„De data asta mergem cuminți, să facem treabă. Numai că mi-e ciudă că o să ne plictisim.” Și mai e și frig. Eh, asta e, oare nu merită Ceahlăul nostru un sacrificiu? Nu mai zic că avem copii cu noi, să le dăm exemplu de veselie forțată și fals chef de muncă.

Mănuși nu primim, dar primim saci, de două feluri, și …OOOO! Uite greblele, oare am vreo șansă? Sunt doar două, ni le oferă rangerul de la parc. Prima e luată imediat. La a doua …ezitări? Dați-o-ncoa’! Uraaa! Am greblă! Ce bine!

Suntem înarmați cu toții cu varii obiecte de tehnică de curățenie. Nici nu trec câteva minute, și inaugurăm primul sac. Tot atunci are loc primul atentat la grebla mea, dintr-o lungă serie ce avea să urmeze: „Hai să-ți duc grebla, nu vrei?” Nu vreau, grebla e ca un băț de tură, mă sprijin în ea, îmi croiesc cărare, nu mai zic de gloria asociată purtătorului de greblă în comparație cu purtătorul de sac.

Primele PET-uri apar pe cursul apei. Traseul e curat, pieptănăm poteca ca o frăție a mănușilor albe de cauciuc și când ajungem la Poiana Maicilor, avem deja doi saci plini-plini. Hai să-i urcăm sus pe indicatoare, să nu-i împrăștie câinii, eu nu ajung, trebuie cineva mai înalt, ia stai, nu sunt resturi de mâncare în sac, n-or să vină câinii, ba nici urșii curioșii, lasă-i jos și Doamne-ajută!

De aici ne întâlnim cu traseul lung de la Bate Toaca. Ia uite, un plastic mare agățat în copac, vai, ce urât, să-l băgăm la sac! Aoleu, e marcaj de la Bate Toaca! Vai, ce era să fac! Mai bine rămân la greblă, acolo nu prea am cum să dau greș!
„Nu vrei să mai dau și eu cu grebla?” NU! tot nu, nu și nu, plus că eu am război vechi și personal cu conurile de brad. Și cu crenguțele subțiri și dure, care îți trag cărarea de sub picioare, precum creioanele fiică-mii uitate pe parchet. Greblez cu dușmănie conurile de potecă, si imi amintesc de episodul din Rahan - seria veche, când tot dintr-o căzătură pe niște crengi rotunde a învățat Rahan cum să transporte lucruri grele în plan orizontal.

Uite Clăile lui Miron! Bre, ce ceață înghețată s-a lăsat! E frig, nu se vede mare lucru împrejur, doar ce e uriaș, adică Clăile. Nu ne vedem unii pe alții bine și ne împresoară ceața asta lipicioasă și rece, parcă am băgat mâna în congelator!

Dintr-o dată suntem mărunți și fragili, ceața ne face să dispărem și să amorțim de frig, și totuși în neființa noastră aparentă, gerul ne pișcă și priveliștea de înfiorează, ne simțim vii și sinceri. Pe vreme ca asta probabil că ies zânele!

Bine că nu ține mult! Ceața aleargă la deal, la vale, în jurul Clăilor, ne mai taie calea de vreo două ori, apoi pleacă să coacă planuri mai serioase împotriva noastră, las’ că v-arăt eu vouă, curajoșilor! Curajoșii târâie disciplinați saci sau greble, uitându-se cu jind în jos spre Zaruri, în sus spre Brâna Estică, dar azi am promis să fim cuminți!
De cuminți ce suntem primim ceai gratis la cabană, mâncăm scurt și hai, că nici la jumătatea zilei nu am ajuns!

Vai, ce-i prin jnepeniș! Sacoșe cu gunoi ascunse acolo, dacă tot le-au adunat, de ce nu le-au dus, frate, la cabană, sau măcar să le fi lăsat în potecă! Ce echilibristică facem după câte o doză lucitoare, ca să descoperim că acolo a fost party, a, ba nu cred, uite și un pampers! Cineva dezgroapă o găletușă albastră din plastic, intactă și, aparent, nouă la momentul accidentului. „Pe asta o iau acasă să plantez flori în ea!” Uite o idee de reciclat, dar ce te faci cu mulțimea de borcane din sticlă, doze colorate și alte o mie și o sută de chestii, pe astea clar le paște groapa de gunoi!

Treaba devine scârboasă, așa că mă dedic iarăși conurilor și crenguțelor, bine că am o portiță de scăpare! „Nu ți-e grea grebla, nu vrei să mai dau și eu?” Sigur, cum să nu, în gândul meu, să dau grebla curată pe mănușa de cauciuc și pe PET-urile picurătoare și mirositoare, nu? Bodogănesc harnic și dau mărunțel din greblă, uite că am ieșit din pădure, na! și ploaia, ne-a făcut-o până la urmă ceața aia dușmănoasă, nu s-a lăsat.

Suntem pe drum deschis, în plină ploaie. Toată lumea produce haine de ploaie de varii culori și lungimi, parcă suntem ouă de paște. Cine nu are, să-și facă! Bine că au rămas saci nefolosiți, așa căpătăm un Max-turned-Darth Vader-turned-KuKluxKlan, o vestă matlasată de designer pentru Doru, diverse șaluri și eșarfe, toate negre și plăsticoase.

Și mergem, plici-plici ploaia, fleoșc-fleoșc picioarele, ce încape pe gâtul unei sticle de lapte, din alea vechi? Un gândac, un gaz, un ghiul, un gunoi, un gând.

În Poiana Stănile deja picurăm mai dihai ca ploaia însăși, n-am niciun locșor uscat pe mine să-mi șterg o clipă mâinile, iar acu mai avem și noroi de gestionat, hai că devine interesant. „Eu nu mai greblez!” zice Florin, bine că mai are putere să glumească, deh, unii sunt uscați sub pelerine de ploaie bune, aspirantul e ud leoarcă și un pic cam descurajat, patinează prin budinca maronie și zice mersi că măcar în bocanci e uscat și cald. Nimeni nu mai strânge gunoaie, și astea s-au înecat și au dispărut, de fapt, dar și dac-ar fi, toți suntem preocupați să ne păstrăm pe două picioare, sau unul, în fine, nu pe fund, dacă se poate, vă rugăm frumos, în clefăiala asta generalizată și gălbejită de noroi, până ieșim din nou la iarbă.

La iarbă e mai bine, mai curat, mai sigur sub picioare, dar deja nu îmi mai pasă, m-am pus la încărcat și tac cu îndărătnicie. În poiana cu saci nu mai sunt sacii! „I-o fi luat Andrei, că nu avea cine altcineva”. Nu ne pare rău, ne-am scăpat și de ceilalți saci, i-am trimis la plimbare cu mașina, suntem liberi să clănțănim în voie și chiar să cădem cu fundul în bălți dacă vrem.

Ne ajustăm cu toții echipamentul de ploaie, și uitându-mă la ei toți, uzi, înfrigurați și totuși curajoși și prefăcându-se veseli, sau poate nu prefăcându-se, ci chiar veseli, mă cuprinde duioșia deodată, ce dragi îmi sunt, ce oameni buni, care au lăsat confortul și planurile de duminică numai ca să trudească, în ploaie și anonimat, pentru o cauză dreaptă!  (Irina Rusu)