Aceasta este o relatare adevărată şi neînflorită a unei călătorii cu final neaşteptat. Este povestea unei ture planificate îndelung, în care probabil pregătirea a reprezentant trei sferturi din întreaga experienţă.

Povestea a patru oameni (la un moment dat era vorba de cinci) care am dorit, în premieră pentru noi, să facem un drum de iarnă pe creasta Pietrei Craiului şi să dormim la refugiu în condiţii de frig. Atât. Pare simplu, până încep întrebările: cât de mult poate coborî temperatura la refugiu iarna? Un sac extrem, doi saci normali, sac şi folie? Are rost să cărăm lampa cu gaz? Îndrăzneli cu inima strânsă la oameni necunoscuţi: „Bună ziua, nu vă supăraţi, am văzut că aţi fost în Crai, cum e zăpada? Sunt cornişe?”

Ce mâncare e mai uşoară, ce coardă e mai uşoară? Un kil două sute cu patru sute hamul cu vreun kil colţarii, pui şi pioletul vreo patru sute de grame, rucsacul are numai el, gol, un kil şapte sute, la haine de schimb renunţi, stai că nu poţi să renunţi cu totul, ceva uscat tot trebuie să pui pe tine când ajungi la refugiu. Câte kilograme? cam multe, renunţăm la al doilea polar, fără fructe că sunt grele, n-om muri o noapte. Apă putem topi, nu mai cărăm. Două carabiniere sau trei? Off, gram cu gram se face suta, şi apoi mia, două mii, trei mii, cine nu-i gata îl iau cu lopata.

Când am fost gata, cred că aveam peste zece kile de rucsac (n-am avut curajul să-l pun pe cântar). Perfect echilibrat, desfăcut şi refăcut de patru ori până să ajungă la îndesarea impecabilă, până la legarea desăvârşită a tuturor chingilor, sforilor şi cataramelor. Uite ce frumos stă în picioare singur!

Sunt gata de plecare. Prognoza nu e grozavă, ninsori abundente, vânt. Şi o ştire, care luminează un pic norii negri şi ameninţători: mai este un grup care va face sâmbătă creasta, un grup mare, dintr-un club prieten, cu oameni experimentaţi. Hai, că dacă şi ei consideră că se poate face, înseamnă că se poate! Şi cu inima puţin mai uşoară ne îmbarcăm în maşină, două fete şi doi băieţi şi-o trupă de rucsacuri în portbagaj. E bine în maşină cu cei trei prieteni, e cald şi linişte, în jurul nostru plouă, lapoviţează, e gri şi urât. La noi e uscat şi frumos, un pic de mâncare caldă, un pic de nelinişte, din aia constructivă, bineînţeles, dulciuri, drumul ăsta e o experienţă în sine, o parte de sine stătătoare a călătoriei noastre. Poate aş fi dorit să ţină un pic mai mult, să mai stăm în celula aceea caldă, să nu ajungem pe lumină la Izvorul lui Botorog.

Dar am ajuns pe lumină la Izvorul lui Botorog şi probabil a fost mai bine, că mai bine te echipezi pe lumină, şi faci ultima alegere, ce iei şi ce laşi la maşină, tot pe lumină, ultima clipitură de lumină. Vin şi ceilalţi din celălalt club, ne strângem mâinile, ei rămân să se echipeze, noi pornim spre Curmătura, ca să nu îngheţăm. Oricum, la scurt timp ne prind din urmă, şi ne înşirăm cu toţii, o trupă mare şi dezlânată care urcă fără grabă, că doar ce grabă să fie, rezervările sunt deja făcute, drumul e scurt, mai discutăm între noi, care ne cunoaştem, mai o glumă, deh.

Prima problemă tehnică, e ceva în neregulă cu rucsacul meu. Şi ce dacă stă în picioare ca un om mare, în spinarea mea stă precum prădătorul atârnat de spinarea victimei care încă mai aleargă. Adică, trage într-o parte, fâlfâie prea larg pe talie, parcă spânzură aiurea şi de umeri. Hm. Ştiu io ce leac are: zeamă de foarfecă. Bine că până la Curmătura e drum lin şi scurt.

