„N-ai mai fost pe Rarău?”

„Ca şi cum n-aş fi fost. Acum douăzeci şi opt de ani, singura dată. M-am întors cu ochii în lacrimi atunci.” Vă anunţ, asta este povestea a două ture, de acum şi de atunci, când eram în liceu, una lacrimogenă şi alta şi mai lacrimogenă.

Şi ce tură a fost aia! Ce uriaşă dezamăgire! Plină de lecţii pe care de-abia acum le înţeleg. Rarăul a rămas pe lista mea de munţi „de vindecat”. Nu l-am ocolit, l-am neglijat. Nu mi-a trebuit. Şi totuşi ştia el mai bine ce-mi trebuie mie, şi în această pseudo-primăvară m-a momit cumva, cu promisiunea unor trasee nou pitonate, să-i bat din nou cărările.

Data trecută, în 1993, n-aveam nicio promisiune, dar un munte de aşteptări, era cald şi ne-am chinuit cu organizarea o grămadă. Eram două fete şi cinci băieţi, nişte „Cireşari”, şi părinţii noştri, ai fetelor, nu trebuiau să afle că mergem cu cortul. Vă imaginaţi echilibristică de logistică, vă daţi seama de câte ori era să ne „scăpăm” cu câte o chestie! Şi când te gândeşti, întorcându-ne cu bine din Rarău, pe mine mă mustra conştiinţa, şi m-am dus la mama: „Ştii, am ceva de mărturisit: să ştii că am fost cu cortul!!!” Şi mama: „Aa, păi de ce n-ai zis aşa, că vă dădeam şi cortul nostru!!”

Acum pornim cu toţii pe canionul Moara Dracului, traseu pe care zic io că l-am făcut şi data trecută. Lumina tremură în aer, şi e lumină în picăturile care izvorăsc de peste tot, pe stânci şi pe flori, lumina ţâşneşte săgetată din peticele de zăpadă. Canionul, amenajat cu podeţe de lemn, e ca un catalog de ofertă: „Muntele pentru toate gusturile”: într-o plimbare uşoară de o oră avem: cascade, stânci verticale, rădăcini pline de muşchi, pâraie repezi lunecând peste pietre, lumină, umbre, găuri şi scobituri, străluciri orbitoare, zăpadă şi flori în acelaşi metru pătrat.

Şi deodată gata! Se termină canionul. Grosul trupei se întoarce plici-pleosc prin apă, să ia maşina, rămânem patru să continuăm pe traseu. Părăsim cursul apei. Nu cred că am mai fost pe aici în viaţa mea. Oare pe unde om fi urcat atunci? Unde să fie oare căderile vijelioase, bolovanii imenşi şi uzi, ştioalna adâncă în care atunci, demult, am căzut cu totul, îmbrăcată, încălţată, cu rucsacul în spate şi cu aparatul foto cu tot (de aia n-am poze din tura aceea, mai bine, altfel aveam motive în plus să mă mai victimizez un pic!). Oare sunt acum ascunse sub podiştele din lemn?

Nu contează. Traseul acesta e un vis (bine, ajută şi soarele ca mierea, zăpada blândă, lumina care străluceşte într-un milion de picături). Au răsărit câteva ciupercuţe lăcuite. Uite o scobitură pătrată, pare de ciocănitoare!!!!  Uite urme! Uite flori galbene! Uite aia, uite ailaltă!!  Tocmai când începi să te plictiseşti de pădure, apare o poiană largă. Tocmai când soarele devine orbitor pe atâta zăpadă, vin nişte nori bumbăcoşi să se bage în poză. Şi iar pădure, şi iar lărgimi. Rarăule, tu vrei să mă seduci!!! „Aici în dreapta e punct de belvedere!” Şi după câţiva metri, după o mică şa, apar nişte stânci verticale şi ameţitoare în zare. Uite şi aici, aproape, ceva tot vertical şi ameţitor, hai să explorăm!!!

Şi nici una, nici două, ne răspândim printr-un fel de orăşelul copiilor de piatră, coborâm printr-o despicătură îngustă şi troienită, încălecăm nişte buşteni, trecem pe sub o primăvară de ierburi şi pământ reavăn. Escaladăm un fel de fes bolovănos de stâncă pe unde bate un vânticel tăios şi degerător (jur că numai în locşorul acela l-am simţit, dar l-am simţit cu toţii), facem poze în sus şi poze în jos, e un castel de unde au fugit zânele şi spiriduşii, or fi după colţ, după zidul ăsta? Or fi pe scara asta în sus, pe metereze? Nu-s, doar noi şi bucuria noastră. Continuăm drumul printr-o pădure unde e iarnă adevărată. Zăpadă nemişcată. Fulgi uşori, leneşi şi neanunţaţi (parcă nu ningea!!!). Apoi, după încă o poiană, un izvor cu spinare buboasă, în care străluceşte un soare galben şi văratic (parcă ningea!!!).  Şi iar lumină. Şi iar amintirea.

