La un moment dat ma gandeam ca poate ar fi nevoie sa ma organizez. Acum imi dau seama ca de fapt nu era asa. Pur si simplu aveam nevoie doar de mai putine lucruri si de planuri flexibile care sa se organizeze singure. Dupa Moldoveanu si Apuseni, nici nu ma gandeam eu ca voi ajunge si in Piatra Craiului curand. Luna asta a lui gustar a fost cu siguranta pe gustul meu- plina de calatorii si oameni faini. Ma intorc de multe ori in acelasi loc dar cu ochi diferiti. De la un an la altul, intre doua puncte de destinatie, ceva se minca in mintea mea si nu mai sunt aceeasi.

Piatra Craiului- un munte altfel, o creasta calcaroasa, lunga de 26 km, atat de ingusta si de ascutita incat e comparata mereu cu lama unui fierastrau. Anul trecut nu am vazut decat un pic din taisul din varf. M-au speriat peretii verticali, inalti si drepti ca spatele unui urias. E prea mandru si fara rabdare pentru incepatori ca mine, mi-am spus. Asa ca „Pas!”

Anul asta in schimb, dupa atatea zile de umblat pe munti si de dormit la cort, m-as fi asteptat sa caut confort si odihna fizica. Dar se pare ca aerul tare de munte mi-a priit si am ajuns in Crai cu pofta de poteci lungi si grele. Sa fie asta un semn oare?

Se zice ca tot ceea ce pastram in minte tinde sa se materializeze. Eu una am avut grija sa ma concentrez pe trasee cat mai solicitante si la inaltime. Nu trageam insa sperante prea mari tinand cont ca ceilalti „iacomisti” erau fie prea obositi, fie suferinzi. Ba aveau planuri de somn, ba de cantare foc. Doar eu eram cu gandul la munte si la umblat pe dealuri, asa ca m-am dus la somn cam dezamagita. Doar ca atunci cand iti doresti ceva, chiar si fara sa stii exact ce, vine universul si iti da o mana de ajutor. Sau o voce, ca eu la 6 dimineata am auzit-o pe Adriana dand desteptarea alor ei. De ce sa te trezesti la 6 decat daca nu cumva ai planuri de traseu lung si vrei sa te asiguri ca e timp?

Dorintele noastre spun foarte multe despre noi. Pe mine m-au cam dat de gol pentru ca nici n-am intrebat bine daca ma pot alatura grupului lor, ca am si primit un raspuns afirmativ. Intre noi fie vorba, ma asteptam la asta, cunoscandu-i.

Asadar ne-am pornit din Plaiul Foii urmand poteca lina si firul apei. Asta pana apa dispare iar poteca se razgandeste si o ia drept in sus prin padure catre refugiul Spirlea. In cateva minute se schimba cota de nivel si ajungi la 1440m. De acolo drumul continua iar agale o vreme pana ajunge la un mic grohotis. Acolo te fugareste in sus iar. Nu avem planuri precise; suntem flexibili si decidem sa ne adaptam pe masura ce inaintam.

Ajungem la Zaplaz, o repetitie de arcade in stanca ,pe care doar daca le urci le poti admira cum se cuvine. Acolo se hotaraste ca stam ok cu timpul si putem continua. Pantele alternasera pana aici ca si cum ne-ar fi facut incalzirea pentru ceva ce nu indrazneam sa planificam. Traseul e pe masura gandurilor mele.

