„Colegii mei de serviciu vor în Făgăraş, la Capra. Aş merge şi eu.” „MERG ŞI EU!!!!”
Dacă am promis, am promis! Am promis că weekendul acesta e pentru ai mei. Ăia din ei care mă vor, ăia care nu pleacă pe Piatra Altarului sau prin oraş cu gaşca. Eu şi soţul, teoretic, acasă. „Hai la Sihla, ce zici? Ca să nu stăm chiar acasă, să facem iar treabă şi vase!”
Vă puteţi imagina când am auzit de Făgăraş. Făgăraşul mult dorit şi ratat cu o lună înainte, din cauza unei lucrări. Ce bucurie! „Colegii mei nu au nici de unele. Le dăm noi cort, saci de dormit…” Le dăm ce vrea inimioara lor, binecuvântează-i, Doamne, pentru gândul bun! „S-ar putea să nu meargă, mergem doar noi.” Mergem, cum nu! E bine în doi, io cu soţul, ne ştim tabieturile, tot…. „S-ar putea să vrea să se întoarcă la cazare, seara”. Ne întoarcem unde vor ei, numai să văd şi eu ce culoare are Făgăraşul la dinţi, la oase, la ochi (Făgăraşul l-am mai văzut io, dar nu anul ăsta!)
Până la urmă, rămânem patru, cu planul să plecăm sâmbătă cu noaptea-n cap din Piatra Neamţ, să ajungem la Bâlea, apoi cu cortul la Capra, apoi pe jos până la Fereastra Zmeilor, apoi la „Trei Paşi de Moarte”, apoi retur (notă către sine: baterii noi în frontală), apoi a doua zi acasă. Poate părea scurt şi frustrant, dar CSF, NCSF, iei lămâile şi le faci limonadă. Zahărul îl adaugi tu, după putilinţă.
Bagaje într-o oră (ce uşor e fără copii!!), plecare la timp la 5 a.m., mers susţinut. Timpul e cam strâns azi, sper să ajung la Trei Paşi de Moarte (ce nume!! Normal, curiozitatea mă mănâncă-n talpă rău!), eh, cum vrea Dumnezeu.
La şase dimineaţa, Lacu Roşu fumegă, ăia nu-s aburi, e un incendiu de umezeală, un foc trebuie că arde undeva, pe tăcute. Oprire, poze.
La şapte dimineaţa, Cariera Ciumaşu-Ferestraie, o chestie cu nişte coloane de piatră impresionante, cu copaci plutind în nişte aburi, în depărtare. Oprire, poze.
După vreo două ore, acumularea complexă Zetea. Deja e soare. Un lac pentru care îmi doresc să am timp mai mult, o cupă ciudată de piatră (seamănă cu cea din Vida, trebuie că e un sorb). Soare, briza dimineţii. Oprire, poze.
Hai, dacă nu Trei Paşi de Moarte, măcar Fereastra Zmeilor. Să fac şi io poză prin gaura aia de piatră. Între timp, oprim la o benzinărie pentru … chestii. Apare o pungă cu senvişuri. „Sper că aveţi şi altă mâncare cu voi!” „Păi, senvişurile astea”. Aaaah, nu şi-au luat mâncare. Aşa se întâmplă, ori iei prea multă, ori prea puţină. Mie mi-a luat ani întregi să găsesc un echilibru. Sigur va urma altă oprire, pentru alimentare cu …alimente. Oricum, am înţeles de la Flori că lacul Capra e foarte frumos. Îmi pun cortul în aşa fel încât dimineaţa, când mă scol, direct cu ochii în el să dau. Zmeii, Moartea, Paşii şi cărările sălăşluiesc de mii de ani prin locurile alea. M-or aştepta, când o fi momentul….
După Kaufland (oprire, cârnaţi de la tonetă), drum susţinut. „Avem timp sigur, îţi zic, e o plimbare, merge şi la frontală!!!” Ce dor îmi era să dorm la cort!!! Şi lângă un lac glaciar!!! N-am mai dormit lângă un lac glaciar de anul trecut!! Mi-ar ajunge şi atât!