Trebuie să fie pe-aici şi alt izvor, unul care curge printre stânci, unde acum mulţi ani ne-a prins noaptea şi am hotărât să punem corturile. „Pe aici sunt urşi, hai să punem muzică să-i speriem!” Şi la un casetofon vechi a răsunat în noapte caseta cu Slayer, căci eram tineri şi grozavi şi nişte duri şi vajnici munţomani, ascultam rock şi nimeni, dar nimeni, nu era mai grozav ca noi! Iar lumina focului aprins de Gonzo se reflecta într-un ştreang sinistru din funie înnodat tot de Gonzo într-un copac, iar focul troznea încet sub o tablă de copt cartofi confecţionată tot de Gonzo din cutii de conserve goale, şi sub un ceaunel cărat de Miki în care bolborosea tocana „á la Gonzo”, adică un amestec neortodox din tot ce aveam prin rucsac puse de-a valma în ceaun. Cea mai bună mâncare din viaţa mea. Cea mai neagră noapte şi cel mai portocaliu foc, iar când s-a stins focul, cele mai înalte stele, şi cea mai adâncă şi inocentă fericire.

Fericire inocentă, oare erai mai adâncă decât fericirea coaptă de acum? Oare acum, cu sufletul răzuit şi lustruit de ale vieţii, nu simţim o fericire mai adâncă, mai autentică? Fericirea de dinainte de bătălie, când nu ştii ce te aşteaptă, e mai "fericire" decât aia de după muuulte bătălii, când ştii că orice te-ar aştepta, trece cumva? Fericirea din şaua cu stână, de exemplu, unde ochii se odihnesc pe întinderi netede, geometrice şi simple, o poiană de la Ikea, cu câteva epave de stânci plutind ici-acolo. Unde ochii caută zburlirea aurită a ierbii uscate ieşind din zăpadă, semn că pe acolo nu e adânc, nu e troienit, se poate trece mai uşor, („Lăsaţi-mă şi pe mine în faţă să tai zăpadă, toată iarna m-am rugat de voi!”). Fericirea stând pe vine şi privind în urmă la prietenii opriţi să bea apă sau să ronţăie ceva, care se aud hăhăind şi ciripind până la mine, în timp ce un nor ca de cenuşă gâlgâie la orizont iar ceaţa înghite măsurabil şi vizibil metru cu metru. „Hai, că vine ceaţa peste noi!”

Trecem de stână, care stă ca pe un tort imaculat de bezea, şi o luăm uşor dreapta spre cruce, dar nu tocmai la cruce, ci cotim mai mult dreapta. E un indicator. O spinare pe lângă o pădure, care aminteşte un pic de un fragment de creastă din Piatra Craiului. Aici ne ajunge din urmă ceaţa, care se revarsă ca spuma de bere turnată prea repede. Dintr-o dată am deschis uşa la congelator. Totuşi drumul e vizibil şi abureala mai are câte-o transparenţă, vedem ceva privelişti, într-o fereastră de vizibilitate ne arată Max pe unde o să mergem, se vede cărarea până în depărtare.

Ceaţa asta e cam gălbuie şi cam tropicală, ashea, în răceala ei. Găsim un indicator, râdem un pic pe lângă el, plecăm, în năuceală Florin uită un băţ şi se întoarce după un sfert de oră după el, timp în care mai vedem o dată valea până departe şi apoi iar se trage cortina. Continuăm risipiţi pe o coastă de deal. Acum e înţelegere şi armonie între noi. Au fost şi furtuni ca să ajungem aici. Am învăţat cu greu să fim o echipă, căci suntem, fiecare, şi un mare EU, şi un grozav, şi un eu-ştiu-mai-bine, şi vrem să fim şi fericiţi, dar acum ştim că asta n-o putem singuri.

Atunci demult, alţii, cei de atunci, ne-am certat. A doua zi după trufia cu Slayer, ne-am trezit nervoşi şi ne-am certat cu toţii între noi. Prieteni vechi de ani de zile şi-au sărit la beregată, iubiri s-au răcit brusc, au răsunat strigăte şi tonuri aspre şi vorbe definitive de neînduplecare. Eram o gaşcă, nu o echipă, clar. Încă nu învăţasem să ascultăm, să chibzuim şi să înţelegem. La prima cădere de moral, au căzut şi nervii la pământ. Reputaţia Rarăului, de spiritualitate şi zen, s-a dus pe apa Sâmbetei. Nici nu mai ştiu de la ce ne-am luat, cred că de la traseu. Pe unde o luăm? Se strica şi vremea… Am ajuns sus, la Hotel, îngrijoraţi şi nemulţumiţi. Şi flămânzi. Şi în timp ce aşteptam la o masă afară mâncarea comandată, casetofonul pus în mijlocul mesei ne trata de data asta cu blândeţea lui Bob Dylan. Rockerii împăunaţi de noaptea trecută erau acum nişte cocoşei plouaţi cu maţele ghiorăind şi o dădeau mai pe hippy, ashea, mai pe modestie şi foame. Ne-a ajutat şi Bob Dylan, care a gâdilat plăcut urechea şi amintirile de tinereţe ale unui vecin de masă care, într-un acces de compătimire (şi zâmbet pe sub mustaţă) ne-a văzut ochii cerşetori şi ne-a dăruit o stivă de covrigi şi ceva salam, parcă.

