Hai, încă o dată refrenul:

„Noi suntem Iacomiiii
Ai muntelui cooopiiii, da da da,
Avem soare-n suflet…”

STOP! NU! La repetare e „Avem libertate”. De câte ori să vă spun? De ce nu învăţaţi versurile astea odată? E imnul nostru, oameni buni. Ăia de la Pintenul Găinii cum cântă toţi ca unul? Şi ăia de la Piţigoii Dunăreni? La ei cântă toţi. Alţii cum pot? Nu putem şi noi fi ca alte cluburi?

Păi, nu, că noi suntem Iacomi. Şi noi avem soare-n suflet. Şi libertate.

Nu că alţii n-ar avea soare-n suflet, nicidecum nu zic asta. Dar soarele nostru e mai cald. (Nu zic, are şi pete, explozii solare, zile de soare cu dinţi, aşa cum îi stă bine unui soare sincer şi real). Noi aşa îl simţim, că e cald şi generos.

Uite, anul acesta, de exemplu. Am avut ture? De toate felurile! Ceahlău obişnuit de fiecare duminică. Via Ferrata. Ture blânde, 50% cabană şi 50% poze şi selfie-uri. Ture de anduranţă. Ture de anduranţă ratate (şi astea se pun, ce, altfel cum pui la probă coeziunea grupului?). Ture la mare. Abateri pe drumul de întoarcere („Am putea să vizităm Sarmizegetusa, avem o oră şi cinci minute pe drumul de întoarcere din Parâng cu care n-avem ce să facem” – acu’ sincer, chiar aşa am ajuns să vizităm Sarmizegetusa, peştera Bolii şi câte şi mai câte!). Nenumărate opriri la Lidl, Kaufland, Carrefour, tot în ture prin ţară, ca să facem cumpărături împreună (astea oare se pun ca ture? nu prea, dar măcar am râs pe cinste). Ture la antipozi (nu chiar, dar Apusenii, Parângul, Retezatul… sute de kilometri. Nu mai zic de Olimp!)

Nu mai zic de cupe. Când a sunat goarna, ne-am adunat care de pe unde eram, unii direct din concediu, alţii direct din alte ture, ajunşi care la prânz, care pe întuneric. Împreună am cărat bagajele tuturor peste deal de la parcare la campare, împreună ne-am adunat toţi trusele obligatorii pentru tura de concurs, dă fluierul, ia-ţi chibrit că eu am două etc. (şi acum mai am să înapoiez cuiva o pipă Guedel, n-am uitat, să ştii!). Ne-am ciorovăit ca nişte babe să punem în picioare un spectacol pentru proba culturală, râdem şi acum când ne amintim. Altădată ne-am rătăcit pe nişte dealuri, că nu ştiam exact unde are loc adunarea şi era întuneric şi bagajele erau grele. Cine a boscorodit atunci, şi acum povesteşte cu mare plăcere aşa o aventură?

Adevărat că ne-am dus unii hăis şi unii cea, unii la liră şi alţii pe creasta Pietrei Craiului, de exemplu, dar altfel cum ajungeam în toate locurile astea? Adevărat că am plecat împreună cinci maşini din Retezat, şi unii au ajuns tot azi şi alţii au ajuns mâine, că au vrut să facă Transalpina invers. De ce să nu spunem că Retezatul a fost pentru noi doi-în-unul, unul altitudine, ceaţă, hărţi şi aplicaţii, şi altul aventura de întoarcere, calvar pentru bieţii noştri şoferi, să le dea Dumnezeu sănătate şi vizibilitate! Unii îşi vor aminti şi la bătrâneţe nişte anume noroaie deosebite, nişte Chei la fel de deosebite. Copiii îşi vor aminti de Dino Parc, parcă (nu ştiu sigur dacă aşa se cheamă, s-o întreb pe fiică-mea, că ea a ajuns acolo. A ajuns împreună cu ceilalţi copii ai noştri, aşa cum au ajuns copiii noştri împreună şi pe creasta Retezatului Mic, şi în Apuseni prin peşteri şi în Poiana Ponor la căţărat, şi la Liră la Izvorul Mureşului. Şi pe Ceahlău, în toate anotimpurile imaginabile, căci Ceahlăul nostru are mai multe anotimpuri).

