“Aşa, deci mergem la căţărat în Turnul Seciului, pentru asta o pornim pe valea Horoabelor şi la un moment dat ieşim în dreapta spre baza peretelui.” Şcoala Bucegilor, proiectată de Alex de câţiva ani, trebuia să includă şi modulul de căţărare, dar....

Din tot acest plan frumos, documentat cu topo, descrieri de traseu, cu calculare şi numărare de echipament şi restul, a rămas doar ieşitul din valea Horoabelor, prin altă parte şi în altă stare. Dar să vă povestesc de la intrare, că aşa-i frumos, să respectăm firul cronologic.

De fapt de dinainte de intrare, de cu o zi înainte, când am deschis şcoala munţilor Bucegi cu abecedarul Jepilor Mici, ploaie exigentă şi vânt absurd pe platou, cabane închise una după alta de n-aveai de la cine copia nici măcar un ceai cald…Dar asta-i în altă poveste.

Drept pentru care, în ziua Horoabelor, toţi bocancii şi o bună parte din haine încă picură de apă. Prognoza – la fel.

Mda. Deci ne dai cu apă. Biiiiine! Şi pe principiul capra sare masa şi iada sare casa, azi o să venim în întâmpinarea muntelui - o facem lată cu apa în mod VO-LUN-TAR!!

Şi iată-ne, o procesiune foşgăitoare de pelerine, un Ku-Klux-Klan multicolor cu picioare bandajate în pungi, înarmaţi cu tricouri de schimb şi aparate foto, atraşi de gălăgia din ce în ce mai spumoasă a apei în cădere (apropo: cascadele cad tot timpul, e apa care cade cea care constituie cascada!! asta-i pentru cei care au anunţat că a căzut Bigărul). De sus ne picură un duş mărunt şi nehotărât, dar faţă de urgia de ieri, asta-i o pocnitoare. Valea se îngustează, lumina scade, piatra se înnegreşte de udeală. Apar primele şufe, primele lanţuri, primele WOW-uri! „Când punem sandalele?” „După tunel”. De fapt sandale sau papuci de sacrificiu are doar tânărul Victor (prin grija mamei) şi bunul şi răbdătorul nostru ghid, Sergiu. Restul au papucii deja uzi de ieri. Sau buni de sacrificat.

Uite şi tunelul. Trecem pe rând cocoşaţi şi în partea cealaltă, gata! The point of no return. Ori ne udăm la picioare, ori ne întoarcem. Mă uit la bocancii de sacrificiu, încă uscaţi. Scot şosetele, măcar alea să-mi rămână. Lumea trece săltăreaţă şuvoiul învolburat, hai şi eu. La primul contact cu apa, o veselie hăhăitoare îmi urcă în gât. Brusc mă înviorez şi-mi vine să râd din orice. Adică din nimic. Sunt un copil la Aquapark!!! Apă!!! Bălăceală! Plici-plici!

Bocancii sunt plini de apă ca la două degete aşa, parcă calc tot timpul în bălţi. Încerc să ridic piciorul în aer, să-l scurg de apă pe stângul, ridic şi privirea mai departe. Cobor piciorul. La ce bun? Ce urmează….

Lanţuri şi bolovani inundaţi de apă. Cică acest canion are în mod normal un fir de apă prin el. Acum firul de apă se vede din satelit, cred. Stau la rând să urc un bolovan căptuşit cu apă, ca un mic Bigăr (că tot e la modă), prevăzut cu lanţ, care duce pe o treaptă mai sus a canionului, ca o copaie. Florin ajunge sus, face un pas şi se scufundă până deasupra genunchiului. Copaia e ditamai bazinul, se pare. Îmi vine rândul, ce rece e lanţul ăsta! Parcă apa e mai caldă decât el! Şi prin gălăgia generalizată, amplificată de ecouri şi acustica năucitoare a canionului, îmi vine să-mi strig veselia. În toate glasurile cântă exaltarea şi nerăbdarea, apa asta care stropeşte din toate părţile are proprietăţi tămăduitoare pentru suflet şi deprimare. Cotim printre stânci, şi la fiecare cotitură, mai vine o surpriză.

