Aspirantul, Cupa Mică, vițelul născut azi-noapte și niște fiare

 

Cupa MICĂ? Judecați și voi: douăj’ de chile de cartofi, patruzeci de farfurii,  o ladă de rechizite, cincizeci metri de cârnați, cinșpe chile de pulpe, cincizeci de ouă kinder, patruzeci de fluiere, zece litri de lapte, cinci litri de vopsele, douăj’ de chile de fructe, două lăzi biscuiți, un hectolitru de apă, șaizeci de metri de coardă și vreo cinci chile de hamuri, carabe și blocatoare, cinci litri de ulei…

Tremur la gândul că în atâta încrengătură de organizare, logistică și sacoșe, nu se poate să nu se întâmple ceva, să se strice vreo mașină, să se strice vreun copil la burtă, să fie vreun părinte nemulțumit. Dar de-acu, cu Dumnezeu înainte! Hm, locul pare mai mare acum, uite și câteva corturi, trebuie să-l montăm și noi pe al nostru cât încă mai avem lumină! „Mama, eu de ce nu pot să dorm în patul de sus?” Ah, începe!

Dramele se țin lanț: o cameră are gândaci de plante, o baie nu se închide cu cheia, eu de ce nu pot dorPoza 1mi în patul de sus? Ce mâncăm? Vreau o gustare!  Unde-i mama? Nu-mi place pătura asta. Nu-mi place cearceaful ăsta, că mă mănâncă. Mama, Victor nu ne lasă-n pace, vrea să ne afle secretele de fete. Eu de ce nu pot să dorm în patul de sus? OFFFF! Noroc că ne salvează seara, frigul și Puiu cu chitara lui vrăjită, ce bine, un pic de tihnă, mâine începe iureșul!

Iureșul începe în vacarm de vuvuzea și portavoce, sus și la spălat, nu prea știu ce fac copiii, se ocupă alții de partea cu mâncarea (să le dea Domnul sănătate!), de-acum or să tot vină, se va deschide oficial tabăra, iar eu nu-mi găsesc locul. Activitățile de alpinism par ceva neconturat, improbabil și absurd cu atâta verdeață blândă împrejur. Ne învârtim toți ca niște electroni în căutarea golului pe care să-l umplem, nu prea știm ce să facem, în afară de bucătar, care a pornit focurile, a organizat etapele, a înșirat soldățește ingredientele și e singurul care pare că știe ce are de făcut.

Cine merge la peșteră? zice careva, și până să ne dezmeticim, trupa de copii a și pornit deșirată către o destinație necunoscută. Ce bine, un pic de răgaz, ia să curățăm niște hectare de legume. Răgazu-i scurt, se întorc repede, destinația s-a sumețit și n-a vrut să se lase atinsă, a aruncat cu bolovani, cu abrupt, cu temeri în curajoșii noștri. Nu-i nimic, e și asta o lecție: unde nu poți continua, te întorci.

Tot vin mașini, oameni necunoscuți, mă țin deoparte, încă nu am identitate în mușuroiul acesta. Noroc că apare Petrică, cu optimismul lui neabătut, veșnic pe fugă, care ocolește locul în doi timpi și trei mișcări, cu ochi de expert, și un-doi, hai să întindem tiroliana, că am găsit locul aflării.

ÎN SFÂRȘIT! Am și eu rost! Înșfac un mănunchi de fiare și chingi amestecate și fug în urma celor doi colegi. Acum avem și noi ritm, tihnă, ne auzim propriile gânduri și vorbele celui de lângă noi. Copacul ăsta ar fi bun, da’ ce facem cu bolovanii de dedesubt? Ăllalt e mai subțire. Nu știu cum o să-i urcăm acolo, la gard. Lasă acolo, aici e problema, cum îi coborâm? Trebuie scară. Ce-o fi prin tabără? Uite cum se face un scripete în Z, folosit la salvările montane, zice Petrică. Casc ochii, e rost de informație. Casc și urechile, am mai învățat ceva, cum face un singur om, și nu doi, să salveze un alt om. Tragem cu entuziasm de coardă să întindem tiroliana, ne dăm și noi, întindem din nou de coardă. Mai vine cineva, apoi altcineva. Oameni mari, ne jucăm cu jucăria copiilor! Ce rușine! Ce bucurie!

