„Nu ai ce căuta pe Hornuri fără colţari!” Asta am fost eu, puţin speriată de cât de răspicat am vorbit, şi cu întrebarea în minte: oare chiar aşa o fi? Oare toată pregătirea noastră, oprirea cu pioletul, ancora în T, tehnici de făcut trepte şi toate alea n-or fi fost un moft? Îmi amintesc filmuleţul cu oamenii care coborau pe Hornul Mare al Mălăieştiului şi mă înfiorez: better be safe than sorry.

Şi uite aşa ne înarmăm până-n dinţi şi ne pornim spre Râşnov, destul de veseli în maşina caldă şi hlizindu-ne la rateurile playerului, care ne serveşte de trei ori la rând aceeaşi melodie mieunată, şi pe AIA faină nu ne-o dă decât o dată, şi nimeni nu pare să-i poată face nimic. După nişte mici păţanii rutiere, ajungem in poieniţa „de anul trecut”, unde facem un fel de regrupare, apoi nu ştiu când ne pomenim porniţi pe întuneric, clefăind cu bocancii printr-un soi de piure de noroi, pe drumul forestier unde anul trecut împingeam, înainte şi înapoi, o dubă.

Ce bine că grupul e mare (avem şi iacomişti, şi albatroşi, şi braşoveni), pot să merg în ritmul meu fără grijă. Rămânem la un moment dat trei, singuri prin întunericul pădurii, în siguranţă în liniştea nopţii ca într-o lume a noastră personală, îngustată şi protectoare ca un glob de sticlă, cu zăpadă calmă, izolaţi, deşi îi auzim şi pe ceilalţi hăulind departe. Suntem singuri (ca în pântecele unei mame, gândeşte aspirantul) şi asta ne leagă într-un fel anume, cântăm cu îndrăzneală frânturi de cântece, care gâfâite, care uitate la jumătate, schimbăm glume şi panseuri, schimbăm şi tăceri, tăcerile alea tacite şi confortabile care unesc şi care valorează poate mai mult decât o conversaţie.

Uite şi cabana, apare brusc din ceaţă, aşa de cunoscută! Greşesc şi de data asta uşa de la salon, dar ajung totuşi în acelaşi loc ca anul trecut, aceeaşi cameră, acelaşi cabanier. „Se poate urca pe Hornuri?”. Privirea cabanierului coboară fără ocolişuri spre picioarele noastre. „Avem colţari, sunt în rucsac”. Vede că are cu cine se înţelege, spune sincer: nu a mai urcat nimeni de două săptămâni pe acolo, dar dacă sunteţi echipaţi, se pot face şi Hornurile.

Spre Hornuri, deci, a doua zi, cine nu e echipat corespunzător se va întoarce de la picioarele Hornurilor, înapoi la cabană. Alex nu merge cu noi, el va merge pe alt traseu cu echipa „desculţă”. Aspirantul se uită cu părere de rău în urmă la soţul care îi asistă la plecare, în pantaloni scurţi şi cu veselie neprefăcută. Las’ că data viitoare.... Şi porneşte cu hotărâre pe drumul pe care l-a parcurs şi anul trecut, drumul care îl conduce până la intrarea în lumea aia ameninţătoare şi plină de minunăţii şi grozăvii, Bucegii iarna.

Acolo la Hornuri ne vom opri şi ne vom despărţi, unii se vor întoarce, alţii vor continua. Ăsta ar fi planul. Ce? Avangarda nu s-a oprit, primul este Max, care a ţâşnit ca dopul din şampanie în această aventură pe care şi-a dorit-o atât de mult, şi care acum taie zăpada, e mult în faţa noastră. Şirul o porneşte în sus pe Hornul Mare!!! Şoc şi groază! Cum am ajuns ultima din şir? Cum să-i opresc? Echipa cu „gheruţe” nu se întoarce, în schimb a pornit-o copăcel în sus pe pantă.

Fait accompli. Ce te faci, aspirantule, acum? Eşti ariergarda, sau mătura, n-are rost să te mai zburleşti. Mai bine dai cu cuvinte de încurajare. Mai bine dai pioletul cuiva care are în clipa asta nevoie de el. Mai bine încropeşti un plan de intercepţie în caz că alunecă careva, stilul portar de fotbal. Sau Ţară-Ţară-Vrem-Ostaşi. Mai bine faci nişte poze, şi-i dai înainte cu mesajul pozitiv. De-acuma, cu Dumnezeu înainte, sau în sus mai bine zis, căci Hornul e destul de uşor de urcat, dar tu ştii că e foarte dificil şi periculos de coborât, căci este foarte abrupt şi zăpada e o necunoscută. Hornul este „the point of no return”. Cine a intrat în horă, trebuie să joace. Cine a urcat pe Horn, nu se mai întoarce decât împreună cu toţi ceilalţi. Las’ că o să fie bine! Şi o să fie şi frumos, pe deasupra! Doar suntem împreună.