Credit foto: Daniela Ursu

Avem şi zăpadă în program. Un troian înalt ca la un stat de om, trecem pe lângă el gândind că na! am văzut-o şi pe asta!!! Iar la următoarea cotitură, cineva se întoarce şi strigă râzând: „Scoateţi pelerinele de ploaie!” Ce pelerine, frate, ce ploaie? Şi după doi paşi, înţeleg. Scara de metal, fixată de stâncă ca să putem ajunge la următorul prag, abia se mai vede. Din cascadă. O cascadă adevărată, pletoasă şi răpăitoare, îneacă, îmbracă, îmbrăţişează sau cum vreţi să-i ziceţi, scara de metal. Şi noi mergem pe aici, adică pe aici în sus?

Deja primii doi au trecut de mult, sunt departe. Florin e deja echipat cu pelerină, lopătează până la cascadă, şi o secundă nu se mai vede, apoi pelerina roşie apare dintre pâraiele şi şiroaiele de apă, apoi dispare iar parţial, şi face un pas în sus. Apoi altul. Urmăresc cu aparatul foto pelerina roşie până când iese sus, la lumină. Pare că n-a durut. Ştiu eu… Gălăgia e infernală aici, ne înţelegem prin semne. Mai urcă câţiva, urmez şi eu. Hai să văd.

Şi intru sub duş. Un duş de ciocănele care mă bat în cap. Era bună o cască. Nici nu visez să ridic capul, nici n-aş putea. Cascada răpăie pe ţeasta mea, o mângâiere cam aspră, dar înviorătoare şi plăcută cumva. Apa e călduţă (sau am io percepţii deformate). Bâjbâi cu mâna în faţă, apuc un fuştei. Apoi altul, răpăitul rămâne la fel, mă obişnuiesc cu el. Scara e zdravănă şi nu alunecă sub picioare, aici nicio strângere. Rămâne doar lupta cu presiunea şuvoiului, care e puternic, dar nu neînduplecat. Dacă muncesc, mă lasă să înaintez. Oare aşa se simte un păstrăv când urcă pe şuvoi? Cred că poate un pic mai linişte.

Nici una, nici două, sunt sus. Nush’ dacă mai am ceva uscat pe mine, si sincer nu prea îmi pasă. Telefonul e în măruntaiele rucsacului, aparatul foto l-am băgat în sân. Are două geci peste.  Să facă bine să fie bine, că io aşa fericită ca în clipa asta n-am mai fost de mult timp! „Mai sunt încă trei”. Trei ce? „Scări inundate”.  Pot să fie şi treizeci.

Concluzii preliminare după primul duş: pelerinele lungi sunt cele bune. Avem mai puţine decât suntem, deci dau pelerina jos şi o pasez cuiva, care mi-o va arunca de sus, după ce urcă următoarea scară. Apa asta, în care stau cu picioarele de peste o oră, torent de munte bla-bla, e caldă, pe cuvânt! Lumina cade filtrată în această crăpătură adâncă şi îngustă dintre stânci, dar cumva e reflectată în atâtea picături, încât canionul e luminos şi promiţător. A, e rândul meu! Şi o pelerină portocalie făcută ghemotoc e aruncată spre mine ca să-mi întrerupă observaţiile filozofice şi de-timp-pierzătoare.

Credit foto: Hoinar Prin Munti

Asta nu-i pelerina mea, dar nu contează. Răpăitura e la fel de muzicală şi asurzitoare şi pe portocaliu. Am prins un pic de curaj, şi după câţiva fuştei ridic un pic capul, şi primesc o găleată de apă direct în figură. Şi pe la gâtul pelerinei, pe piept până la picioare probabil, dar oricum picioarele sunt ude până la jumătatea pulpei, deci nu contează. Sus pe prag, cu ochelarii stropiţi şi aburiţi, nu mai văd nimic, bâjbâi după o mână întinsă şi ghicesc mai mult un mal pe care eşuez. Scot ochelarii şi-i bag în buzunarul pelerinei, următoarea cascadă e aproape, nu mai schimb pelerina. Acum sunt cuminte, capul plecat, urcat pe pipăite, toate bune. Sus, scot pelerina, dau s-o fac vălătuc, un gând: ochelarii! Pipăi. Pipăi iar. Nimic. Nimic nimic nimic. Bineînţeles că duşi au fost, şi-au găsit cel mai glorios sfârşit cu putinţă. Dar să nu ne cramponăm. Nici atunci nu m-am cramponat. Asta e.