Până să ne dezmeticim, treaba devine serioasă. Activitatea cu tiroliana nu se face mâine, ci ACUM, iar copiii deja au început să vină. Ce frumoase tricouri au, albe, dar nu e timp de admirat. Repede, hamurile de copii, căștile, faceți coadă ordonați.

Cupa mica 2

Îngenunchez, o primă îngenunchere în fața unui prim copil, dintr-o lungă serie de îngenuncheri. Piciorul pe aici, și celălalt, acum bretelele, stai să strâng, e prea strâns? E bine, acum o cască, asta e prea mare, ia-o pe aia cu flori, uite carabele, ține-le în mână, sus pe scară. Și iar, și iar, un șir care nu se mai termină, nici nu îi văd cum zboară, nici nu îi văd la față, nici nu îi văd dacă se bucură, văd doar atât: piciorul unu, piciorul doi, bretelele, chingile strânse, casca, fiarele în mână, sus pe scară la Petrică.

Gata, s-a terminat! Am amețit de tot. Petrică se grăbește, strânge echipamentul, și nici urmă nu se mai cunoaște din vârtejul de acum doar câteva minute. Simt că îmi merit ciorba! Trei linguri în fugă, că  vine proba de orientare și campare.

Nu prea știu cePoza 3-i cu asta, mă iau și eu după cei mari. Trebuie să le arătăm cum se pune un cort. Unde se pune un cort. Cum îl întinzi. Sunt interesați, cooperanți. Asta cam câteva minute, că după aia îi pierdem. Câți copii încap în cort? Poze. Cum facem rucsacul? Ce facem cu fluierul? Liniște. Unii se uită pe cer. Ce facem cu parazăpezile? Un răspuns anemic. Ah, ce bine, vine echipa cealaltă cu hărțile, s-au înviorat, au și plecat să se orienteze să-și găsească partenerii. Am rămas noi, adulți obosiți și apatici, să strângem cortul, în liniște, bine că s-a terminat cu bine!

 Nu merităm și noi o mică excursie la cascadă, să prospectăm terenul pentru ecologizare? N-am mai fost aici de când era zăpadă. Acum miroase a iarbă încinsă de soare, au apărut tot felul de floricele ciudate. Coborârea e tot abruptă, umedă și întunecoasă. Pereți de stâncă în toate părțile, vuiet vijelios de apă, și un curajos care face baie îmbrăcat în bulboană. Acu hai repede înapoi, ne grăbim împinși de răcoare și de furia unor țărani care ne-au prins trecând peste fâneața lor, și de furia anticipată a bucătarului care ne așteaptă cu masa caldă de o oră.

Chiar am obosit. Cultural? Vorbiți serios? Nu somn? A, foc de tabără. Sună a căldură. Uuuunde? Sus pe deal? Sabina, trebuie să te îmbraci, unde ți-e geaca? Unde ți-e hanoracul? Nu poți merge în tricou și foaie de ceapă! Aaaa, le-ai pierdut! Am înțeles. (Nu prea am înțeles, de fapt). Pune ceva cu mânecă lungă pe tine și fugi la foc. E cam frig, deja s-a înnoptat, hai și sus pe deal! Focul e uriaș cât ochiul lui Sauron, scăpărător și ciufulit de scântei, deh, e cetină aia, sfârâie, se burzuluie, face urât! Găsim un loc pe bănci să urmărim spectacolul.