Frumoasa Curmătura, cu curăţenia ei, cu mesele din lemn masiv, cu vechituri de muzeu înşirate pe pereţi, colţari din alte vremuri, „doage de lemn iu-hei”, pitoane din secolul trecut. Cât am stat acolo la masă şi ne-am uitat, tot am mai descoperit ceva, şi încă ceva nou. Adică tot vechi, dar nou ochilor noştri. În plus de asta, vechi cunoştinţe, şi altele mai noi, amintiri şi râsete, planuri serioase pentru ziua următoare, pentru weekendul următor, apoi hai, la somn că ziua de mâine, îndelung aşteptată, e chiar mâine, la distanţă de câteva ore doar.

Odihnă obligatorie. Da, dacă te lasă căldura. Şi o durere orbitoare de cap. Şi scârţâitul paturilor. Toate scârţâie. Şi se aude în liniştea aia! Mi-e şi frică să mă mişc. Trezesc jumate de vale cu patul de sub mine. Numai că îmi iau picioarele foc dacă nu le scot din pătură. Mai scârţâie un pat, sus. Îmi fac curaj şi eu, trebuie să ies din pătură dacă nu vreau să mă sufoc. O mişcare mică-mică. SCÂÂÂÂÂRŢ!!! Îngheţ (vorba vine!). Ascult. Linişte. Regândesc strategia. Nu ajută mişcările mici. O întoarcere completă, cât mai scurtă. Oricum o să scârţâie. Hai că-i bine. N-am trezit pe nimeni, sper. Tot e cald, şi capul bubuie de durere, dar acum chiar trebuie să dorm, ce bine de curajosul necunoscut care doarme afară, învelit în sacul de dormit, în zăpadă, în faţa cabanei! Deh, hai, la somn, de ce mă scuturi, Florine? A, e timpul să ne trezim!

Dacă n-ar fi adrenalina, aş fi de plastilină. Nu am poftă de mâncare. Nu am voinţă. Nu am iniţiativă, doar o stupoare, aşa, destul de veselă în sinea ei. Rucsacul stă bine acum. Nu spun nimic, tura asta conduc alţii, care s-au documentat mai bine, care ştiu traseele mai bine. E destul de târziu, aşa că urmăm un traseu care să ne scoată direct în Vârful Ascuţit. De acolo trebuie să ajungem, până seara, la vârful La Om. Simplu. Numai că din două trasee care duc direct la Ascuţit, l-am ales pe ăla cu zăpadă neîncepută. Contam pe cei din celălalt club, cu alt plan şi altă hărnicie, care sunt deja plecaţi de câteva ore. Unde sunt urmele lor? Pe aici nu, sigur. Zăpada devine mare.

Flori, în frunte, taie la nămeţi, dar nu e bine. Zăpada e prea mare, înaintarea prea obositoare. În ritmul ăsta nu ajungem noi nici pe creastă! Ne sfătuim scurt, ne întoarcem. Încă mai este timp. Hotărâm traseul ales de la început, prin Turnuri. Aşa le zice. E ora 11 şi jumătate şi noi suntem la Curmătura. Cineva zice: mai bine mă întorc, îmi mai iau o noapte la cabană. Momentul e critic. Curajul e la minimum. „Hai să ajungem la Vârful Ascuţit. Acolo ne repliem, ori înnoptăm acolo, ori pornim mai departe. Vedem. Hai să ajungem întâi acolo!” Aşa şi facem. Cam fără energie şi entuziasm ne mişcăm. Deja se adevereşte ce a zis Alex: „Degeaba vă faceţi planuri peste planuri, când o să ajungeţi acolo lucrurile vor decurge altfel şi voi veţi face ceea ce trebuie făcut”. Acum trebuie făcut puţin optimism. La urma urmei, e atât de frumos împrejur! Şi e atât de bine cu oamenii ăştia care mi-s dragi! Merge ş-un cântecel, cam gâfâit. Merge şi-o poză. Şi-o glumă.

Ajungem în golul alpin. Înainte sau la dreapta? Nu mai vedem niciun marcaj. În schimb, ne ajunge cineva din urmă. Este solitarul care a dormit în zăpadă în faţa cabanei, tot solitar şi acum. Merge cu noi, a ieşit la plimbare doar. Ştie traseul ca în palmă. Ce bine! Iaca şi şufele, îmi amintesc de ele de acu’ doi ani. Ce impresie şocantă când ieşi din pădurice, ce gol în dreapta, ce măreţie în faţă, stânci până la cer! Un minut, două, şi liniştea transparentă şi gri de până acum se face brusc ceaţă lăptoasă şi îngheţată.

