Musala - încă unul din locurile de pe lista mea, pe care îl amân de vreo 3 ani și care anul acesta e bătut în cuie pentru luna mai. Listă lungă, mulți doritori, că așa-i la început :). Când să facem rezervările, apar două probleme - se evaporă doritorii și apare subit vărsatul meu de vânt, bonus o tură cu bicicleta sfârșită pe asfalt. Astfel că, mai amânăm o dată tura, pentru 1 iunie.
Rămânem în cărți 4 muschetari, de fapt un D' Artagnan și 3 mușchetărițe, care nu se lasă, chiar dacă programul e nebun, oboseala mare și drumul pare nesfârșit.
Flori face pregătirile minuțios, dă telefoane, se informează, ne punem speranța în telegondola și în cele 3 zile state în Bulgaria.
Purcedem la drum, în miez de noapte, unii din pat, alții direct de la muncă, cu opriri și pauze, cafele și voie bună, pe la orele 10 ale dimineții ieșim din țărișoară, pe întortocheatele străduțe supra aglumerate. Vecina noastră ne primește cu mult verde, străzi decente, căldură moderată, dealuri și munți pe de o parte și de alta a șoselelor, lacuri și o atmosfera de vacanță, doar urmează weekendul prelungit...
Borovets. Primul descălecat, la telegondolă, care e în probe și nu merge până pe 10 iunie. Planul B spune că mâine avem traseul lung, cel de multe ore. Descălecăm din nou, în campingul unde vom rămâne 2 nopți, situat la marginea pădurii, printre brazi pletoși, cu căsuțe de lemn solide, construite cu bun gust, multe flori, tobogane, leagăne și o lumină în apus ce ne mângâie sufletele. Clar, e vacanță…
Se împart paturile, oarecum aleatoriu, mâncăm, pregătim bagajul, dormim.
Dimineață devreme, pe la 4 jumate trecute fix, suntem în picioare și cu gânduri mari - vârful ne așteaptă, no matter what. Urcăm pe Musala Pathway, la ieșirea din oraș, ne latră de control și ni se alătură un câine frumos, intrăm în pădure și ne bucurăm de verde și aer curat. E frig și liniștea aceea de dimineață, tulburată doar de cântecul păsărilor vesele, drumul îmi aduce aminte de Camino, acum 2 ani eram în prima zi a pelerinajului meu, astăzi port același tricou și sămânța de dor de ducă, ce nu mă mai părăsește nicicum. Săgeata roșie pe pietre ce completează marcajul e un semn în plus. Am plecat fără așteptări, cu multă curiozitate și dorința de a descoperi altceva, un alt munte, altă perspectiva, altfel de tură, alți noi, alt eu.
Ritmul e susținut și cuvintele de prisos, aerul tăios ne aduce aminte că urcăm, 2900 metri nu-s de ici de colo, câteva bălți înghețate, un pârâu însoțește poteca și o intersectează, rostogolindu-se abrupt peste bolovani rotunjiți în timp, înspumat și zgomotos. Ajungem la baza teleski-ului, unde marcajul cu săgeți duce dreapta, spre o construcție ce de jos seamănă a cabană, iar indicatorul de Musala arată stânga, direct spre vârful înzăpezit ce se conturează la orizont ...urmăm indicatorul și pe Iulian, înaintăm hotărât printre jnepeni și ierburi îmbibate de apă, un fel de mlaștina temporară, câinele e lipit de noi, se încălzește și ne bucurăm de soare, de senin, de fiecare pas.

Pierdem numărul orelor de când mergem, ajungem la cabana Musala, altitudinea e 2389 m, amplasarea de vis, o cabană de lemn veche, un lac colorat și versanții acoperiți cu jgeaburile încă înzăpezite conturează o imagine de carte poștală - suntem recunoscători că n-a mers telecabina, am fi fost privați de un așa traseu spectaculos. Încet încet, cărarea urcă, brandusele iau locul gentienelor, câinele se întinde printre ele, la fiece popas, iată și o mini cascadă, ne oprim să completăm porția de apă și dintr-un tufiș zbugheste drept peste limba de zăpadă o căprioară speriată, câinele nostru, fără nume, după ea, uitând de oboseală urcușului.
Traseul marcat urcă abrupt pe lângă și printre lespezi de granit uriașe, înverzite sau înzăpezite, așezate cu măiestrie în grămezi aparent dezorganizate, pe sub care curge cu vuiet zăpada de pe culme, în altă formă de agregare. Alt lac, alte nuanțe de turcoaz, safir și alb colorat, poze multe și încântarea care crește direct proporțional cu altitudinea. Îmi place deja muntele asta, aerul, coloșii de piatră, lacurile dureros de limpezi, ce te îmbie să te afunzi, dantelaria de stâncă de pe creastă ce se prelinge pe versanți în dâre de zăpadă delicate, dar ferme, ce nu vor dispărea prea curând...deschiderea ce se pierde în nemărginirea crestelor cu vârfuri fără nume, desenate în albastru. Muntele acesta are ochii albaștri, așa îmi pare, cu ochi de apă adânci și limpezi, de nestrămutat în fața vremurilor…
Aceasta nu este o tură obișnuită – echipa noastră de astă dată e formată din patru personalități diferite, atenția se mută firesc de pe legătura dintre noi, către sine, către ceea ce ne poartă mai departe, pe fiecare, către ceea ce ne roade pe dinăuntru. Fiecare drum poate fi prilej de introspecție, poate fi o întrebare sau un răspuns.
