“Ioana s-a întors şi mi-a zis peste umăr: Să nu vă întoarceţi fără premii!” După spusele Gianinei, aşa a zis Ioana, Ioana cea trup şi suflet pentru Iacomi, care nu are să vină la această cupă, Ursul Carpatin.  O cupă serioasă cu probe pe bune. Uite, Ioana, am să încerc cât pot eu să te bucur. De data asta mă arunc în competiţie, nu prea am experienţă, dar bătăioşenie am, să compenseze.

Hai că începe bine. Ajungem noaptea, cu toba de eşapament încă la locul ei, chiar dacă spartă şi legată cu sârmă în ţâşpe locuri. N-am altă grijă decât să întind paraşuta mea de cort, zece hectare de tendă, jur! Te ajut? Nu o ajuta că îi strici feng-shui-ul, zice fiu-meu. Între timp, şedinţa tehnică vine la pachet cu o listă interminabilă de mărunţişuri. Facem o colectă şi un recensământ, ce avem şi ce ne mai trebuie? Împărţim cutii de chibrituri şi feşe, cotrobăim prin trusa de ajutor de la maşină, ai pipă, ai atele? Am un fâş în plus, cine vrea un fluier? Mi-am uitat rucsacul (rucsacul!!! PE BUNE? asta e o premieră absolută). Hai la foc.

Foc? ce foc, somn că mâine avem concurs! Disciplină şi abstinenţă! Mâine ne aşteaptă traseul ăla nemarcat pe care se recomandă cască. Mâine ne revedem după douăzeci de ani, Jepilor Mici, cu reverenţă şi bucurie, douăzeci de ani adunaţi în experienţă, în durerea din genunchi, în înţelegere pentru lumea zadei şi a pietrei.

„Piaaatrăăăă!”

Prima dintr-o serie lungă. Imediat ce am părăsit Jepii Mici, cu casca strânsă pe cap şi rucsacul adunat să nu agaţe nimic, am păşit pe piatră în Vâlcelul Lupului. Şi ce de piatră! Perete în stânga, perete în dreapta, iar sub paşi, un repeziş de pietre mari şi mici, care ascuţite, care plate, care verticale, cu iarbă sau cu pământ. Pietre înşelătoare şi rostogolitoare şi alunecoase. Pietre de încredere, înfipte solid între cei doi pereţi. Săritori, care mai pământoase, care mai stâncoase, pe care le urcăm

 pe rând, se gâtuie traficul şi trecem cu toţii ca printr-o clepsidră, dar în sens invers, în sus. „Piaaa-trăă!” Iar a călcat careva cu neglijenţă.

Cam pierdem timp. Să încercăm un tandem, zice Florin, şi urcăm amândoi la un metru unul de altul, pe aceeaşi coardă, acelaşi ritm, un-doi, pas, mână, stângul, dreptul. Deci se poate! Mai sus, săritorile se schimbă, nu se mai poate decât unul pe coardă. „Piaatrăă. Piatră maaaree!” Am dat-o eu, cu coarda. Mai sus iar. „Piaatrăă!”. Tot eu, tot cu coarda. De data asta mă sperii, nu mai pun mâna pe nicio coardă, că fac prostii!

„Piaaa-trăăă!” se aude mai jos de noi. Aaaa, deci problema e generalizată. Calc cu cea mai mare grijă, şi mai desprind un bolovănaş. „Stai acolo, nu mişca!” S-o cred eu! „Piaaa-trăă!”

Apar verticalele de mai multe sute de metri, privelişti în adâncime şi pereţi ameţitori. Bucegii 3D. Undeva, la capătul şirului de căşti colorate care şerpuieşte destrămat sub noi, în depărtare, un furnicar cu multe acoperişuri. Undeva în dreapta, sus de tot, crucea de la Caraiman, în moţul unui perete de stâncă ca un val tsunami, cred că ăsta şi privit din avion acoperă trei sferturi de orizont. Acum îmi amintesc de voi, Bucegilor, de cât de mari sunteţi cu adevărat!

Încă o săritoare, dificilă, după mine, mi-am cam râcâit genunchiul, n-am abordat-o cum trebuie, dar nu mai am timp decât să frec cu ciudă locul arzător şi dureros şi să mă mulţumesc că n-a fost decât atât, un avertisment: ai grijă, eşti un omuleţ fragil, pe care te pot sparge şi avaria în zece feluri pe care nici nu le visezi, păşeşte cu smerenie şi nu-ţi uita locul! Bine că dauna nu e permanentă, că iaca am ajuns la locul de alpinism.

Trebuie să alegem, care din noi? Eu. Eu îmi revendic şi îmi asum răspunderea să mă bat pentru un pic de prestigiu. Poate şi un premiu? îndrăzneşte îndrăzneala şi încrederea. Neeeh, zice raţiunea, vine vreo fătucă cu jumate din vârsta ta care se caţără de trei ori pe săptămână, te-a băgat în buzunar. Şi mai e Mariana, Mariana e undeva de neatins, de nevisat, experienţă, agilitate, ai văzut-o doar. Hai, măcar să-l duci până la capăt, să nu cazi să te faci de râs. Nici nu aş mai putea privi-o în ochi pe Flori dacă o să cad. Azi am făcut numai prostii cu coarda, am dat jos bolovani, de-astea.