Şufele nu ne pun probleme, se cunosc turele de antrenament prin jgheaburile noastre, colţarii şi pioletul ne sunt deja o a doua natură. Doar rucsacii sunt cam mari. Dar se poate aventură fără un pic de discomfort? Părul a îngheţat, e ţepos parcă-i vată de zahăr. Primul din şir abia se mai vede. Înotăm într-un fel de saună, valurile de ceaţă se mişcă ca nişte fuioare de abur în jurul nostru, ciudat doar fiindcă îngheaţă tot, ca o suflare de dragon al gheţurilor.

Ne mai ajung doi tineri din urmă, echipaţi mai sumar, ei nu rămân pe creastă. Ne depăşesc, o iau înainte. Nu-i bai, deja e clar că nu mai ajungem azi mai departe de Ascuţit, dar zău dacă-mi pasă. Deja e aşa de frumos, deja e jumătate de vis împlinit! Deja îmi sunt locurile cunoscute,  piatra cu cheile de la maşină ale lui Max, mini-săritoarea aia cu indicaţiile lui Robert, uite jnepenişul. Gata ascensiunea. A fost uşor, mult mai uşor decât mi-am imaginat.

Ne regrupăm sus, poză scurtă de grup, cei doi tinerei pleacă înainte, noi continuăm pe creastă. După o vreme se desprinde şi solitarul Adi de grup, de-acum e simplu pentru noi, ne lasă să ne descurcăm, o ia înainte, rămânem doar noi, poteca de urme, şi ceaţa. E linişte şi suntem pe drumul cel bun, suntem toţi bine şi împreună, şi îmi revine senzaţia de siguranţă din maşină: ce bine e cu ei! Mai ales că încă ne aşteaptă nişte încercări!

Începe să ningă şi să bată vântul. Aerul devine opac în jur, îngheţat şi lipicios, o ceaţă cu ace reci. Suntem doar noi şi stânca de sub picioare, în dreapta gol cenuşiu, în stânga gol cenuşiu, vălătucit de vânt. Abia îl văd pe cel din faţa mea, de auzit nu prea mai aud nimic,  doar gândul îmi ciocăne în cap: cagula! şi ochelarii de schi! atât de aproape, în capacul rucsacului, oare merită să mă opresc pentru ei? Oare nu risc să-mi degere degetele în jumate de minut (aşa material prost am, deh!), oare pot opri şirul din care nu văd decât pe cel din faţă, care nu mă aude? Crivăţul mi-a spulberat jumătate de faţă, sigur n-o mai am deloc, că n-o mai simt! În rest e cald şi bine, şi în bocanci şi în suflet, aventura e pe măsura aşteptărilor, bucata de creastă până la Ascuţit are de toate, şufe, abrupturi, mici săritori, suntem suspendaţi într-un vis care se împlineşte (aşa cel puţin e în capul meu!), greutatea din spinare n-o mai simt deloc.

Iaca, Vârful Ascuţit! O realizare, o uşurare, două frunţi care se ating într-un neaşteptat gest de sprijin, de provocare, de tovărăşie. Poză, repede, că a început deja degerătura, de-acum mai este puţin până la refugiu.

Puţin, vorba vine. În oala cu lapte te poţi învârti la nesfârşit! Unde sunt urmele? Deja au dispărut, viscolite. Trebuie să fie mai spre sus, nu mai spre jos. Uite colo, parcă zăpada e un pic vălurită. Da! Am regăsit urmele! Le pierdem din nou, le regăsim imediat, uite indicatorul de sub refugiu. Gata, am ajuns.