Poza 4

Îmi pică ochii în gură de somn. Și tremur ca o gelatină de frig. Și m-am supărat pe fiică-mea. Nu aud nimic, am gluga pe cap, îmi ard obrajii, focul sfârâie, dar e prea departe. Copiii vin, recită, cântă, vorbesc, se perindă, pleacă. Adulții râd, aplaudă, tremură de frig. Se termină culturalul, mai cântă Puiu un pic la chitară, sunt mută și am șapte kile de plumb pe un picior, tremur înfășurată în izopren. Plec la somn, mă împiedic prin întuneric spre tabără, am înțeles un singur lucru: Vițelul care s-a născut azi noapte este lactofil.

Ce bine că în sacul de dormit o să fie cald! Să mă bag în sac, să strâng bine șnurul, ce e asta, e infama vuvuzea și portavocea care invocă, cică, înviorare. Serios! Parcă ne culcam! A, deja e dimineață. Hm. Măcar e cald, că a ieșit soarele. Până organizez spălatul pe dinți, al meu și al copiilor mei, se urcă soarele sus, se deschid și ochii mai bine. Ce avem azi? Escalada. ESCALADA! Am înviat brusc. În doi timpi și trei mișcări am rucsacul pregătit.

Trebuie să ne grăbim, copiii nu prea pot fi ținuți pe loc. Avem stâncă, aleasă de cu seară de cei doi experți. Avem corzi, măturică și vreme uscată. Cei pricepuți pregătesc traseul, aspirantul privește și învață. Vin copiii, vai! nu e gata traseul, mai e de măturat, de scos bolovani nefixați, riști să rămâi cu traseul în brațe.

În timp ce copiii sunt supuși diversiunii cu ouă și linguri, se pregătește terenul de luptă: asigurări, hamuri, căști. S-au împărțit numere de ordine. Cine-i primul? Primul se alege pe competențe, să fie mic și să se mai fi urcat, să le dea curaj tuturor. Andrei e bun pentru asta. Să-i dăm drumul.  Hamurile, căștile.

Re-zis-ten-ță
Pace și caden-ță!
Cine nu mai poa-te
Un picior la spa-te!

Iar îngenunchez. Alt tip de ham, altă rutină. Piciorul, celălalt picior. Ține de chingă. E destul de strâns? Casca, e bună aia portocalie.

Re-zis-ten-ță
Pace și caden-ță!

Te-ai mai cățărat? Burtica lipită de stâncă, te împingi în picioare. La coborâre te lași în ham ca pe veceu. Când cobori, bați cuba la Flori și după aia vii la mine să te dezechipez. Desfă chinga. Jos casca. Ai fost grozav. Ușor, nu călca hamul. Mai vii la anul?

Re-zis-ten-ță
Pace și caden-ță!

Ce hărmălaie! Pe o latură a drumului se pun întrebări haioase. Trece o mașină, sus coarda, toată lumea pe margini! Se strigă indicații de regie. Sus piciorul. Priză la mâna stângă. În spatele meu se face concurs de încălțat șosete (trebuie să încerc și eu într-o zi!). O fetiță stă să plângă, nu vrea pe stâncă. Nu-i bai, nu-i obligatoriu, obligatoriu e să ne distrăm. Și eu mă distrez, mă târăsc în patru labe, vedeți să nu mă călcați pe mână, unde-i casca? dă jos diadema. Mama, pot să mă duc până în tabără? Mergeți la Ștefan să vă pună inteligența la încercare. Următorul.

Gata. Au plecat copiii. Au rămas câțiva adulți, dar ei s-or pricepe să-și pună hamurile și singuri. Ce moale e mușchiul pe parapet! Ce liniște. Ia să cobor la apă, e răcoroasă pe piciorul gol. Ce bine! Să mă urc și eu puțin, totuși, chiar dacă traseul e ușor, tot învăț ceva nou: cum se abordează o fisură. Încerc de câteva ori, îmi iese. Mă simt în liga celor mari, las că mergem noi la stâncă, o să vedeți!