De ce merg pe munte și de unde atâta tărie, sunt întrebată deseori – mă întreb și eu, și știu că dacă îmi doresc îndeajuns, voi ajunge acolo unde trebuie – am învățat să mă apropii de munte cu sufletul, nu cu mintea, să pășesc cu smerenie, nu cu orgoliul cuceritorului, să gust și să mă umplu de frumusețea și bucuria simple ale fiecărui pas, chiar și atunci când acesta nu duce în vârf, căci adevăratele piscuri de cucerit sunt în noi, adevărata luptă este aceea în care dai piept cu motivele sau temerile de care fugi, le dezlegi și le transformi în pacea dinăuntrul tău. Pace pe care o vei aduce cu tine, în mijlocul celor cu care te înconjuri…căci alegerea e a noastră, de fiecare dată, ce suntem pentru cel de lângă noi, furtună sau armonie, zbucium sau binecuvântare, sprijin sau povară?!
Adevărata biruință este să parcurgi drumul, să cunoști oamenii cu care te însoțești și să fii la rândul tău camarad și om pentru cel de lângă tine, să uiți de nevoile tale și să fii acolo pentru cel de lângă tine, căci… ghici, nu ești singur pe lumea asta. Și nu totul ți se cuvine, și nu totul se aliniază mereu după dorințele precise și inflexibile ale unor tipare cu care ai plecat de acasă, așa cum nici confortul nu e mereu garanția stării de bine – împlinirea nu vine mereu din urcușul și poza pe cel mai înalt vârf, ci mai degrabă, din coborârea în tainița proprie de la subsol, unde mai există încă umbre și pânze de păianjen pe care eviți cu diverse pretexte să le înlături și să lași lumina să intre….
Șirul gândurilor este întrerupt de un bulgar ambițios care urcă cu bicicleta (mai mult pe lângă…) pe Musala – intră în vorbă cu noi, e vesel și sociabil, noi binevoitori încercăm să îl convingem că logic și normal ar fi să lase bicicleta la Refugiul Everest, lângă care am ajuns déjà. Logic pentru noi – dar visul lui e să urce împreună cu ea, așa că cine suntem noi, să îi schimbăm traiectoria? Nu putem decât să îl încurajăm, asta e logic și normal, chiar dacă nu îl înțelegem 
În fața noastră se așterne pe verticală un șirag lung de stâlpi metalici, legați între ei cu șufă, pe mijlocul unei movile (uriașe) de lespezi negru-verzui așezate haotic de urieși necunoscuți - știm că la capătul lor este vârful, respirăm scurt, uit de foamea ce-mi dă târcoale și ne avântăm, fiecare în ritmul lui – inclusiv cătelul – pe care l-am tot botezat în diverse feluri, nu se lasă și l-aș lua acasă, dacă ar fi după inima mea….
În stânga e o căldare glaciară imensă, pe fundul căreia zace un lac albit de gheața netopită, iar pe pereți, dâre lungi de zăpadă, maluri întregi – în dreapta, o panoramă copleșitoare, cu vârfuri și creste înierbate, se vede clar până departe, în ignoranța mea, nu le cunosc numele, dar le simt gustul sublim al libertății, mă îmbată lumina orizontului fără nor și vântul trecător îmbrăcat în haine de soare blând. Pășesc calm, fac poze, mă bucur de timp și de tihnă.
Ajungem.
O cabană, cabana meteo și vârful la 2925 m, cel mai înalt din Bulgaria și din Balcani – suntem doar noi și cei 3 polonezi cu care ne-am tot intersectat. Tradiționalele poze cu bannerul și cu noi, câinele e nelipsit prieten de nădejde, își merită cu prisosință sandwich-urile, bomboanele și covrigii primiți. Ne relaxăm cu priveliștea de vis dimprejurul nostru – poze muuulte și culmea, un pic de wi-fi, ”ispita” care ne face să aruncăm în eter vestea că am ajuns, teferi și fericiți și aici – astăzi e ziua lui Gabi, așa că îi dorim toate cele bune și la mulți ani, de pe un alt vârf decât cel de anul trecut…
Ajunge și prietenul bulgar, împreună cu bicicleta – este bucuros, ne strângem mâinile și ne despărțim, până data viitoare (ne-am mai intersesctat de câteva ori pe drum, deci despărțirea a fost scurtă și nedureroasă). Coborâm, cu același sentiment de relaxare că avem încă timp, am făcut traseul într-un timp mult mai scurt decât cel estimat inițial, așa că schimbăm ruta – ne întoarcem pe la Yastrabets, deci planul A. Cărarea e lină și sinuoasă, se succed cu repeziciune culori, flori, pietre, lacuri, ape limpezi – nu ne abținem să ne bălăcim picioarele obosite în apa cristalină a unuia din lacuri, ce binecuvântare, să te simți din nou copil . Înaintăm cu veselie, poate mai încet decât am fi putut, poate și din cauză că avem timp – ce bine sună și ce bine se simte, o pauză de respirație în iureșul zilelor noastre.După 12 ore, suntem înapoi în camping – obosiți, dar zâmbind, poate cu mai puține întrebări, poate mai buni, poate mai încrezători, poate mai senini, poate… se dezleagă limbile, liniștea se disipează, în cântecul de seară al păsărilor cuibărite în copacii dimprejur….plănuim alte ture, visăm alte vise.
Mâine e o altă zi, altă poveste, alt drum, alți noi – dar astăzi, astăzi e o zi așa de frumoasă și de ținut minte, să o prețuim și să ne bucurăm de ea, întreg și fără îndoială…căci până mâine poate fi o viață sau o clipă, și nici aia nu ne aparține…