Ultima cascadă. Aici chiar e şuvoi mare, scara nu se vede deloc. Nu-i nimic, doar mi-am făcut stagiul de antrenament până acum! Cât o fi de rău? Nu-i rău, e cam la fel. Până sus, când păşesc de pe scară în pârâu şi mă scufund până la brâu. Sunt un adevărat „true”! Dacă-i bal, niciun centimetru uscat să nu fie! Şi icnind şi pleoscăind, cel mai true dintre cei „true”, cu vederea uşor neclară, dar cu veselia intactă, din motive la fel de neclare, se târăşte printre pietre din balta buclucaşă ca o şopârlă cu o sacoşă de un leu în spinare. Aparatul foto, însă, a scăpat şi de data asta!

Respirăm un pic. Ne regrupăm pe un tăpşan sărăcăcios, unii se schimbă, dar nu de tot. Toţi simţim că nu s-a terminat cu apa pe ziua de azi. Vă e frig? Dă şi mie un baton. Victor, ţi-e frig? Vrei ceva dulce, Florin, uite ciocolată din aia, daţi-vă mai aşa să vă prind în poză, Victor, ascunde-te că fac poză, mergem? Încotro? „Pe firul matematic al văii”, câtă siguranţă în vocea ghidului nostru, care în cursul celor patru zile de traseu, a vărsat atâta informaţie, denumiri, poveşti şi geografie în noi….

Hai, la drum! Urmează alţi bolovani, alte mici săritori, vremea şosetelor uscate nu a venit încă, dar cea a mantiilor plăsticoase – da. Nu mai avem de lopătat în sus, ci doar foarte cotit. Deja greul a trecut. Aşa se vede pe faţa mulţumită a ghidului nostru Sergiu, cum stă proptit în băţ, aşteptând cu răbdare să treacă cel din faţă peste un pas mai greu. Prea multă răbdare, prea multă tihnă, spuse soarta, şi lovi la echipament, adică la articulaţia băţului!!! Ooo, de câte ori n-am păţit-o şi eu! SĂ se strângă băţul sub tine! Dar n-am reuşit niciodată aşa coregrafie clară, cădere lentă, graţioasă, gradată şi etapizată, pe-şezut-apoi-pe-spate-apoi cu picioarele-în-sus-apoi-de-tot-in-apă, încununată cu o ridicare a capului exact, dar exact, sub duşul unei cascade! E clar că muntele acesta te iubeşte la fel cum îl iubeşti şi tu pe el, că uite! aparatul foto cel scump a rămas neatins de apă, după cum constată Sergiu, mai degrabă înveselit de întâmplare.

După alt tăpşan cu regrupare şi schimbare de ceva tricouri şi ceva poze la firul ierbii, pornim să vedem ce e după colţ. Nu mai avem aşteptări de niciun fel, canionul Horoabelor e, clar, sinuos şi plin de surprize. Deci: avem mers prin baltă printre jnepeni înalţi (îmi aduce aminte de Rodnei), apoi o limbă de zăpadă, şi-apoi gata!!!! Un clar şi fără echivoc GATA.

Credit foto: Daniela Ursu

Şi-am ieşit din valea Horoabelor. Nu ne-a aşteptat un şir de pitoane şi regrupări, ci un tăpşan larg, plin de flori, presărat cu prieteni desculţi, cu şosete ude, pungi, hanorace, batoane şi ciocolată, rucsacuri cu limbile pe-afară, şi totul sub un binevenit şi neaşteptat soare!

Restul e doar tihnă, imensul platou al Bucegilor, cum mi-l aminteam din tinereţe, blând, verde, cu gâlme şi deluşoare line şi blănoase, plin de flori cum nu am văzut vreodată vreun câmp, şi degruparea noastră în singurătăţi, sau tăceri în doi, sau discuţii în doi, sau glume strigate de la depărtare, geografie, botanică, poze şi un pic de filozofie, dar sigur, sigur şi universal, multă bucurie! Mulţumim, Măria-Ta! (Irina Rusu)