Ah, foamea tinereţii! Acum ne tratăm cu smochine şi seminţe, combinăm atent şi evităm cu grijă E-urile. Şi totuşi, foamea e la fel de sinceră!!! Foamea ne grăbeşte pasul, hai mai repede la cabană că mor de foame! (oare cine să fi zis vorbele astea, ghiciţi?) Şi Rarăul, simţind că ne scade interesul, ne trimite o măzăriche deasă şi răpăitoare, ca să nu ne plictisim cumva! Şi înaintând prin ceaţa lipicioasă şi cu gluga biciuită de biluţe de gheaţă, îmi amintesc.

De cealaltă ploaie, rece şi nemiloasă, începută prematur, care ne-a lovit mişeleşte, copii dezbinaţi şi fără adăpost ce eram, gonind spre locul de campare să ne încropim un adăpost, o soluţie, o echipă. În timp ce unii au pus fuguţa cortul şi au aranjat prin el ceva saci de dormit şi sendvişuri, alţii au făcut şanţuri de scurgere în jurul cortului, să nu ne băltească. Alţii ăştia au şi răcit. Ne-am dus la Hotel, ceilalţi, cu rugăminţi şi cu termoplonjon, să ne milogim de-un ceai. Hotelul nu ne-a lăsat. S-a îndurat de noi tot un oaspete de-acolo, cu priză în cameră. Dar febra bolnavului răcit s-a potolit mult mai târziu, după ceva delir şi poezii şi înghesuială „ca să-i ţinem cald”. Nevoia ne obligase să fim o echipă, dar ne ustura mândria şi ochii. A doua zi, aveam să coborâm pe şosea, picurând apă din rucsacuri şi sânge din orgoliu. Nu aveam să rămânem prieteni. Era abia începutul experienţei, şi ne durea şi ne ustura ca sarea.

Acum ne ustură doar ochii şi vârful nasului. Nici nu ţine mult măzărichea, şi, ajunşi la cabana meteo şi reuniţi cu restul prietenilor („mai căraţi şi voi, că mie mi-a ajuns!”), plecăm să „facem drumuri” de la maşinile care nu au ajuns chiar până sus. Iar Rarăul ne răsplăteşte cu un spectacol pe cer cu dragoni, foc şi abur, cu bătălii cereşti între soare şi ceţuri negre şi albastre, cu balauri şi comori sclipitoare de aur. Acu chiar îmi ies ochii din cap!!! Nici nu mă mai uit pe unde merg, ţac-ţac-ţac face aparatul, sper să nu-mi rup picioarele! Uite şi Pietrele Doamnei, într-un colţ ferit de cer senin, acolo chiar că niciodată-niciodată n-am fost!

Oare de ce n-am vrut eu să vin aici, pe Pietrele Doamnei? Le-am cunoscut a doua zi. Ce canini înspăimântători ai muntelui îndreptaţi spre cer, ce imensitate netedă şi categorică de piatră, cum înţeapă cerul! Cerul senin de sâmbătă, cu ceva norişori, piatră cenuşie care sclipeşte pe toate părţile, gheaţă deja lichidă, zăpezi neatinse, pitoane noi şi lanţuri, ţurţuri şi băltuţe. Şi repede, prea repede, ajungem sus, pe creştetul uneia dintre Pietre, unde e totul rece, clar şi senin, lecţie de geografie până departe, veselie, gălăgie şi linişte, atâta linişte în suflet!

Mulţumesc, Rarăule, că m-ai păcălit cu vremea ta schimbătoare, şi m-ai adus aici şi m-ai vindecat. Şi mi-ai adus aminte că tinereţea n-a trecut fără folos, că prieteniile cer timp şi efort, că anii care au trecut ne-au învăţat, pe noi cei de-acum, să nu ne părăsim, să nu ne abandonăm, să rămânem uniţi când Rarăul ne trimite măzăriche rece, când Rodna ne pierde prin pădure noaptea, când Ciucaşul ne aruncă în oala cu lapte. Când EUL ţipă prea tare şi nu-l mai aude pe cel de lângă noi. Când uităm că în aproapele nostru, iar nu în noi, stă atât forţa, cât şi bucuria noastră. (Irina Rusu)