Uf, uite capătul Hornului. Am ajuns, bate palma! Grupul e gata de plecare, da’ staţi fraţilor, un pic, să mă dezmeticesc şi io! Să pun geaca pe mine, că suntem pe platoul Bucegilor şi bate austrul! Să iau o gură de vin, o bucată de ceva în măsele! Grupul a pornit, iar aspirantul a rămas cu casca într-o mână şi cu pioletul în cealaltă, hai, fuga, prinde-le de rucsac şi tropa-trop să nu-i pierzi!

Platoul e blând, mare şi alb. Mi-l amintesc vag, verde şi însorit, acum douăzeci de ani. Parcă e mai frumos acum. Acum mă simt mai mică, deşi am nişte ani în plus, acum sunt mai singură, deşi înconjurată de oameni de care mă simt apropiată. Suntem tare mici şi tare aproape de cer...EI! Nu te lăsa emoţionat, aspirantule, nu-ţi pierde luciditatea! Ai echipament, trebuie să ai grijă de cei fără! Uite, să nu alunece Doru, deşi păşeşte hotărât şi sigur, da’ mai ştii! Ia să mă pun io între el şi pericol, să fac lateral un pas.

Un pas. O secundă, nici atât, şi pământul fuge cu viteză chiar pe sub nasul meu. La cinci centimetri. Când am ajuns pe burtă, pe coate adică? Platoul fuge. În continuare. Mâna strânge instinctiv pioletul. Care nu-i în mână. Pentru că e prins, ca prostul, de rucsac. Genunchii hrâşcâie prin zăpadă. Zăpadă aspră. Zăpadă îngheţată. Bagă, aspirantule, frânare patru ori patru. Coate şi genunchi. Colţar, acum! Dreptul. Acu stângul, crăcănat. Ce pârâit, Doamne!

Uh! M-am oprit. Şi m-am înfuriat. Cu ciudă lovesc panta (când a apărut panta, parcă era platou?), cu tot ce am ascuţit, colţari, piolet, ba cred că şi buza de jos mi se înfige în zăpadă, aşa sunt de bosumflată. Cum am putut fi aşa de proastă! Cum, Cerule?! Ajung în cărare, mă uit în urmă: poalele pantei sunt învăluite în ceaţă, cine ştie ce-o fi jos? „Max, dă-mi, te rog, pioletul de pe rucsac!” Pioletul e rece şi concret în mâna mea. Îngheţa-mi-ar mâna pe el! Doi metri, şi ieşim iar pe un platou. Pe teren plat. Nu-i a-de-vă-rat! Doi metri, jur! Până la teren plat! Numai doi metri!

Şi aspirantul îngheaţă brusc la un gând: asta a fost o lecţie, cineva acolo sus mi-a dat o lecţie. Crezi că dacă te-ai pregătit, gata, eşti infailibilă? Într-o clipă te-ai transformat într-un gândac răsturnat pe spate, dând neputincios din picioare. Într-o clipă ai redevenit mic, singur şi slab. Nici nu ştiai, şi nici acum nu ştii, ce te-ar fi putut aştepta câţiva metri mai jos.

Mă ustură genunchii. Mă ustură şi ochii. Dintr-o dată respir sacadat. Nu ştiu cum, dar continui spre vârful Omu. Ştiu că vorbesc cu unul, cu altul. Văd priviri pline de nelinişte, aud vorbe pline de grijă. Dar numai acolo, la Omu, îngenunchez secată şi aştept. Să treacă valul de emoţie, ca să pot înţelege. Şi înţeleg lecţia. Şi o accept. Şi mi se ridică o piatră de pe inimă. E bine aşa.

