“După Cupă, promit că-mi pun ordine în viaţă!”; „După Cupă fac curăţenie generală în casă, scot tot, arunc jumate!” „După Cupă cresc şi io preţul pe pagina de traduceri”;

Bag de seamă că această cupă e un reper în timp, că la noi, cei de la Iacomi, anul are Paşti, Cupă şi Crăciun. Şi ca la orice Crăciun, startul se ia mai devreme, aşa că asta am făcut şi eu, singura din echipa de alpinism care a putut fugi de la muncă mai repede. (Hai, fii sinceră, ai şi vrut să faci drumul ăla pe lângă lac singură cu maşina, de când poftea aspirantul la şoferie la aşa bunătăţi de curbe şi serpentine!).

Vineri de dimineaţă, campingul e adormit sub soarele care se tot ridică, nepăsător că minutele trec şi se apropie cupa. Nimeni. Ba nu, uite-l pe Robert. Uite-o şi pe Laura. Încep să apară perechi, grupuleţe, în drum spre toalete, cu o cafea în mână. Să termin şi al doilea cort şi plec. „Pleci fără mine?” Păi plec, Laura, fără tine, că şi tu ai treaba ta.
Cine vine cu mine? Capăt doi veterani, pe Alin şi pe Tudor, le dau să care corzi, ciocane şi pungi cu perii şi periuţe şi hai! Ne aşteaptă un pic de finisare de faţade.

Uite copacul, de-aici ne desţepăm din traseu, dar oare unde-o fi stânca? „Tu mai ştii unde era stânca de anul trecut?” „Avenul ăsta nici nu era aici acu două săptămâni!” „Mult mai jos, în mod sigur!” Nicio ezitare la Tudor. Ştii că orientarea nu e punctul tău forte, deci hai în jos pe pantă printr-un Marocco de trunchiuri mai mult sau mai puţin putrede şi cotropite de muşchi înşelător.  Iaca stânca veche, iaca şi stânca nouă, se vede de aici. Sper să ajungă concurenţii fără glezne sucite.

Un amaraj rapid şi fără fasoane (doar cinzeci de kile atârnate de coardă!) şi încep să dezblănesc fruntea peretelui. Sunt un buchet de perii de sârmă, şpacluri şi alte asemenea scule. Dedesubt, băieţii au pus căşti şi ochelari de schi, au pus mâna pe ciocan şi „pipăie” conglomeratul să-l pieptene de mătreaţă. Cioc-cioc. „Piaaatrăă!!!” Fâş-fâş. „Ia uite ce păianjen!” Tudor are o aplecare aparte spre natura măruntă, care-mi place la nebunie. Păianjeni, miriapozi pe care-i ia cu delicateţe pe deget, gândaci şi gândăcei îi atrag atenţia ca un magnet, îl fascinează, îl încremenesc pentru secunde întregi.

Trec orele, apar ambalaje foşnitoare. Io atârn în continuare în ham, băieţii fac schimb la ciocan. „Măi, nu vă e foame? Nu-i nevoie să staţi aici toată ziua!” „Păi mai stăm un pic şi mergem în tabără”.

Rămân singură. Stânca e cam gata. Foarte, foarte tehnică. Surplombă. Prize scurse. Riglete. Traverseu. Pornire aproape inexistentă. Hm. Un pic de deznădeje, o mică, foarte mică urmă de panică. Oare o să iasă bine? O să merite? O să le placă oaspeţilor? Oare vom recurge la altă variantă? Gândeşte-te, eşti aici, ai timp, energie mai ai, sculele-s la tine, fă treaba să fie bine făcută. „Alo, Florine, io zic să curăţ şi stânca de anul trecut. Tot sunt aici.”

La stânca de anul trecut, alţi oaspeţi, Teo şi Laura, mă găsesc spânzurând tot în ham. N-am ce să le dau să facă, stânca asta e curăţică şi generoasă, mare treabă nu am cu ea, aşa că pleacă şi ei curând, cu câţiva metri de bandă colorată să balizeze cărarea. Gata acu şi stânca asta, e seară şi e cazul să cobor. Încarc tot în rucsac, coarda legată de spinare, picioarele grele, pleoapele grele.

Nimeni pe traseu, soarele intră printre frunze ca prin acoperişul vechi, în pod. E linişte, soare şi fire de praf, ca în podul bunicului. Chiar sunt în podul bunicului. Bunicule, nu mă tem în sigurătatea pădurii tale, mai rabdă-mă un pic, numai că am să merg încet de data asta, sunt tare obosită, tânjesc după odihnă, dar nu mă pot opri acum.

