Bahrinul, ce-o fi Bahrinulăsta, adică ştiu ce e, vag, dar unde e? În spatele Căprioarei, aia e Cernegura, io aşa ştiu, în fine, las’ că văd eu, mă întorc tobă de carte, o să vedeţi!
Ia uite şi lebedele astea, tocmai trec pe sub pod, ce coincidenţă! repede, aparatul să fac poze până nu trec...Nu trec! Se opresc. Se opresc şi cerşesc!
Dincolo de pod, pe băncuţă, doar Domnul Doctor. Vorbim puţin. Apare o dungă portocalie deasupra hidrocentralei. Apar şi ceilalţi, unul câte unul: Domnul Florin, Max, Nicu ? Maria, Doru, Robert (...), Cristi.
Iată-ne şi pe cărare, patinând printre frunze, apoi prin pădure, mai prin noroi, mai prin zăpadă, după inspiraţie. Un luminiş, un popas cu termosuri, apoi iar la drum. Cristi „ochi de braconier”, ca să cităm clasici în viaţă, vede o bufniţă. O vedem şi noi, ceilalţi,dar numai după ce ne vede ea pe noi.
„Trebuia s-o luăm prin stânga, mult în stânga”. „Tot în sus”. „E mai uşor pe-aici”. „Uite colo-şa trebuie s-ajungem”. Şi ajungem în poiana cu grătare vara, şi cu privelişte. Încercăm un săniuş fără sanie? Mai bine nu. Încerc eu în schimb mlaştina cu piciorul. Eh, tot mi-era cald în bocanci. Ajungem la Izvorul (....), ajungem la prima bornă, ne întâlnim cu Nea Ion, mai de-al pădurii decât înşişi copacii pădurii. Plecăm spre culme, uite un cuib, ia să-l iau eu să-l arat copiilor. Nea Ion îmi dă o pungă pentru cuib, apoi ne goneşte, să prindem coada grupului.
Capul grupului iese la lumină. Curând şerpuim cu toţii spre cer, pe o coastă bătută de vânturi, cu pădurea în stânga. Unii o iau prin pădure pe pământ, alţii prin vânt, zăpadă şi lumină. Uite o băncuţă, ia să văd eu dezastrul din bocanc. E ud, dar e cald, aşa rămâne, nu-i bai, şosetele de schimb rămân în rucsac. Hai, fuga după ei, să nu pierdem lecţia de geografie şi orientare. Avem de descâlcit un orizont întreg de culmi.
Doamne, ce frământare tectonică a fost aici! Văi, izvoare, culmea aia, culmea ailaltă. „Care-i Bahrinul?” „Asta-i Bahrinul, toată zona.” „Ăla-i Ostrovul”. „Încolo ajungi la Neguleşti”. „Uite Piatra Burlei, o vezi? Unde-i cărăruia aia cu alb”. Of, hai să completăm o hartă a zonei, o mânărim în digital, punem casete de dialog, numai să descurcăm pădurea asta de păduri!
Cine merge la Piatra Burlei. Aparent, nimeni prea doritor. De fapt, în jumate de minut suntem cinci abonaţi: Max, Doru, Robert, Maria și Irina. Restul se duce la o „Pensiune”. Despre acest din urmă „restul” nu s-a mai ştiut nimic mult timp, a rămas pierdut până l-au regăsit nişte turişti obosiţi şi întârziaţi, recunosc, pe înserat, în cu totul alt loc decât unde fusese văzut ultima dată. După câte se pare, grupul a fost răpit de niște spiriduși sau pitici și a fost dus la o altă „Pensiune” dintr-o realitate paralelă, unde a fost ținut prizonier.
Să revenim la Piatra Burlei. Pe unde mergem? Se propune un traseu, se depun contestaţii, se arată cu degetul. Eu mă uit după nori, oricum nu cunosc zona, am să văd la faţa locului, lasă că mă întorc tobă de carte, o să vedeţi!