Gata! Sunt la nivelul următor. Sunt o verigă a echipei, să fiu la fel de tare ca ceilalţi şi să ajut. Iau o gură de seminţe cu nuci şi zâmbesc cu recunoştinţă. Ce bine e între oameni, între ai mei, cu soarele ăsta şi cu albul ăsta şi cu peisajul ăsta din Războiul Stelelor! Oare să merg şi pe Bucura? Mă ustură ochii. Câte nuanţe de alb, că şi albăstriul ăla din umbră ştiu io că tot alb e! Hai sus pe Bucura Dumbrava, cu contururile ei precise şi simple. Am ajuns sus. Oare mai sus decât pe Omu? Omu are câţiva metri în plus, dar oare e măsurat la vârful stâncuţei, sau la poalele ei? Stâncuţa n-am urcat-o, deci s-ar putea ca pe vârful Bucurei să fim mai sus decât în ligheanul de pe Omu. În fine, prea multă filozofie, ne înşirăm înapoi, pe acelaşi drum pe care am venit, până la ieşirea din Horn.

Cine o fi pomenit primul de Ţigăneşti? Şi când? Nu s-a putut stabili, părerile sunt împărţite, mărturiile – contradictorii. Faptul sigur e că ne-am trezit cu o dilemă: ne întoarcem pe Hornuri sau prin Ţigăneşti? Oameni buni din Braşov, cum e traseul pe-acolo, prin Ţigăneşti, că voi aţi mai fost? Păi cum să fie, aşa – aşa – şi-aşa – şi pe dincolo – desenat cu băţul în zăpadă - cam două ore în plus. Deci, ce facem? Batem din picioare, pe loc. Nu se poate! Hai să votăm. Ţigăneşti.

O fi fost bine? O fi fost rău? N-o să ştim niciodată. Pentru că după un început destul de anost, dăm de primul obstacol adevărat. O coborâre în prăpastie, se pare. Uite şi o şufă, se pierde în zăpadă. A, nu chiar în prăpastie, cărarea ar fi prin stânga, pe lângă stâncă, probabil că e capătul unei brâne pe-acolo. Riscul e real aici, nu mai e de joacă. Grosul trupei a trecut, suntem la urmă trei oameni echipaţi cu cei doi copii care au doar gheruţe. Cedez pioletul, dar pun casca pe cap. De la capătul brânei se aude un început de revoltă. Un fir de panică. Urmate de un val amestecat de vorbe de încurajare, de auto-încurajare, de contraziceri autoritare, gata, o mână a prins pe alta şi momentul a fost depăşit.

 

Şi coborâm şi noi, ultimii cinci, între două vorbe de încurajare (subsemnata) şi trei învăţături livrate cu calm (Florin) am şi ajuns jos, cu toţii, fără incidente, fără sperieturi, la capătul brânei. Pornim pe brână, Florin deja nu mai e cu noi, a trecut mult în faţă (pe unde? şi cum oare?) şi a întins o coardă, înţeleg că e un loc şi mai şi ca precedentul. Aşa e, aici un singur pas greşit şi te trimite direct în prăpastie. Moarte sigură. Brrr! şi-mi amintesc de Cireşarii, de Brâna Iadului. Trece toată lumea, şi aspirantul, mulţumind Cerului şi cui a inventat colţarii, recuperează capătul corzii şi ritmul cardiac normal.

Deja de aici pare parfum, deşi panta e mai aproape de verticală decât de orizontală, însă copiii sunt calmi şi ascultători, colţarii se înfig categoric, picioarele nu tremură niciun milimetru, iar pantele albe seamănă cu nişte derdeluşuri foarte lungi şi foarte largi. Sau nu? Încă un hop. Aici avem coborâre abruptă cu prăpastie în stânga, foarte aproape. Grosul trupei coboară într-un fel de târâş-alunecuş. Copiii ezită, se cam împleticesc. Câteva secunde mai târziu Florin e cu asigurarea în T gata făcută. Ce repede, io de ce nu pot aşa repede? Nici nu te-ai gândit, aspirantule, asta-i problema. Nu ţi-a trecut prin cap să foloseşti ancora în T, să aplici ce ai învăţat. Hai, fă-i Ioanei hamul din anou şi priveşte şi mai învaţă ceva. Bravo, l-ai făcut repede şi bine, dar vezi să nu ţi se urce la cap! Acu recuperează pioletul şi strânge frumos chinga. Hopul a fost trecut cu bine, fii atent la picioare şi zi mersi!

 

Cam asta este. Restul - doar bucurie, poze, un refugiu poznaş şi colorat ca o acadea, şi un soare aiuritor, apărut târziu, către asfinţit, dar generos şi din plin. O pantă cu zăpadă care se forfeca, ligheanul Văii Ţigăneşti, plină de furnici colorate, o cărare întortocheată şi Padina Crucii, locul unde mai ieri ne jucam, copii mari fugiţi de acasă, iar astăzi doar ne aşezăm în zăpadă, ca să zâmbim şi ne odihnim după un drum lung cât un an de şcoală. (Irina Rusu)