„De ce arată GPS-ul drumul roşu?” „E blocat. Uite, sunt lucrări” Haaai, pe buneeee? Mai sus, jumătate de Transfăgărăşan e ambuteiaj. Bine, nu chiar jumătate. În fine, ce frumos e Transfăgărăşanul! Uitasem, de zece ani…
Cu vreo trei serpentine înainte de Bâlea, reuşim să ieşim din şarpele de maşini şi să parcăm pe dreapta. Ne echipăm şi pornim, cu corturi şi izoprene în spate, către… Bâlea. Căci, ca să ajungi la Capra, trebuie mai întâi să ajungi la Bâlea, cel puţin pe partea asta.
Urcuş, nene! De-a dreptul! Piatra e familiară sub bocanc, inima pompează, transpiraţia curge, respiraţia se scurtează… zău că îmi era dor!!! Piscurile din jurul Transfăgărăşanului s-au adunat în jur ca nişte copii care se uită la un muşuroi de furnici. N-am ştiut niciodată cum se numeşte această căldare glaciară (nici acum nu ştiu, trebuie să mă uit pe hartă!).
Ajungem la Bâlea. Nu prea avem apă. Am vărsat-o, cu gândul să n-o car până sus. La Capra sunt izvoare. „Dar ne trebuia PÂNĂ la Capra!!!!” Offff. Aici am greşit eu. Măcar cei doi colegi, Ionuţ şi Alex, au apa lor. Dintr-asta şi-au luat. Oricum, hai în sus. Nu mi se pare foarte mult până în şaua Caprei, unde e „vârful” nostru. Pe multele cărări dintre Bâlea şi Capra, călători, copii, maratonişti, „înţiplaţi”, familii, obraji roşii, echipamente diverse şi colorate, glume, fotografii, încurajări, plângeri…. Pauze, multe pauze. Trei Paşi de Moarte îmi par acum la Trei Mii de Kilometri de aici. Fereastra Zmeilor e pe altă planetă. Nu cred că ajungem, nu cred că avem cum, nu cred că vor mai vrea ei… io m-aş duce…. dar mă mulţumesc şi cu atât. Îmi era dor de munte, de stâncărie dezordonată, de floricele zburlite, de aburi agăţaţi de creste!
Gata urcuşul. Jos, foarte aproape, se vede LACUL, Lacul Capra, care sunt două, iar cel mic, Căpriţa, e mult mai frumos! Ce echilibru perfect în această cupă glaciară care se strânge în jurul lacurilor şi al taberei exact atât cât să te simţi apărat ca de un bastion, exact atât cât să-ţi picure linişte în vene, dar nu cât să te claustreze şi să devină apăsătoare! Pereţi, piscuri, deschideri într-o proporţie perfectă. Îmbrăţişare fără sufocare. Exigenţă fără austeritate. Îmi vine să plâng de bucurie, mulţumesc, Doamne, mie îmi ajunge!!! O noapte aici, cortul şi vântul uşor foşnind, ploaia, dacă asta dispui Tu, orice aici nu poate fi decât minunat!
Aranjez cortul ca să am privelişte dimineaţa. Am io o schemă în cap, un tablou, o poză. Trebuie să deschid intrarea cortului dimineaţă, iar prin ea să văd O PRIVELIŞTE!!! Lac, mare alpină, poate şi ceva răsărit… „Unde răsare soarele? A, acolo!” Cam în stânga… în fine! Aranjez intrarea să formeze rama perfectă, se vede prin ea Căpriţa şi ceva stâncărie, o să fie clişeul perfect, ce să fac?! Om îs, am tot văzut poze cu Tent with a View, vreau şi ioooo!!!! Gata corturile, mergem?
E ora 16.20 când pornim, cu rucsacuri uşoare şi încredere, pe traseul de care v-am zis. Fereastra Zmeilor, Trei Paşi de Moarte, retur. „Sigur ajungem!” Doamne, cât vreau să te cred! Şi pe de altă parte, nu contează!! Zău că nu contează, deloc! Cărarea merge pe curbă de nivel, uşor în urcare, suspendată deasupra căldării. După un dâmb, o tresărire, o clipă s-a oprit inima: o lume nouă la picioarele noastre, o altă căldare glaciară, o scăldătoare de uriaşi. Aici a dat un alt Moise cu bastonul în pământ şi s-au despărţit pereţii de stâncă, de o parte şi de alta a unor pajişti verzi care parcă-s văzute din avion. Cât de măreţi sunt munţii! Hai, aspirantule, nu lăcrima acu’! Ai mai văzut! „Da, dar nu de curând!!! Şi ştii că mă emoţionez uşor!!”