Acum vine proba de prim ajutor, cu Maria noastră cea cu lipici, cu hectare de sfaturi, cu miros curat de dezinfectant, treabă serioasă, deh! nu te joci cu sănătatea.  Punem atele! Pansăm! Întinde-te pe masă, tu ești rănit! Să-l bandajăm, suntem responsabili! Colile mari, cu sfaturi de prim-ajutor, rămân afișate în tabără până la sfârșit.

Între timp, noi ceilalți ne luăm liber! Mergem în excursie la peșteră, să avem și noi, cei mari, o aventură! Și nu e ultima aventură din seara asta. După discoteca copiilor, urcăm pe deal prin întuneric. Cântăm împreună în cerc, la lumina lunii, cu munții de jur împrejur. Cu zgomotele mici ale nopții. E un moment din veșnicie, atâta câtă veșnicie poate cuprinde memoria unui om.

Și vine și ultima zi. La umbra mestecenilor facem brainstorming deasupra diplomelor. Fiecare copil e deosebit. I-am învățat pe toți de-acum, dacă nu după nume, atunci după chip, după glas, după privire. Fiecare are amprenta proprie asupra lumii, și trebuie să știe asta! Să anunțăm cu mare pompă că fiecare e deosebit! Adunăm cu grabă punguțele. Să aibă fiecare dulciuri, cărți, fluier, o diplomă numai a lui. În paralel cu noi, muncă febrilă la celelalte mese: feedback-ul, acum se scrie. Cu zece feluri de litere, cu șapte feluri de ortografii, în două trei cuvinte sau, dimpotrivă, în douăzeci-treizeci de rânduri. Cu desene. Cu hărți. Aceeași experiență oglindită în treizeci și ceva de caiețele, în treizeci și ceva de ființe, în treizeci și ceva de vieți.

Noi, cei mari, privim cu sufletul la gură: sperăm că le-am creat amintiri frumoase. Ne simțim un pic stingheri, un pic solemni. Așa și trebuie la o premiere! Diplome și strângeri de mână. Mulțumiri. Și o ploaie de jeleuri, ca să ne mai înveselim.

8800

S-au uscat și picturile. Ce frumoase sunt! Când le-au făcut și pe astea? Îmi amintesc doar de bucățile de lemn date cu grund, întinse frumos la uscat, toate la fel, șiruri de promisiuni albe. A, parcă îmi amintesc episodul cu șorțulețele. Când a fost asta? Nu mai contează când, contează că au stat cuminți, la mesele lungi, încercând să ne spună atât de multe, fără cuvinte, o galerie de suflete vii și proaspete, o sală cu oglinzi fiecare reflectând tabăra noastră în propriile culori și cu propriile contururi.

 

 

Și încă o surpriză: ultima aventură! Ne înșirăm spre cascadă. Copiii trebuie să vadă și o cărare de munte mai solicitantă. Și peisaje sălbatice. Forța apei. Să simtă că natura poate fi lucru extrem de serios, și nu poate fi tratată de sus. Că în locurile frumoase și sălbatice, cărările sunt abrupte, pereții verticali, torenții vijelioși. Să vadă măsura adevărată a omului între toate cele din jurul lui. Poza 6 Și să fie buni, să ajute, dacă pot: și au putut, vreo câțiva saci plini cu PET-uri. Și niciun incident! ce bine!

 

 

 

Gata, s-a terminat, căci acum începe așteptarea, sentimentul că deja nu mai aparții locului, că deja ai pornit spre casă. În cabană se face curățenie furibundă, afară se joacă „Țară țară vrem ostași”. Îi auzim, îi mai și vedem printre nori de praf. Pleacă mașinile, una câte una. Ne pare rău? Nu! A fost bine. Ce a trebuit să fie, a fost. Cupa copiilor a bifat toate activitățile. De-acum, s-ar strecura plictiseala. Mergem acasă, să ne gândim și să ne așezăm impresiile. Ne cernem experiențele, tragem concluziile la lecțiile învățate. Vom avea nevoie, vara de-abia începe,  viața de-abia începe! (Irina Rusu)

Galeria Foto

 

 

 

 

 

Visits: 1 Visits: 859705

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.