„Mai poţi, îngere?

„Nu. Nu mai pot. Aşa că azi am să vă pun beţe în roate.”

Ce se întâmplă când vrei prea mult să faci o tură, sau un traseu de alpinism, şi nu e momentul? Sau motivaţia e greşită?

Pai, tot universul concură în a-ţi pune beţe în roate, şi în final nu se întâmplă.  Şi uneori chiar şi sufletul e uşurat, pentru că

ştie că aşa trebuie să se întâmple.

E a treia vară care trece fără Piatra Altarului.

În prima vară, am fi fost pregătiţi toţi trei, dar ne-a omorât logistica. N-a ieşit, pur şi simplu. Vremea nepotrivită, alte planuri, incidente, de toate. Îngerul a fost foarte creativ atunci, chiar s-a întrecut pe sine. Şi în toamnă, când am realizat că „lăsăm pe la anul, că anul ăsta nu se mai poate”, am rămas cu sentimentul că a am pierdut o ocazie unică care n-o să se mai întoarcă. Că atunci era momentul, spiritul, dorinţa din partea tuturor, că toţi trei eram atunci antrenaţi, în formă, able, şi că va mai trece mult timp până să se potrivească astrele aşa de bine, dacă se va mai întâmpla vreodată.

A doua vară, una din noi s-a demotivat. A avut altele pe cap, cărarea noastră comună s-a bifurcat pentru o vreme, ea pe o parte, noi pe alta. O vreme a existat între noi un petic de pădure, să zicem, ne vedeam de pe cărările noastre unii pe alţii, dar nu puteam să trecem prin peticul cu desiş şi căzătură, nu ştiam dacă poteca ei va reveni să se unească cu a noastră. Deseori ne strigam de la depărtare, şi doar o auzeam strigând, fără să înţelegem ce spune. Probabil la fel şi ea. Dezbinarea s-a iţit ca un nor negru ameninţător, mirosea deja a ploaie, nici n-am crezut că o să ne ocolească furtuna. Nici n-a fost vorba de Piatra Altarului. Într-un târziu, îngerul s-a îndurat de noi trei şi de prietenia noastră. Ori şi-a dat seama că dacă ne lasă împreună, mai are şi el câte-o zi liberă. Cărarea noastră comună s-a reunificat, într-un anotimp favorabil mai degrabă schiului decât alpinismului.

A treia vară, ne-am demotivat noi, ceilalţi doi, nu se ştie cum. Durerile s-au răspândit în tot corpul, de la cap la inimă şi până la genunchi şi alte oase. Lenea la fel, nu se ştie dacă mai rea cea de la oase sau mai rea cea de la inimă. Ce ne-ai făcut, îngere? Asta-i lovitură sub centură. Ori, e ordin de mai sus decât tine, se poate şi asta, lecţii poate ne mai dai şi tu, dar programa se scrie în al nouălea cer.

Dezertoarea de anul trecut a tras cu dinţii de noi, să ne tragă după ea, să ne ţină împreună. S-a aliat cu unul din noi, încercând să ne apropie din nou de stâncă, de prize, de verticală. Piatra însă ni s-a închis, prizele s-au înălţat unde nu le puteam ajunge, s-au pitit în spatele unor garduri, unor tranşee, pe unde au putut. Plumbul s-a strecurat în încheieturi, s-a căţărat, ca să zic aşa, ironic un pic, în motivaţia noastră şi a ocupat-o cu scuze greoaie şi nereuşite. Piatra a fost anul acesta mai departe de noi ca niciodată.

Acum e toamnă. Toamnă lungă şi caldă, trăim într-o miere aurie. Şi frumuseţea asta exasperantă ne-a îndemnat pe noi, fetele, să „forţăm” Piatra Altarului, să ne lipim de un ghid care să ne îndrume, care să ne oblige. De ce? De frică. Frica îngrozitoare că nu mai suntem ce-am fost, că nu mai putem ce-am putut. Că am intrat într-un con de umbră, că nu putem ţine pasul cu alţii, nou-veniţi, cu bucuria mai proaspătă, cu piciorul mai uşor.  Că am fost grozave şi nu mai suntem. Că suntem într-un declin general şi că sufletul şi trupul ne îmbătrâneşte accelerat, după primăvara târzie de acum doi-trei ani. Că ne scapă printre degete grozăvenia de a fi alpiniste. Alertă! Trebuie să facem ceva, neapărat, şi repede. Şi musai ceva extrem, să ne forţăm ieşirea din coconul acesta în care stăm în confort şi nemulţumire.

Două fete cucuiete, care se roagă de unul-altul să le ia şi pe ele pe Piatra Altarului. Nu prea suntem noi pregătite, ştim şi noi asta, dar acu’, că ne-am mobilizat, suntem pregătite psihic poate mai mult ca niciodată, să dăm totul din noi. Florin e sceptic şi îngrijorat. „Să fiţi atente, să nu cădeţi. Nu faceţi chestii grele. Vezi, să folosiţi coarda cutare dacă faceţi manşă, şi scripete. Şi grijă mare. Nu aveţi degetele formate, nu v-aţi antrenat vara asta.” Bineînţeles că are dreptate, dar nu era ceva ce voiam să auzim, o încurajare ne-ar fi făcut mai bine. Ne face bine însă grija lui.

Numai că îngerul a zis „Pas. Nu vă duceţi la Piatra Altaruluiazi. Azi vreţi să vă daţi mari, să vă făliţi cu o victorie pe care io zic că n-o meritaţi. Mai munciţi, mai aşteptaţi. Mai lucraţi degetele, mai lucraţi motivaţia. Trebuie să fie un efort de voinţă de a depăşi oboseala, plăcerea de a rezolva algebra prizelor şi a forţelor, libertatea de pasăre pe care ţi-o dă vântul de înălţime, nu frica de umbră. Nu vă place umbra, dar nu uitaţi că în întuneric şi căldură încolţesc, precum cartofii, puterile pe care le vreţi, în smerenie şi modestie. Azi vă pun beţe în roate. Şi aveţi atâtea găuri în plan, că nici n-o să fie greu. Mai bine vă potoliţi.”

Bine, îngere. Ne potolim. Ne punem tocuri şi ne ducem la mall, ca fetele. Frumoase avem voie să fim? Da, ştim, ne roadem zăbala. Smerenia nu e simplă, dar ne supunem. Însă, probabil că va veni o vreme când ne vom uni toţi trei să atacăm Piatra Altarului, şi ne vom alia cu smerenia. Şi ne vom înarma cu motivaţia potrivită. Şi atunci, dacă o să vrei să ne pui iar beţe în roate, o să te întreb:

„Ia zi, îngere, mai poţi?”

(Irina Rusu)