Gata, ştim pe unde mergem, ne aruncăm entuziaşti la vale, ne simţim pionieri, locurile sunt destul de nepopulate, doar noi şi belşug de natură. După coborâş, urcuş prin pădure netăiată (aici cred că era să-mi las jumate de talpă de bocanc, cred că pe lângă ciupercile mucegăite, culmea umezelii!). Unde-i Robert? A luat-o prin dreapta. Aoleu, iese în altă parte! Rooooobeeeert! N-a ieşit în altă parte, a ieşit fix lângă noi. Încă un pic în sus printr-un fel de pădure zburlită cu copaci şi buruieni de toate vârstele, grosimile şi înclinaţiile, apoi pe o coastă, unde am văzut PRIVELIŞTEA!
Moment de linişte. Poze. Apoi din nou la drum, tot în sus după benzile portocalii din plastic rămase de la un traseu de enduro, pe cărarea dungată de soare, prin zăpadă mică, pe sub cerul albastru.
Iacă stânca Burlei. O piatră, zic eu, ce chestie. „Sunt vreo douăzeci de metri în jos”. De fapt, noi stăm PE stânca Burlei, noi, furnici mărunte şi ambiţioase. Vaileu, acum mi se pare că-mi alunecă bocancii, că am călcat greşit, că-mi tremură genunchii, că mai bine nu m-apropii, dar cum să nu te-apropii când ţi se deschide jumătate de univers la picioare!? Hai, înc-o jumate de pas cocoşat, gata, hai cu poza. Şi deja e târziu, hai să coborâm!
Şi coborâm, văd imediat piatra Burlei, Înălţimea şi Măria sa piatra Burlei. Poposim la piciorul ei. Poze, poze, poze. Pe piatră, în piatră, cocoţaţi, de sus, de jos, cu bocancul pansat, cu sticla de vin, ce mai! Răsfăţ.
Şi-acum, drumul de întoarcere. Porniţi ochiolometric, greşim drumul, ne întoarcem, puţin, ne abatem încă puţin, sărim nişte crengi, ne târâm pe sub nişte pietre, traversăm un pârâiaş şi gata, uite câmpul, culmile, lumina. Uite unde trebuie să ajungem!
De-aici încolo, în afară de nişte vântoase grozave, primul lucru pe care mi-l mai amintesc e semnul, copacul cel secular, de unde ne abatem puţin în jos prin pădure, în stânga, şi văd în sfârşit „Pensiunea”, cu multă lume, miros de mâncare friptă şi caldă şi decoruri dintr-o poveste absurdă. Şi masa, cu mâncare desperecheată şi delicioasă, cârnaţi şi prăjituri, pâine friptă şi vin fiert, şi veselia nesecată a lui Nicu.
Plecăm târşâiţi, nici nu ştiu cum ajungem la oglinda prinsă-n copac, şi apoi brusc ne trezim cu un fior de alarmă: pantă abruptă cu lunecuş şi semiîntuneric, proastă combinaţie! Ghearele undeva prin rucsac, frontala tot aşa, şirul de oameni se mişcă repede, nu e timp, hai cu echilibristica, mai în genunchi, mai crăcănat, hait, acu ce fac, de locul ăsta cu cărare prăbuşită nu mai trec! Noroc cum Domnu Doctor, binecuvântaţi fie-i colţarii şi spiritul de prevedere, Domnu Doctor care dansează cu graţie şi cu persoana mea agătată de el, până jos la picioarele pantei. Uh! Gata!
Nu e gata. Stăm să aşteptăm şi restul grupului, cu un mic fior de teamă legat de nişte cizme de cauciuc, fior care se dovedeşte cu totul neîntemeiat, căci picioarele ce le-ncalţămultă experienţă şi siguranţă şi putere adună în ele! Ni se alătură şi Nea Ion, care ne duce, deja pe întuneric, pe nişte cărări numai de puţini ştiute (ca să nu ne înnoroim !!) către luminile oraşului.