Coborâm pe o potecă şerpuită, în fundul văii. Privelişte din submarin acum, la distanţă de zece minute!!!! Întorc ochii şi văd o stâncă cu formă ciudată undeva deasupra mea. Trebuie să fie Acul Revolver!! şi bucuroasă de descoperire, mă gândesc la harta din rucsac. Trebuie să verific, să văd, când ne oprim. Să văd ce e împrejur. Acum, însă, uite nişte floricele care cresc printre senvişuri de stâncă.
Şi mult omag. Cât omag, câtă moarte şi câtă linişte în jurul nostru! Dar ce e Moartea? întrebară cioburile de stâncă de sub talpa noastră. O promisiune, răspunseră pereţii negri de sub Arpăşel-Vârtopel. Ceva lipsit de importanţă, se băgă norul rozaliu din jurul Acului Revolver. O vedem în fiecare zi, tăcură fudul crestele dimprejur. O s-o întâlnesc şi eu într-o zi, bătu inima mea. E ceva natural, zise omagul, clipind cu gene violet.
Mai ai un urcuş aspru şi încă Trei Paşi până la ea. Urcuşu-i gata, aţi uitat de Fereastra Zmeilor. Între mine şi Moarte iată, un lucru cert, un moment minunat, va deveni o amintire nemuritoare: fereastra Zmeilor. Fereastra este de fapt un perete de stâncă între două circuri glaciare. Gaura din această fereastră a fost acolo pentru mii de călători. E acum şi pentru mine, mică şi eternă. Mă reped să fac poze. „Numai să nu vă urcaţi pe ea!!” zice o călătoare care a venit din direcţie opusă şi acum odihneşte un pic. Să mă urc PE EA? ce idee, de ce aş face-o… „Aţi fi surprinşi, câţi oameni o încalecă. Au zis cei de la Salvamont că, în ritmul acesta, în câţiva ani fenomenul de eroziune o s-o prăbuşească.” Numai fac câteva poze prin ea, am o privelişte cu rama gata.
„Unde-s Paşii de Moarte?”, întreabă Ionuţ. Ionuţ a şi condus azi cam tot drumul. E obosit şi se plânge într-un fel înviorător, care pune în cuvinte ceea ce simţim cu toţii: Îmi bate inima cumplit, atâta transpiraţie n-am crezut că pot produce… picioarele mele îşi cam pierd coordonarea…. toţi le gândim, dar ce uşurare să le auzi cu voce tare! Da, aşa-i, Ionuţ, inima bate, transpirăm, picioarele-s grele, la toţi, să ştii… Uite, acolo sunt Paşii. „Aaaaaa, nu-i departe! Credeam că mai avem!” „Mergi, nu? ar fi şi păcat….”
Şi pornim pe cei Trei Paşi de Moarte, paşi de viaţă, căci unde simţi mai acut viaţa pulsând în vine decât acolo unde e pericol, înălţimi şi verticale, mai potrivite cu zborul păsărilor decât cu călcătura omului? Şufe, lanţuri şi abisuri. Nu e greu, dar nu ai voie să greşeşti. E posibil să se poată urca şi fără lanţuri. Prezenţa lor e, însă, liniştitoare în sălbăticia categorică dimprejur. Un om ca şi tine ţi-a întins o mână de ajutor. Un om ca şi tine a trecut pe-acolo şi n-a murit, nici nu s-a transformat în piatră. E o cărare călcată de mii de oameni pe-acolo. Înseamnă că muntele ne-a primit pe toţi acolo. Sunt şi cruci. Nu chiar toţi au fost primiţi. Nu toţi au fost oaspeţi buni, nu ştim ce s-a întâmplat, mai bine să nu ne gândim. Şi ce oare să gândeşti atât, când instinctul îţi conduce gestul şi respiraţia? Când ai de simţit direct în piept şi direct în sânge, prăpăstii, lanţul rece, aburii ceţii care scot la iveală în depărtare un castel din stânci, bucuria exclamată a celor veniţi prima dată, bătaia propriei tale inimi? Uneori, gândul e o insultă pentru o minune de la Dumezeu.