Lanturile nu sunt simple. In jur nu vezi decat stanca, grohotis si cabluri. Sufele insa sunt prietenele mele. Dunga rosie care marcheza traseul e ca o bariera pusa invers: nu o poti lua stanga-dreapta; singurul sens e in sus. Peretii sunt verticali, colturile ascutite iar pe alocuri sufa dispare. Acolo urci cu mintea si increderea in tine iti devine prietenul cel mai bun. Curajul si frica- merg mana in mana si nu pot exista decat impreuna. Cum sa ai curaj daca nu ti-e frica? Trebuie sa invat sa le stapanesc pe amandoua. Mi se spune deseori ca pot mai mult decat cred. Asa gandesc si cei din grupul cu copii pe care ii ajungem din urma. „Ce-o fi fost in capul lor cand s-au hotarat sa urce pe aici?” Ne intersectam cu unii venind din sens opus si care le dau o mana de ajutor. Atentia mi se muta pe cei care coboara si ma cuprinde teama la gandul ca s-ar putea sa facem si noi cale intoarsa si sa coboram pe aici. Sper insa sa-i depasim pe cei cu copii, ca sa ne permita timpul sa coboram prin alta parte. Nici nu ma gandesc sa cobor pe traseul asta. Bariera rosie duce in sus, nu in jos.

Pana la muntele asta nu am dat atentia cuvenita pietrei. Mie imi place padurea si lemnul, copacii care respira. Acum insa nu vad decat calcar, iar toate stancile din jur par sa-mi faca in ciuda. S-au vorbit sa tina copacii departe si sa ma puna sa fac ceea ce ma sperie cel mai tare, si asta bazandu-ma doar pe mine. Eu sunt propria-mi limita. Mergem fara carare, pe marcajul rosu iar la un moment dat stancile din jur nu mai sunt obstacole ci ajutoare. Au prize acolo unde nu sunt cabluri si parca nu mai sunt asa de ascutite. Ma fac si eu la fel de dura ca ele, infig bine varfurile in stanca si urc. Imi dau seama ca grupul din care fac parte este format din oameni pe care ma pot baza. Nu sunt singura. Adriana are „100 de ani de experienta”, cum zice ea si ma ghideaza, sotul ei e un exemplu de stoicism si grija pentru ceilalti, George imi corecteaza pasii ca sa-mi dozez energia si imi dau seama ca mersul asta pe munte nu e chiar asa de capul meu. Mai sunt niste reguli simple la care nu ma gandisem si pe care daca le respecti iti usurezi drumul. Compania lor sper sa imi dizolve incet toate fricile. Ramane doar adrenalina care ma tine alerta, ma pune in miscare si care imi spune cand ;„Fugi! cand „Lupta!”. „Imi pare rau dar nu ai unde sa fugi. Nu-ti ramane decat sa lupti. Nu cu muntele ci cu tine.” Piatra Craiului cere un munte de rabdare, grija si incredere in mine.

Si urc, si urc si in minte imi vin Piatra Singuratica, Via Ferrata si o vorba de-a cuiva: „mi-e frica sa nu mi se faca frica”. Impostoarea asta numita frica e mereu la mine si scoate capul asa din cand in cand. Ma hotarasc sa o ignor. Poate daca nu-i dau atentie va pleca. Sau macar sa se faca mica. Nu vreau sa o las sa hotarasca in locul meu. Mie de fapt nu mi-e frica de inaltimi. Mi-e frica de faptul ca as putea sa cad. Asta vine din neincrederea in fortele mele, nu? Cam asa. Hai sa hranim increderea…

Ok. Si cum stii cand esti pregatit? Cine iti spune? Am auzit atatea despre muntele asta incat poate ar trebui sa ma gandesc de 2 ori inainte. Dar daca fac asta imi pun intuitia pe silentios iar mie ceva imi da ghes ca pot face traseul. Ceva timp in urma am hotarat sa nu mai las asteptarea sa faca parte din viata mea. Tot ce am e „acum”. Aici locuiesc libertatea si fericirea mea. Si cu monologul asta in cap mai trag de 2 cabluri si mai urc cateva stanci.

Cand in sfarsit ajungem in Saua Grind si apoi in creasta, muntele isi deschide larg portile pentru drumeti. Aici orizonturile par nemarginite.Vocile din capul meu se potolesc si ma bucur de priveliste. Piatra Singuratica, Via Ferrata, Rodnei si toate celelalte au fost experiente care mi-au crescut aripi, mi-au descoperit muschi si ingropat frici. Le-am luat pe toate si le-am indesat in rucsac pe masura ce le-am intalnit. Tot carandu-le am observat ca aripile cresc in continuare, muschii devin mai vizibili iar fricile mai mici. Stiu ca nu vor pleca niciodata insa. Am vazut eu ca atunci priveam in jos spre hauri parca totul se dilata si comprima in acelasi timp. Erau fricile care voiau sa iasa din rucsac. Dar nu le-am lasat. Le-am carat cu mine in toata creasta aia nordica, ca pe niste caine scosi la plimbare. Si eu am tinut lesa.