De-acum e greu de povestit, dar am hotărât să fiu sinceră şi să relatez totul exact aşa cum îmi amintesc. O parte pe care nu am înţeles-o încă, şi la care mă voi gândi probabil mult timp, cu un semn de întrebare. Ce-a fost? Ce s-a întâmplat în refugiul acela? A fost mai bine, a fost mai rău, că s-a întâmplat aşa? Dar să vedem evenimentele:

Refugiul deschis, şi liber. Destul de curat, destul de uscat. Promiţător. Veselia, la cote maxime. La fel şi foamea mea. Prima mea prioritate, mâncarea. Cu un aer de etapă finalizată, se desfac saci de dormit şi primus, se schimbă haine ude cu altele uscate, se aruncă glume picante. Eu mănânc în continuare. Se atârnă fiare ude la uscat. Apare şi o sticluţă de vin. Şi una micuţă de tărie. Mi-e bine. Şi mă uit la ceas: ora patru. Întreb: oare ne putem încălzi încă măcar doăşpe ore de-acu’ înainte? Cel puţin? Care douăşpe, zice cineva, mai mult, că doar nu plecăm la patru dimineaţa. În sinea mea zic, hihi, să vedem ce poate sacul meu de dormit! Până atunci mai iau o chiftea.

Apare şi Adi, călăuza noastră. A fost spre La Om, n-a ajuns. E ceaţă şi viscol pe creastă. Ciocnim cu un pic de vin. Careva  zice: avem timp să coborâm să dormim la cabană. Io zic, în glumă: avem timp să coborîm şi la maşină, şi să ajungem şi în Piatra Neamţ! Altcineva zice: păi, chiar am putea să coborâm la cabană! şi Adi, de colo: nu ştiu dacă găsiţi locuri, e sâmbătă seara. Cineva zice: dacă vrem trebuie să sunăm de pe acuma, să vedem dacă mai facem rezervări.

Nu-mi vine să cred. Nu cred. Nici n-am apucat să-mi dau jos colţarii! De când visez la noaptea asta la refugiu! Taci, nu spune nimic. Nu e doar tura ta, nu e doar hotărârea ta. Aud vorbe în jurul meu: sun acum la Curmătura, să fac rezervare? Cum nimerim noi mâine traseul pe ceaţa asta, fără marcaje, fără Adi? Voi de ce nu v-aţi schimbat, v-a luat frigul. Alo, mai aveţi locuri? patru, da. Mulţumesc. Şi gata.

Cum, s-a terminat? Maximum cinci minute, jur! Sunt uşor perplexă. Hai, poate e mai bine. Nu ştiu cum ne încălzeam noi în refugiu. Vremea se anunţă chiar extremă în noaptea asta. Hm. Ideea de cabană caldă pare, în clipa asta, prietenoasă oarecum. Strângem, ieşim. Afară regăsim oala cu lapte. Doamne, cum găseam noi traseul mâine? Totul e acoperit, troienit, şi se şi întunecă.

Ce fain, coborâş abrupt, zăpadă mare, ia să mai încerc derdeluşul pe fund. Ce rapid şi fără dureri cobor! Îmi vine să chiui, nu m-apasă nicio grijă, sunt un copil la derdeluş!

Repede se lasă noaptea, ne înşirăm pe potecă, cinci luminiţe, către cabană. Poate că în locul în care trebuia să fim. Conduşi, poate, de un înger care ne-a protejat. Poate nu s-ar fi sfârşit cu bine aventura noastră. Nu vom şti niciodată. Rămânem, poate, cu regretul că, din dorinţa de a le fi celorlaţi bine, n-am discutat mai mult între noi, să vedem, cu adevărat, ce ne doream să facem: să plecăm sau să rămânem? Acum, nici nu mai îndrăznim să ne întrebăm ce am fi dorit. Nu am realizat, niciunul din noi, unicitatea momentului. Momentul acela, suspendat în timp, nu se mai întoarce, noaptea aceea magică, în care ne-am fi cuibărit ca nişte copii în refugiu, ca într-un cort făcut din pături pe sub masă, nu mai poate fi recreată exact. Vor mai fi altele, poate mai frumoase. Rămâne lecţia, pe care încă n-o înţelegem, dar după ce ne vom fi scuturat de regrete, vom fi un pic mai înţelepţi, că doar ăsta e rostul muntelui, să ne înveţe tot timpul că mai avem de învăţat, despre el, despre prieteni, despre noi înşine.

 

(Irina Rusu)

”Text înscris în concursul Reading Mountains 2018 organizat de către AECO România sub egida Convenției Alpine”