pe toate părțile, și ne înșirăm cuminți să coborâm regulamentar pe potecă. Numai că în curând aflăm că neregulamentar, pe fund adică, e mai simplu, și de la simplu la distractiv e doar un pas, și întindem de-un derdeluș cu chiote și strigături, și iar cu zăpadă împroșcată care intră peste tot, dar ce ne pasă, mai urcăm o dată panta, parcă de data asta cu mai multă ușurință, ca să mai alunecăm o dată pe urmele copilăriei, că de, ca să cităm clasici în viață, suntem niște copii uitați de părinți!
Însă după atâta consum de energie, simt nevoia de liniște. Ceilalți preiau ideea cu derdelușul, o rafinează și o elaborează cu aplicație inginerească, dar eu mă lipesc de alții, într-o tură cu alt ritm și tonus, o turăde reculegere, tăcere și respect pentru acest munte, tată bun care ne-a lăsat să-l tragem de barbă, dar să nu exagerăm! Acum ne privește cu asprime, ne arată neclintire, imensitate, tăcere severă. Acum suntem cuminți, mergem pe urmele celui din față, nu facem gălăgie. Doar ne bucurăm.
Și nu ne mai ajunge, căci mergem din obiectiv în obiectiv, „am putea să ajungem la picioarele Hornurilor, mai mult de zece minute nu facem!”, cât putem de mult, cât ne lasă lumina, curajul și rațiunea. Și la întoarcere vedem caprele negre, sus de tot, indiferente și intangibile, ca o lecție de modestie, așa ca să nu uităm că, pe munte, noi, oamenii, nu suntem nici cei mai tari, nici cei mai valoroși, nici cei mai grozavi.
„Fiți grozavi în cabana voastră, asta vă permit. Fiți veseli, râdeți, cântați, v-ați câștigat bucuria.” Și cum să nu fie bucurie unde-i confort, muzică și oameni dragi? Cum să nu simți că acolo, în căldarea muntelui, suntem mai împreună ca în alte părți, că ne recunoaștem, că ne dăm mâna spiritual vorbind, ca să zic așa? Ne-am dat și sticla, de la unul la altul, și caietul cu cântece, ba chiar și chitarele, și de dimineață tot împreună ne-am regăsit la poza de grup.
S-a terminat deja? Da, dar nu înainte de aventura pantelor înghețate și mai ales de aventura deznămolitului dubiței, unde după un brainstorming plin de inginerie și imaginație, mai avem doar o nelămurire: împingem mașina înainte, sau înapoi? De entuziasm nu ducem lipsă, ci de cai-putere și de tracțiune integrală, pe care le furnizează Tavi, fie-i mașina de patru ori câte patru binecuvântată, căci așa ne-am văzut din nou îmbarcați și pe drum, căci vorba cântecului: ”Totu-i drum, numai drum”. (Irina Rusu)