Pe varf marcajul se schimba in punct rosu. Iar eu sunt din nou o sageata catre o tinta ce duce tot inainte. Ajungem pe Vf. La Om (2238m) pe la 2.

Facem poze, mancam, iar facem poze. Bag capul in toate „sulfiile”(un fel de selfie personalizat al celor din grup) ca nu cumva sa nu apar si eu pe acolo. Nu de alta dar nu am indraznit sa ma mai gandesc si la fotografiat cand aveam mintea atat de plina de lanturi. Noroc de Alina care a avut grija sa aparem cu totii in pozele ei. Nu ne intindem cu pozatul si nici cu siesta pentru ca ne asteapta restul de drum iar ziua se duce repede pe munte, mai ales cand te distrezi.

Auzisem de coama muntelui asta vorbindu-se ca de un Bau-Bau. Dar lupul din povesti e mereu mai mare si mai fioros decat in realitate, nu? Varf dupa varf, creasta se asterne in fata noastra si privind-o, imi aduc aminte ca lama asta de fierastrau are niste puncte numite Coltii Rai, Vf. Sbirii sau Zbirii, Coltii Gemeni. Dar totul e o chestiune de perspectiva asa ca aleg sa ma concentrez pe garofitele care cresc doar aici si pe ….semantica. Da, filologul din mine si-a gasit cand sa isi faca aparitia. In romana, toate numele astea imi scot frica din rucsac. O simt deja cum imi misca betele legate in spate din cand in cand. Vrea sa iasa si stiu ca ma va dezechilibra daca o las. Mai bine sa gandesc in engleza: „Colt” ,printre altele inseamna si membru al unei echipe sportive de juniori. Pai, si nu sunt eu un junior? M-am apucat relativ recent de hiking. Hai sa vedem ce facem cu colts-ii astia ca sa nu mai fie lupul asa de mare si eu scufita cu frica de dintii lui. Parca deja par mai prietenosi iar poteca mai larga.

Urcam, coboram si iar urcam si coboram. Facem asta de 100 de ori si inca o data. Creasta asta e atat de lunga incat intre Vf. Timbalul Mic si Vf. Timbalul Mare au mai asezat si unul numit Vf. dintre Timbale. Desi refugiul de pe Vf Ascutit se zareste de departe, pare ca nu se apropie oricat am merge. Timpul trece iar noi jucam „sus-jos” in Piatra Craiului. Fiecare varf e o victorie personala. Fiecare catarare sau descatarare un punct in plus sa am incredere in mine.

Tinta noastra e Padina Popii. Nu am reusit sa-mi dau seama care ar fi fost timpul in care ar fi trebuit sa strabatem noi creasta asta, dar stiu ca a inceput sa apuna soarele iar noi tot sus eram. Asfintitul vazut de acolo a fost un fel de confirmare ca efortul nostru a meritat.

Cat timp stau eu cu ochii dupa cerul colorat, in jurul meu incep sa se auda voci ingrijorate ca e tarziu si mai avem drum lung. Se pare ca ne-am lungit cam mult si va trebui sa coboram pe intuneric. Nu ma incearca nici o frica. Le-am ascuns atat de bine incat am uitat de ele. Nici macar grohotisul alb si coltos nu ma sperie cu toate ca cele din Crai ar fi cica cele mai mari din Carpati. Trecem pe langa Peretele Mare din Padina Popii mai mult alunecand decat pasind. In intuneric nu reusesc sa vad nici cat de inalt e si nici cat grohotis mai e. Timpul trece repede de obicei iar soarele coboara si mai repede pe munte. Deja e intuneric si devenim doar niste licurici mai mari pe panta abrupta. Sunam in tabara sa anuntam cat de tarziu estimam noi ca vom ajunge si ni se spune ca ne pot vedea de jos. Cu toate astea mai avem ore de mers.