Copiii! Apropos de copii! Ne-am speriat la început de programul Award, cu valurile de noutăţi şi cu valurile de hârtii. „Io nu mă bag!” „Prea multă hârţogăraie, nu-mi ajunge la serviciu?”. Apoi au început să apară copiii. Câte unul-doi să meargă în ture. Încetul cu încetul ne-au intrat în viaţă şi în suflet, liceeni cu puritatea şi entuziasmul şi teribilismul lor, cu energia şi imaginaţia proaspete, şi cu naivităţi la fel de proaspete!  Nici n-a fost vorba vreo clipă de completat hârtii (de fapt a fost, doar pentru câţiva dintre noi, mai curajoşi! Aplauze!) A fost vorba să-i învăţăm chestii. Cum să pună cortul. Cum să calce pe un teren accidentat de munte. Cum să scrie un proiect (unii au obţinut sponsorizări serioase pe proiecte scrise de ei, vă daţi seama! Eu n-am fost în stare niciodată în viaţa mea să scriu un proiect!). Ce poate fi mai plăcut decât să le prezinţi un curs de echipament de munte, şi să te trezeşti tu, om adult cu responsabilităţi şi serviciu, sub tirul lor revigorant de ironii (că aşa sunt liceenii, iconoclaşti, nu iartă nimic!), de să nu mai ai la tine nici replici, nici timp să le cauţi, dar să simţi că ai înviat şi eşti din nou între colegi care nu ştiu ce-i aia ipocrizie şi-ţi spun verde în faţă: „Ai greşit, frate!”. Ce duş rece de trezire! Dar ce înviorare!

I-am şi pus la treabă! Şi cum a fost, să le dăm mici sarcini şi ei să facă dublu, să-i vedem cum învaţă, în câteva luni, să facă echipă şi să pună pe picioare o tabără pentru şcolari, de exemplu, să-i punem la muncă (voluntariat, se contorizează ca atare, au şi diplome şi adeverinţe în acest sens, că doar nu exploatăm minorii!!!), şi după aia ei să vină tot pe lângă noi, să vrea în club, să vrea cu noi în ture, să ne bată la uşă acasă. Să tragem de ei când se lasă pe tânjală. Să-i încurajăm când le e greu şi vor să renunţe. Şi alteori să ne încurajeze ei pe noi. Câte am învăţat de la copii!

Păi, Cupa noastră cum o făceam noi aşa de frumoasă fără tinerii voluntari? Bine-bine, la cupă munceşte toată lumea. Şi ferească Dumnezeu să nu-i dai cuiva ceva de făcut, că iese cu supărare! Ba, să faci bine să-i dai cât mai multe. „Diplomele n-am zis că le fac tot eu?” „Păi când le mai faci, că ai şi pliantele, şi bannerul, şi invitaţiile!” „Io vreau voluntar la alpinism!” „Păi, tu nu erai la un post pe munte, la spus legende?” „Pavilion aduc eu”. „Aduc şi io unul, verde!”. „Stai un pic, asta nu era prin tradiţie treaba mea? Tu dai premiile şi io vorbesc la şedinţa tehnică!”. Şi tot aşa. Ne cam călcăm pe bătături, asta pentru că, metaforic vorbind, ne îngrămădim toţi, să facem, să facem şi ailaltă. Să iasă cupa bine. Şi eu, şi eu! Fac eu asta!. În fine, până la urmă, totul trece cu bine şi, în urmă, rămân nesfârşite şi nostalgice comentarii la poze, de parcă nu vrem să ne desprindem încă de momentul acesta al nostru.

Acuşica vin sărbătorile de iarnă. Carnavalul copiilor de Moş Nicolae, colinda, revelionul. Împreună, nici nu visez altfel. Fiică-mea îşi pregăteşte de o lună costumul de carnaval (costumele, s-a răzgândit de două ori până acum). Ne-am apucat deja de selecţia de colinde pentru Crăciun, că abia aşteptăm seara de Ajun, când facem gaşcă mare, douăj’ de oameni din care doar zece cântă, dar nu contează, că e frumos să fim împreună! Aşa că ne gătim frumos, ne lustruim chitarele şi corzile vocale şi ne perindăm pe la prieteni şi rude (apropos, mai are cineva lista de vizite anul trecut? Că ne-ar prinde bine şi anul acesta, să nu sărim pe cineva de la colindă!) Şi revelionul! Cum adică, să-l facem acasă? Ce zici, să plecăm în străinătate? a, la Bucureşti, la soră-ta? NUUUUU! Io vreau cu prietenii din Iacomi! Ei m-au învăţat să dansez populară! Plus că e distracţie tot timpul cu ei! Mi-ar fi dor de ei, aş suferi şi m-aş gândi tot timpul: oare ce fac acum? Oare dansează? Oare se cântă la chitară?

Am adunat atâta timp de calitate în anii aceştia, căldură, sinceritate, normalitate, frumuseţe şi liniște, sau, dimpotrivă, gălăgie, energie, agitație. Şi acum, iarna, pe frig, tot din soarele acesta ne vine lumina şi căldura, uneori cu o simplă şi scurtă, dar atât de însorită, că nu ştiu cum să-i zic altfel, urare venită dis-de-dimineaţă, de la un prieten din Iacomi „Zi cu spor şi energie să ai!” 

Autor Irina Rusu