Nu mă mai opresc până în tabără. Acolo, oarecare agitaţie. Prieteni vechi. Oameni noi. Să termin cortul de pus. Unde mi-or fi copiii, unde mi-o fi soţul, care tocmai a sosit şi el? De ce nu mă ajută la cort? De ce nu dă mâncare la copii? Aaa, caută cazan să facă mâncarea a doua zi. Te-ai înfuriat degeaba. Lasă că te ajută prietenii. Cortul meu stă şui. Flori caută soluţii din pilă: „Să-l mutăm mai încolo cu totul” Florin e mai radical: „E strâmb de tot, scoate cuiele şi ia totul de la capăt”. Hm. „Mai dă-mi şi mie un cui, astea-s toate?” „Nu trebuia mutat”. Of, nici cortul nu mai ştiu să-l pun. „Vrei un senviş? Dacă îţi fac eu un senviş, îl mănânci?” Delicios senvişul Gianinei, venit la timp, chiar la momentul potrivit. În fine, e gata cortul, poate să plouă acum. Putem respira. Putem organiza echipamentul pentru a doua zi. Putem aştepta cu oarecare linişte marea zi de mâine, marea zi a cupei.

Marea zi a cupei debutează cu noaptea în cap, cu Puiu încă lângă foc împreună cu alţi prieteni. Rhythm-clash aici, de partea lor, molcomii zori obosiţi ai unei nopţi frumoase, de partea noastră trepidaţia începutului unei zile pline. Cafeaua, senvişul, hop în maşină, hop în traseu, iată-ne la copac (în realitate n-am ajuns chiar aşa de repede J). Mişu scoate un primus şi face cafea, acolo în cărare, pentru colegii lui de post. Noi, tăcuţi, ne desprindem din cărare. Cezar şi Flori, balizaţi voi cărarea mai bine? Cei de ieri nu au avut destulă bandă. Florin e tăcut, pare nemulţumit, stânca de anul ăsta s-ar putea să fie prea grea, s-ar putea să ne reorientăm.  Clic, clac, carabiniera, coarda, dă coarda ailaltă, amaraju-i gata. Acum, traseul. Cu deznădejde constatăm că traseul e prea greu pentru o cupă. „Adică am muncit degeaba?” zice Tudor.

Florin se hotărăşte repede. „Schimbăm”. Noroc că mai e timp, amarajul dispare mai repede decât apăruse, şi încă şi mai repede se înfiripă dincolo. Printre trunchiuri şi balize şerpuiesc primii concurenţi. Apare Răzvan. De la Salvamont. Încântaţi de cunoştinţă, mai meştereşte ceva la asigurare. Gata, putem să începem.

Ham, cască. Cronometrul. Când al doilea picior părăseşte pământul, anunţi. Următorul? Hamul. Ţine-te de capul meu. Acum dreptul. Destul de strâns? Casca acum. Mai strâng? Succes! Start cronometru. Tot vin şi vin. Vă căţăraţi? Deocamdată nu, doar ne uităm. Cine urmează? „Când aţi fost la noi la cupă, v-am dat o stâncă de două ori mai mare”. Ştim, nu sunt stânci bune de căţărat pe partea asta a Ceahlăului, am căutat. Mai căutăm, poate găsim la anul, până atunci hamul, ţine-te de mine, stângul, dreptul, casca, carabiniera, cronometrul.

Flori face glume, râde, butonează cronometrul, notează timpi, înscrie concurenţi, toate deodată, fără efort, cu graţie şi veselie. Concurenţii vin, pleacă, veseli, alţii curajoşi, experţi, tineri, mai copţi, guralivi sau tăcuţi, toată lumea la joacă azi, cu mic cu mare, ai ratat încercările regulamentare? Hai, încearcă extra-concurs, poate poţi ajunge sus, nu costă nimic, aşa, piciorul acolo, de-acum e simplu, gata, top, felicitări!

Iaca e după-masă şi suntem înapoi în tabără, unde o puzderie de oaspeţi, de gazde, de tineri se agită, strigă, râd, se cheamă, se sună, se plimbă, sosesc, pleacă, se întorc. Văd şi eu cazanul, ohohohoooo, nu pot să cred că există aşa ceva! Un adevărat cazan de cupă! E un OZN aterizat în tabăra noastră, îţi trebuie zece secunde să-l înconjori, să mesteci cu linguroiul în el e ca şi cum ai trage la galere. Văd şi masa cea lungă, şi pe ea trei lighenoaie cu ceapă. Vai, astea aşteaptă să fie tăiate! Julien, zice Alex.

Acum tihnesc şi eu în tabără, salut şi eu prieteni vechi, mai tai un usturoi, mai schim

b două vorbe. Aştept seara, şi seara vine negreşit, se apropie culturalul. Iacomi nu s-au adunat pentru tradiţionala deschidere, mai au treburi care pe unde, cred că vom inaugura tradiţionala închidere de cultural, deocamdată privim culturalele celorlalţi, din spate, că în spate ne-am aşezat.

Sunt frântă, şi totuşi nu m-aş duc e la culcare. M-aş duce în schimb să cânt, mi-e dor de Iacomi, dor să mă simt că fac parte dintre ei, şi asta şi fac, mă duc şi cânt cu o plăcere pe care n-am mai avut-o de mult timp, şi chiar dacă ştiu că există şi probleme între noi, cumva cupa asta, seara asta, i-a readunat pe toţi în inima mea. E bine la foc, e bine cu chitara, e bine cu prietenii şi cu muntele în spate, şi zău că n-am nevoie de mai multe! (Irina Rusu)