Marți

„Flooooriii, ai unde să ții cheile de la mașină?”

„Daaa, loc sigur, special în rucsac. Niciodată nu le-am pierdut de acolo. Eu n-am pierdut niciodată nimic. Doar mănuși. Dă cheile încoace.”

Dar cheile de la mașină aveau alte planuri. De când am desfăcut prima dată rucsacul au vrut să cadă. ”Să am grijă să nu le pierd!”

Și seara, scuturând bine rucsacul (ba chiar întorcându-l pe dos) au căzut toate cele, numai cheile, nu. Nici seara, nici a doua zi, când am refăcut traseul, PE TOT, nu au vrut să apară. Cheile de la mașină nu mai erau. Deci, practic nu mai aveam nici mașină. Noroc că nici nevoie nu mai aveam de mașină, sau aveam? Măcar ca să plecăm acasă când s-o termina tabăra.

Joi (îmi este greu să îmi dau seama în ce zi sunt):

Ne hotărâm de cu seara să vizitam Alba Carolina, și pe urmă să mergem la cățărat. Sau era întâi cățăratul și pe urma Alba. Mai multe variante ca să ne încurcam și iar să ne încurcăm. Nu e buna democrația. Purcedem. Aaa nu, că încă nu e gata Doru. E artist. S-a discutat abandonarea Dorulețului pe tron, da’ a fost numa’ o variantă.

Alba- niște ziduri, două biserici, două porți, o convorbire între Max cu joben și Doru cu pălărie, înghețată multă și muuuuult soaaaaaare. Atât am apucat.

De data asta mirobolantul soare ne-a schimbat planurile. Bătuți în cap, în țeastă, în sfeclă, în mansardă de către astrul ceresc, am hotărât să oprim pe malul gârlei.  Clipocitul apei, mâlul, lătăușii, burțile, chetrele au creat o atmosferă de basm. Ceva de vis. Cine nu știe ce-s ăia lătăuși, să caute în DEX.

Seara, când am văzut poze la alții, prin ce locuri frumoase au trecut, m-am burzuluit, și am zis: gata- mâne mă duc să văd cheile de lângă tabără și casele moților. Eram pornită rău.

Ziua de vineri.

Mă trezesc și io, și când ajung la masa ocupată de noi, e agitație mare (masa e la 5 m de cort). Au dispărut patru (4) scaune. Cele mai bune. Scaunul Irinei și al lui Cezar au rămas. Avea și omul colector prestanța lui. Ce să facă cu un scaun din anii '80, și cu unul mititel. Funduri mari și nesimțire și mai mare. Nu au mai apărut scaunele.

Programul pe ziua de vineri- chei (trei bucăți), cățărare-concurs, și gârlăăă. Ce a ieșit....

Aflăm că cățărarea (da, cacofonie) este la ora 2. Mă duc să întreb pe Mihai, pe Cosmina, pe Ozn. Nu de alta, să fiu sigură. Am întrebat de trei ori. Pornim spre chei. Cu mașina. Și mergem și mergem și mergem. Oprim, întrebăm. Oprim, întrebăm. Oprim, întrebăm. De trei ori. Cică sunt mai jos. Întoarcem, și ne dăm seama că cele trei chei sunt niște stânci nici prea mici, nici prea mari, de o parte și alta a drumului (adicătelea, a șoselei). De supărare, am oprit la birtul din sat.

Ajungem înapoi la campare să ne pregătim de cățărare și apoi de baltă. Cățărarea nu mai e la ora 2, e la ora 3. Nu mai e nici la ora 3, e la ora 4.

Cățărarea cred că mai bine începea de la șosea, că până am ajuns la funie, eram toți rupți.

Această probă a fost discriminatoare. Un traseu de fete, unu’ de băieți. Nimic deosebit. Doar niște bolovani dislocați, și niște fete zburate. Și gata și cățăratul, și se pare că și balta, că doar urmează culturalul.

Ne apropiem de cultural. Mi se dă misiunea să particip la scenetă, interpretând rolul persoanei care a pierdut cheile de la mașină. Lucru pe care l-am refuzat categoric. Nu pot să copiez acea persoană.

