„Nu mi-a fost frică. Pentru că dacă mi-ar fi fost frică, voi, poate, m-aţi fi simţit.” Asta a zis Călin. Şi când te gândeşti, fiecare dintre celelalte roluri din tura aceasta au avut voie să simtă frica. Şi începătorul, dornic să se afirme. Şi Berci vioara a doua, cu ale sale leaps of faith şi vorba măsurată sub fruntea atât de senină, atât de tânără. Şi cei experimentaţi, stâlpii încrederii, care s-au simţit datori, sau au simţit că e bine să râdă, să glumească, să cânte pe alocuri, să pornească fără ezitări ca să arate că e bine. Încrederea se împleteşte în jurul liderului din toate aceste gesturi de curaj, şi în plus, de simplul gând că ai voie să-ţi fie, la o adică, frică. Doar liderul nu are voie să se teamă, cheia de boltă nu are voie să cadă. O să cadă tot edificiul, toată coeziunea grupului o să se ducă pe apa sâmbetei. Ce diferenţă între cum mi-a fost greu mie, aspirantului oarecum experimentat, sau cum i-a fost greu începătorului cu entuziasm invers proporţional cu anduranţa, şi cum i-o fi fost greu lui Călin, responsabil, pe lângă toate celelalte, cu climatul grupului, de care climat putea depinde, la un moment dat, însăşi siguranţa fizică a tuturor. Ce-ar fi însemnat un singur atac de panică în acele condiţii? O cădere? Un cuvânt aspru? Bravada? În condiţiile alea.

Ce condiţii, aspirantule? Ai de gând să şi povesteşti ceva, sau ţi s-a urcat paharul acela de vin la cap şi filozofezi? Păi, condiţiile ar fi aşa: Tură tehnică de iarnă cu coardă. Grup de opt oameni, relativ omogen. Condiţii de vizibilitate foarte redusă, de vânt şi zăpadă mare. Plusurile ar fi frigul, care dă zăpada ideală. Grupul antrenat şi experimentat. Motivaţia corectă. Pregătirea impecabilă a liderului şi încrederea pe care el o inspiră tuturor. De minusuri mai bine să nu vorbim.

Pornim prin binecunoscuta oală cu lapte a Rodnei. (Note to self: trebuie musai să vin şi vara aici). Ce amestec orbitor şi colorat de glorie, echipament fudul, căşti şi fiare colorate! Suntem cu toţii nişte zmei, foarte tehnici bineînţeles şi pregătiţi până în dinţi, grozavi şi transpirând munţomanie prin toate orificiile. Ne străduim să ţinem pasul cu Călin, care n-are timp de fiţele noastre, pentru că cineva trebuie să găsească drumul şi să se uite, din când în când, la ceas.

Panta se aspreşte, apar pioleţii, beţele trec pe rucsac. Ne oprim, în poziţii ciudate, într-un picior, pe o pantă categorică. Grijă să nu scapi pioletul. Ce se întâmplă? Călin întinde o coardă. Ai început să îngheţi? Te-ai pudrat peste tot cu chiciură! Dar suntem veseli şi entuziaşti, este doar prima aşteptare dintr-un şir lung de aşteptări care avea să dureze până la patru după-amiaza. Noi însă nu ştim asta încă, doar glumim. E rândul meu să urc pe piatra de lansare. Am încercat să securizez capătul de jos al corzii după un bolovan. A venit Berci şi a terminat bine treaba începută prost de mine. „Asta nu mai pleacă de aici!” Dar se propune Prusik, nodul-minune cu calitatea sa de a culisa pe coardă şi de a se strânge doar în caz de cădere. „Uite aşa se face şi-aşa şi pe dincolo” – e un nod uşor, iar rush-ul de adrenalină ne ajută pe toţi, să explicăm clar, să pricepem uşor.

Pornesc, şi vibraţia grea a corzii mă linişteşte, pe tine te ştiu de mult, coardă! Noi facem echipă bună. Gata, a început distracţia. Inima bate nebuneşte în piept, de amintirea altor ierni, altor corzi, altor prezenţe de altădată, acum absente. Aspirantul manevrează carabiniera oarecum stângaci cu mănuşa. În mai puţin de o oră, o să-ţi fie a doua natură să faci prusik-ul cu mănuşi de  schi şi să repeţi în minte „Dă, Doamne, să nu se ducă! Să nu plece! (zăpada, adică) Doamne, ajută!”. Traversee, urcări, coardă, regrupare, hai şi la liber, iar coardă, iar regrupare, iar aşteptare… ne obişnuim.