„Piaaa-trăăă!” Nu pot să cred! Tocmai la Florin! Iarăşi o stâncă zburdalnică, chiar din traseul de alpinism, cade cu mare spaimă peste capul fără cască al celui care asigură, driblează capul, şutează mâna până la sânge, stârneşte un freamăt şi un val de strigăte şi se prăvăleşte în jos, spre traseu. Secundele trec, cursa lui Florin e compromisă. Nu e drept. Deodată mă sperii. Şi mi se face frig. Şi dor de ai mei. Am rămas aici, în carantină, singură printre străini. Gata, rândul meu.  Merg fără vlagă pe potecuţă, „Brâna lui Răducu”. Uite traseul, e o fisură. „Ia-ţi cât timp vrei să-ţi studiezi mişcările, ar fi păcat să cazi de la început”. Foarte încurajator. Dar stau şi mă uit în sus. Degeaba, io nu văd bine decât sub nasul meu. Hai, pân’ la clopoţel.

Piatra se simte acum sigură sub degete, sub vârfuri. Uscată, cooperantă. Prize multe, şi mici şi mari. Din două mişcări intru în vechiul joc pe care-l ştiu şi de care mă bucur. Priză, aplicarea forţei, priză dincolo, vârf, armare, vârf, spraiţ, degete buchet, priză scursă, forţă pe orizontală, mută centrul de greutate, toată greutatea lumii a dispărut, a rămas doar piatra şi ritmul ei, pulsul meu. Auleu, clopoţelul, vai mie, era să intru cu capul în el! Top! N-am căzut! Uraaa, n-am căzut!

Las’ că mi-a căzut adrenalina. De-acu’, doar coborârea, prin pădure, pe o cărăruie suspendată cumva sub un perete şi deasupra unei păduri. În faţă, peste jumate de univers, peretele cel impozant de stâncă. Genunchii dor, creierul e blank, acum sunt numa’ bună să mă accidentez. Scot băţul şi merg cuminte în urma celui din faţă. Să ajung cu bine jos, că avem şi cultural, şi m-am tocmit pirandă şi acolo.

Culturalul, ah, această necunoscută pentru mine! Cum se pune cap la cap un cultural şi cum ţii echipa pe linia de plutire să nu o ia razna cu glume şi alte divagaţii? Asta-i întrebarea. Simplu, pe un izopren albastru, cu chitară şi cu o hârtie şi un pix. Muzică avem, poezie avem, compusă cu câteva zile în urmă de Cosmin, într-un cort bântuit de ger, într-o noapte cu temperaturi negative şi citită apoi cu voce tare la foc la Roda, în Apuseni. Umor? avem vanitatea că avem şi din ăla. Hai, aspirantule, de data asta participă şi tu. Dă şi tu cu idei, să vază lumea că nu eşti doar un fluturaş fudul de stâncă. Noroc cu umorul altora, că aspirantul n-are glume la el, e obosit şi îngândurat, dar notează conştiincios pe foaie idei, recuzită, în fine, tot brainstorming-ul într-o capsulă.

Cum o să iasă din asta un minispectacol? Oare e posibil? Şi să mai şi luăm vreun premiu, da, asta mi-ar plăcea! Ţi-ar plăcea ţie, dar vocea ta în seara asta e plângăcioasă şi ştrangulată, n-are nicio treabă cu muzica, tremuri ca varga de oboseală şi controlul echipamentului la şatră (asta-i sceneta) de-abia urmează! Concursul înseamnă să lupţi, în caz că ai uitat, cu stânjeneala, cu oboseala, să ieşi din zona de confort, să fii spontan şi vesel în tricou la 10 grade, şi să faci totul cu entuziasm sincer! Ia să te văd!

Mă văd, ca prin vis, agitându-mi şalurile fiică-mi prinse pe post de fustă, icnind desculţă când calc în vreun băţ, pe întuneric, scormonind mintea după vreo glumă spontană (dar eu nu sunt spontană, n-am fost niciodată!), la asta Gianina îmi dă clasă, încercând un pic de accent ţigănesc, care iese mai degrabă ardelenesc, la asta îmi dă Gheabă clasă, îmi vuieşte capul şi îmi ţiuie urechile, dar mă agit, scot un polonic, mă stropşesc la bulibaşă, mai scormonesc după o folie de supravieţuire („haur! direct de pe cupola bisericii, mânca-ţi-aş!”), şi râd, râd dârdâind de frig, dar cu veselie adevărată, şi îmi dau seama că ăsta e marele premiu, de fapt, clipele astea de nebunie şi veselie, plus clipele din traseu, plus clipele de la alpinism, un mare plus pe toată linia. Peste câţiva ani n-o să-mi amintesc ce loc a luat clubul la cultural, dar sigur am să mi-o amintesc pe Gianina spunând, săltându-şi fustele şi arătându-şi picioarele desculţe: „Talpă aderentă? De la măicuţa mea, eu vibram, şi tu nu puteai!”

(Irina Rusu)