Mi se face din ce in ce mai dor de padure. Oare cat mai e pana la ea? „Aha! Uite padurea! Diana si refugiul ei sigur nu-s departe!” Cam stancos prin padurea asta si cam drept in jos. Desi pare ca am inceput sa coboram de o vesnicie, aud repetat ca diferenta de nivel parcursa e doar de 50-100m. Pentru a ajunge la Diana trebuie sa coboram cam 450m.

Imi aduc aminte ca in noaptea asta cad stelele si ma decid sa sting frontala ori de cate ori ne oprim ca sa ne regrupam. Si cerul e senin, si stelele cad lasand urme lungi in urma lor ca si noi in grohotisul asta alb.

Toate povestile interesante incep cu „si deodata…”. Cam asa si cu Perseidele pe Crai. Parca nu mai e asa tarziu si noaptea nu mai e asa intunecata. Asta pana apare sufa din nou. „Si deodata…” povestea mea nu mai e interesanta ci de groaza. Mi-era groaza sa intalnesc sufa noaptea si uite-o! Cand eu caut copaci si poteci prin paduri, fie ele si abrupte, dau de lanturi. Noaptea! La ora 11! Eu la ora aia stau acasa si citesc de obicei. Ce sa caut eu pe munte si pe stanca la ora asta? Si cu sufa in mana! Uit de Perseide si apuc cablul. „Prietenul” meu e mai rece de data asta. Nu astepta nici el vizitatori la ora asta. Noroc ca nu-l vad prea bine si sper ca lumenii frontalei mele sa-l orbeasca si sa nu vada ce priviri urate ii arunc. Frica mi se agita in rucsac si reuseste sa iasa. Imi ingheata mana si imi face piciorul sa tremure.

Bajbai cu lanterna, trag de aer si de lant si ma gandesc ca azi e ziua bunicii mele. De ziua ei mereu e frumos si in mine si in jur. Acum 6 ani ne-am mutat in casa noua de ziua ei. I-as fi dus flori daca nu eram cu sufa asta in mana. „Uite, flori de colt!” il aud pe George vesel. Florile pe care le-a cautat toata ziua il asteptau pe Umarul din Padina Popii. Sunt multe, sfioase si adormite. Deja e mai bine, zambim si imi dau seama ca se asternuse tacerea ce ceva vreme. Acum se aud iar voci. N-am sa-i duc bunicii flori de colt , bineinteles, dar parca toate sunt mai frumoase asa in lumina lanternelor, pe un munte coltos cu nume de flacau, intr-o noapte de august cu Perseide.

Si Diana aia care nu mai apare! Nu-i destul ca e tarziu si ni-s picioarele obosite, mai facem si o tura pe dupa o stanca, urmarind in cerc un triunghi albastru.Dar nu ne dam batuti, regasim traseul si in sfarsit refugiul. De acolo mai avem doar o ora si jumatate pana in Plaiul Foii iar drumul e prin padure. Coltii s-au tocit, sufele s-au terminat iar noi grabim pasii satui de atata drum. Jos ne asteapta ai nostri si sigur isi vor fi facut griji pentru ca ne-a prins intunericul pe creste. Dar pe noi ne va incerca o oboseala placuta si satisfactia unei zile reusite in care sunt sigura ca fiecare dintre noi a descoperit ceva in sine si in ceilalti. Eu am descoperit niste tovarasi de drum minunati, am invatat ce inseamna prietenia pe munte si ca daca mergi cu pasi marunti, lucrurile mari se grele se fac mai mici si mai usoare. Eu sunt multimea pasilor mei marunti.

Iar Craiul e un cantec care danseaza cu ritmuri cand alerte cand line dar fara a-ti da prea mult ragaz. Si cand crezi ca ai scapat, mai vine o bucata de refren. Cum sa nu-ti placa?