Am ajuns acum la o traversare pe o pantă care ţipă „avalanşă”.  Grijă, aspirantule, calcă pe urme, nu secţiona foaia de zăpadă, între două rugăciuni mai uită-te şi împrejur. Ai venit pentru ceva peisaj, chiar dacă ceţurile astea mişcătoare şi pişcătoare nu ajută prea mult. Măcar nu-ţi tremură picioarele, nu încă.

Na,  cum treci pe sub stânca asta răstită? Nici nu ştii ce e în jos, nici nu-ţi mai bate capul. Bun pioletul, elegant, buni şi genunchii, cel mai bun e târâşul pe coate, caraghios şi sănătos, cu şirul de bolboroseli în barbă „Doamne, ajută. Aşa. Hai încet, uite o priză, mânca-o-ar mama! Bună priză, bună. Aşa, hai şi piciorul. Băga-mi-aş, s-a agăţat! Doamne, ajută…” Ca un şir de gândaci stângaci cu aripi prea mari şi băţoase, ne târâim pe sub stânca aia cu cine ştie câte sute de metri sub noi, cu credinţă nelimitată în coarda subţire şi în îngerii noştri, sigur foarte competenţi şi fără îndoială foarte răbdători.

Ne înşirăm pe o brână îngustă, ca la balcon, şi pentru câteva minute, ceţurile se spulberă şi zările se dezvăluie. Crestele Rodnei, scânteietoare sub un cer incredibil de albastru, cu fuioare de ceaţă vânturate încoace şi încolo, cu verticale categorice şi neînduplecate. Poezia aspră a muntelui…

Doamne, uitaţi-vă un pic în jos!!! Pe aici am urcat? Aspirantul se înfiorează şi simte înţepături în noadă. Ce colţi ascuţiţi şi răstiţi, muntele cu fălci deschise gata de mestecat glorie, alpinişti şi fiare deopotrivă. Coarda îşi pierde dintr-o dată valenţa de glorie şi devine unul din elementele esenţiale vieţii: oxigen, apă, căldură, coardă. Merge şi fără căldură, ne lipsim şi de mâncare, o vreme, coardă să fie!!!

Scuturarea blândă a corzii ne trezeşte. Călin e plecat de mult mai departe, ne-a lăsat să ne bucurăm cu groază de privelişte, dar acum e timpul să mergem. Continuăm să combinăm şi să recombinăm aceleaşi elemente, aşteptare, prusik, urcare, regrupare, urcare la liber, aşteptare interminabilă, mai o glumă, mai o poză. Moralul e bun, deşi începe să se uzeze răbdarea. Radu dă glas unui gând amărui care ne ciocăneşte din adânc în trapa pivniţei: „Păzeşte-l, Doamne, pe Călin, că e singurul care ştie drumul! Dacă păţeşte ceva, rămânem toţi pe-aici!”

Dar Călin nu păţeşte. Călin ştie, cumpăneşte şi îndrăzneşte, cu asprime uneori şi vorba fără anestezie, dar cu infinita lui generozitate pe care  nu şi-o poate ascunde şi cu simţul de răspundere care ne dă, de fapt, tuturor încredere. „O veste bună şi una rea, pe care o vreţi prima?” zice Călin. Auzim doar eu şi Adriana, restul sunt în urmă, asurziţi de viscol. „Pe aia bună” cere aspirantul. „Am ajuns în şaua aia unde am crezut că am ajuns acu’ o oră. Asta a fost vestea rea. Vestea bună e că am ajuns la urcarea verticală. Sus e Pietrosul.”

Na-ţi, Aspirantule, veştile în ordine. Călin a şi plecat în sus, cu coarda legată de el. Aspirantul şi Adriana exersează prusikul corect, deja clănţănind mărunţel, aşteptând semnalul de sus, OOPS! „Se termină coarda!!!!! Călin!!!! Se termină coarda!!!” S-a oprit. La fix! Hai, Adriana, tu urmezi, apoi Aspirantul. Berci trece pe lângă noi la liber, cu coarda de rezervă în spate. După atâtea urcări şi traversări, nu mi se mai pare dramatică panta. Doar dacă nu mă uit în jos…  Nu mă mai uit în jos!!! Ajung la capătul corzii, de unde pleacă următoarea, cea adusă de Berci. Hai mai departe, nu pare de speriat rău, încă câţiva metri, gata.