Culturalul ca de obicei: Doru se supără, da’ îi trece, sceneta are o mulțime de variante, și rezultă altceva, poezia e și ea acolo. Imnul e pe mai multe tonalități. Noroc de na-na-na-ul lui Doru.

După cultural, a urmat eliberarea emoțiilor. Aici un rol deosebit l-a avut pălinca lu’ Otto. Ca să cităm din public, „eram mangă, da’ bine”. Gata și ziua de vineri.

Amu, ziua de sâmbătă.

Ne pregătim serios de regularitate: fructe, brânză, slănină și alte învârteli de pe un scaun pe altul (alea antice și mici care nu au fost furate), până la ora de start 11.40 trecute fix (am scris ora ca să se înțeleagă cât muncim noi pentru renumele clubului- adică căldură mare, monșer).

Începem cu așezatul pe scaune pentru proba teoretică. Combinăm trei creiere și iese un premiu întâi. Da! Am câștigat! I-am bătut pe toți! Lucru pe care l-am aflat mai târziu în noapte.

Echipele pentru traseul de regularitate erau făcute încă de ieri, de dinainte de cultural. Misiune ce îi revenise Danielei. Zânii și Urșii. Ne-a combinat, de s-a amețit singură, că s-a combinat în echipă cu Don Prezidente, care de felul lui fugărește pe toată lumea la deal. Ceea ce s-a întâmplat și acum.

Primesc harta pentru traseu de la domnișoara blondă. Mă uit pe ea (pe hartă, nu pe domnișoară) și văd acolo scris de 2 ori PFA.

Nesemnificativ, am zis. Întreb dacă sunt arbitri în toate posturile, și mi se răspunde că da. Și pornim la drum. Mergem, mergem pe șosea. Trecem pe lângă un post ca din ăla de orientare, da’ nu era arbitru. Așa că mai mergem puțin. Până realizăm că trebuie să ne întoarcem. Io cred că de fapt obiectivul nostru era acel birt din sat și berea rece de acolo.

Bun, ne întoarcem, și pe drum ne întâlnim cu Radu-fiul ploii, și îmi spune că postul ăla de orientare era de fapt PFA-ul nebăgat în seamă de mine. Adicătelea, POST FĂRĂ ARBITRU.

Alergăm să prindem postul, da’ nu mai era la șosea. Urcăm, urcăm pe chetre, îl găsim la „mătură” și punem ștampila.

Frumos peisajul, frumoase chetre, da’ soarele ne-a iubit cu patimă și năbădăi.

Trecem fericiți de postul 1 (fericiți că am depășit și noi niște concurenți), iar la postul 2 îl găsim pe Doruleț, de la echipajul Urșii, leșinat la umbră. De fapt nu prea leșinat, doar o mică indigestie. Care de fapt nu a fost o indigestie, ci altceva, nu mai știu ce, că am pierdut șirul.

Priveliști frumoase, păcat că erau locuite de soare, cum bine spusei mai sus în fabulă.

În sfârșit am ajuns și noi în postul cu apă, H₂O, lichidul ăla incolor și inodor. Acolo aflăm că echipajul nostru de suflet, URȘII, au vizitat, împinși de hărți și aplicații, și cătunul de lângă post. Emoțiile pe care le-au trăit vizitând acea zonă au fost pe măsura așteptărilor noastre, noi, ăștia de la Zâne. Și și le-au exprimat așa de frumos, încât noi nu am putut decât să ne hlizim, să râdem cu gura până la urechi. De parcă noi am fost mai descurcăreți. Da’ pe noi nu ne-a văzut decât Radu-pioletul, și asta nu se pune.

Despre Parâng (care de fapt a fost Cluj), despre chei pierdute și negăsite, despre bujii (opt la număr – da, OPT, la o singură mașină), despre altceva care începe tot cu „b” și se pune acolo lângă bujii, am tot vorbit până amu’ de s-a răsuflat.

Așa că vă zic noapte bună și, până la următoarea amețeală, bujii curate vă doresc. (Flori Gherghel)