Ne îngăduim un moment de tăcere totală, a limbii, a minţii, rămâne doar respiraţia şi bucuria, şi un vânticel blând. Acum suntem una cu muntele, suntem o piatră, suntem un abur. Apoi redevenim oameni: „se înserează, ar trebui să ne întoarcem”.
Înapoi, la Fereastra Zmeilor, scot harta, am redevenit aspirantul dornic de cunoaştere. Apoi scot telefonul, am redevenit mama şi prietena, care vrea să ştie de copii, de cei dragi, pe unde sunteţi, ce-aţi făcut. Apoi ceva de ronţăit, mi-e şi mie foame, totuşi! Am redevenit om! Trebuie să am putere să mă şi întorc!
Ajungem înapoi chiar la vremea frontalelor, cineva acolo sus a stins lumina doar după ce ne-a văzut ajunşi acasă. Cu ce inimă uşoară clănţănim mărunţel lângă o supă fierbinte (la plic), cu ce bucurie potolită ne adunăm în jurul chitarei cărate de soţul meu până aici, ca să ţesem din câteva cântece de munte o poveste pentru cei noi! Ne priveşte şi o lună plină şi galbenă („a comandat cineva cer senin în noaptea asta?”), dar friguţul de la peste 2000 de metri ne trimite urgent la culcare, hai că aveţi şi mâine o zi!!!
A doua zi mă reped la privelişte! Cu ce înfrigurare trag fermoarul de la cort! Ia să văd…. pe buneeee? Ceaţă. Ceaţă bumbac, nu altceva! Abia se vede lacul. Mai încerc după vreo oră jumătate, aceeaşi poveste. Asta e. E frumos şi atât. Fumează dragonii. Tabăra s-a trezit, vocile mişună în jurul cortului, hai sus!
Repede, prea repede e cortul strâns, cafeaua băută, plimbarea în jurul Căpriţei fotografiată… mai vreau! „Eu mă duc şi pe Vânătarea lui Buteanu. Cine vrea, să meargă cu mine. Cine nu, mă aşteaptă. Dacă tot am venit până aici… Prea am auzit multe despre ea.” Sus, ajunşi înapoi în şaua Capra cu rucsacuri grele în spinare, nu mai vrea nimeni. Trupa se aşează comod, şi io mă uit la indicator, la ceas. Ia să văd, zice ½ oră, deci o oră dus-întors.
Fără rucsac, e nimica-toată. Cărarea e suspendată pe deasupra lacului Capra, văd ca din satelit toată agitaţia de corturi, călători, cărări presărate cu puncte colorate…. Cărarea mă poartă repede, prea repede, până la un punct unde se opreşte brusc şi te scoate de pe creastă, ca o bretea de autostradă, spre stânga, într-o coborâre scurtă şi abruptă pe un fel de pod între două prăpăstii… Am intrat pe modul adrenalină. Aici nu ai şufe, nu ai lanţuri, nu ai voie să greşeşti. Nici în stânga, nici în dreapta. Pe unde o continua? De pe podul cel scurt şi aerian se ridică un pereţel crestat de şanţuri şi împodobit cu ditamai marcajul. Stânga n-are unde, dreapta n-are cum, tre’ să fie în sus. Oare? Un alt călător îmi face semn cu degetul, da, în sus e. Prize sunt cât lumea, în doi timpi şi trei mişcări ajung pe o spinare zburlită de pietre ascuţite şi negre împungând ceaţa, căci da, e ceaţă, privelişte… nema! Pe mijlocul spinării, o cărăruie chinuită şi frântă, şi gata… uite piatra indicatoare, cu numele vârfului şi altitudinea, maimuţa, cum îi zic io. Sunt pe Vânătarea lui Buteanu. În jur, oameni aşezaţi să privească măreaţa privelişte a unei… ceţi care ne înconjoară ca o cameră. Hai, mah, chiar nimic?! Ok, nimic. O iau ca pe o invitaţie. O să mai vin să-mi araţi şi albumul cu vederi. O să-mi aduc şi tribul atunci, pe tot. Stâncile tale, Vânătareo, coborâşul şi urcuşul, stânca fermă sub mână e suficientă invitaţie pentru mine: O să mă întorc la tine, Vânătare, Capră cu Căpriţa ta, Zmei cu fereastra voastră, Moarte cu paşii tăi de viaţă adevărată! (Irina Rusu)