Cum, gata? Adică am ajuns? Adică abia mă încălzisem. Şi apoi bucuria, crescând ca un taifun în inima aspirantului: AM FĂCUT PICIORUL MOŞULUI!!! URAAAAA! Ai reuşit, micule aspirant!!! Încă cineva şi încă cineva şi gata, toţi suntem sus, pe creasta căldării glaciare a Pietrosului, îngheţaţi şi înfierbântaţi de emoţie şi exaltare… Ne regrupăm un pic, ies la iveală ceva gustări şi termosuri, se filează corzi … „Mai mergem pe Pietrosul ?” „Eu nu ţin neapărat” „Nici eu” „Eu pentru asta am venit, cum nu?” „Aş merge şi eu” Suntem atât de aproape… „O jumătate de oră ocol”.

Pornim spre Pietros, şi mersul pe orizontală pare din altă lume, după atâtea ore de verticală. Iată şi staţia meteo abandonată, maimuţa. Nu mă duc la maimuţă. Nu-mi trebuie poză cu vârful. Aspirantul, înfrigurat acum şi flămând, s-a umplut deodată de smerenie, nu-i trebuie glorie, nu-i trebuie nimic. Suntem abia la jumătatea drumului, urmează întoarcerea. Teoretic, căldarea e geometrică şi simplă. Practic, va fi curând noapte şi sigur, viscol. Întuneric şi vizibilitate zero. Pe lumină  poate nimereşti cărarea. Dar aşa…. sper că ştie Călin.

Cineva, mezinul grupului în ale experienţei, glăsuieşte un adevăr „Deja lumina scade!”, cu o tensiune nemulţumită ghicindu-se în dosul vorbelor! „Ne-a trebuit vârf… am pierdut jumătate de oră!” E momentul când, după exaltarea vârfului, entuziasmul şi dopamina lui îşi coboară nivelul, şi omul realizează cu gravitate că nu, nicidecum nu s-a terminat, nicidecum nu suntem în siguranţă, mai avem. Momentul e critic, clacarea psihică a scos căpşorul smochinit şi puturos de după colţ şi rânjeşte la noi. E momentul acţiunii. Ne punem în mişcare, nu cu vioiciune, ci cu urgenţă. Vântişorul afectiv al momentului s-a întors şi s-a răcit simţitor, dar acţiunea trebuie să rămână neşovăitoare, şi calmul neabătut.

„Mi s-a rupt un colţar! Are careva o pereche de colţari în plus?” E o glumă, nu? Cum să se RUPĂ un colţar? Sunt din fier…. Mihai a rămas despotcovit la un picior, şi totul se complică pentru el, dar Cenuşăreasa de Mihai are experienţă şi un munte de încredere explozivă… „Aia e, merg fără”. Issue dismissed. Dar altcineva se poticneşte şi bodogăne în barbă chestii alarmiste. Şi Aspirantul îşi adună toată experienţa şi calmul şi spune răspicat: „O să fie bine! Nu are cum să fie rău! Călin are experienţă. Toţi suntem întregi. Vremea e destul de bună, nu-i foarte frig! O să fie bine, o să vezi. E normal ca după atâta timp să scadă „drive-ul”, dar o să fie bine!”

Tu crezi ce spui, Aspirantule? Ţie nu ţi-e teamă, un pic? Nu, nu ai voie! Nu acum, nici nu te mai gândi! Ce e aia, n-am auzit în viaţa mea de teamă, de şovăială. Poate cânţi un cântec vesel? Trebuie să respiri optimism prin toţi porii. Nu există pericol, nu există nici noapte, nu există decât încredere, şi acest apus orbitor, care, din nou, pentru jumătate de minut, ne-a deschis o fereastră portocalie cu peisaj blând şi ultimele raze ale zilei. Uite, Mihai, ia şi pioletul meu, să ai doi pioleţi, un colţar şi doi pioleţi, cam neobişnuită distribuţia, dar tot trei fiare. Când s-a făcut noapte?

Noaptea cea temută. O fi frig? Cine mai ştie? Nu ştim decât luminiţa celui din faţă. Parcă păşeam pe o pantă. Dintr-o dată, e stâncă verticală şi nu ştim ce-o fi sub ea. O traversăm ca pe un brâu, pas adăugat, pas chinuitor cu pas chinuitor, cu braţele îmbrăţişând cu disperare stânca. Colţarii nu se înfig în piatră, normal, unde-i zăpada aia până la gât de acu o jumătate de oră? Sperăm să fie undeva sub noi, dacă cumva ne prăbuşim…. stânca alunecă sub mănuşă… ce bun era pioletul acela acum, doar n-o să-l ceri omului înapoi!! Da, Aspirantule, dar dacă cazi cumva, nici că mai ai cum să te opreşti, fără piolet… Simt o picătură de transpiraţie rece pe ceafă. Nu vorbi!!! Ok, ţi-e frică, dar nu vorbi. Hai, încă un pas, i-ai blocat pe cei din urmă, îi sperii cu şovăiala ta! Unde ţi-e vitejia? „O să fie bine. N-are ce să fie rău!” Ba bine că nu!!! Aspirantul are cel puţin zece scenarii catastrofale în minte în momentul acesta, şi încă vreo zece nefavorabile… Măcar dacă ar intra vârful colţarului undeva…. traverseu pe picioare, fără coardă, fără piolet, fără degete… Clasa a opta de alpinism în doar doi metri … gata! Am trecut pasul…

Şi Aspirantul, dezbrăcat de optimism şi de fudulie, tremură în genunchi, în întuneric, cu respiraţia scurtată, cu sânge sub unghii, cu transpiraţia înnodându-i-se în barbă. „Mihai…. mi-e frică fără piolet!...” Doamne, ce ruşine! „Da’ de ce n-ai zis? E ok, eu mă descurc!” Mihai sună optimist şi calm. Îmi recapăt pioletul şi conştiinţa propriei condiţii, şi mă târâi cu umilinţă între ceilalţi.

Mai încolo, într-un cerc de lumină, se dezbate direcţia de urmat. E un moment de bâjbâială şi de ghici. Dar hai. Să facem alegerea. În jos pe pantă. Aspirantul nu crâcneşte, execută fără ezitare, până când Călin se opreşte. „Nu-i bine. Dar de-acuma coborâm pe aici. E cam abrupt. Ce ziceţi, e nevoie de coardă?” Berci tace. Ceilalţi sunt în urmă. Aspirantule, e rândul tău să hotărăşti. Dar nu te fuduli cumva! Dincolo de cercul frontalelor, e un hău negru unde nu ştim ce este. „Eu aş vrea coardă. Cred că e mai bine pentru noi. Suntem obosiţi şi cu coordonarea varză. Hai să punem coardă. Cu cabestan pe carabă” Vezi? N-a fost greu. N-ai murit fără glorie. „Cine coboară primul?” „N-am curajul”, zice Aspirantul. „Merg eu”, zice Berci. Cu cât scade fudulia, cu atât creşte calmul şi stăpânirea de sine a Aspirantului.

Între timp au ajuns şi ceilalţi. „Cine urmează?” „Eu”. Încrederea a urcat din nou în inima Aspirantului, şi siguranţa de sine. Coboară într-un fel de descăţărat amestecat cu un rapel frânt şi împiedicat, până se enervează Călin: „Fă rapel, fată! Eu de ce stau aici să asigur? Ce faci, descaţeri în piolet?” Aşa-i. „Scuuuuzeeee!” Am ajuns pe un balcon, unde aşteaptă Berci. S-a înseninat, sunt stele pe cer, e tăcere. Şi o desăvârşită linişte.

Gata, s-a terminat. Toată aventura mea s-a împotmolit apoteotic în acel amuzat şi enervat „Rapel, fată!”. Târâş, grăpiş, pe coate, cu frică, cu încurajări reciproce şi tăceri, am ajuns cu toţii aici, în piscul nostru, vârful şi încununarea aventurii de azi. În zece minute vom intra în cabana cea caldă cu supa-surpriză cea minunată, de care acum nu ştim. Acum am terminat rapelul, ultima încordare.  Abia acum putem spune cu adevărat: gata, am făcut vârful!! (Irina Rusu)